Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Viața ne așează pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi.

Îți trebuie timp pentru cele mai multe lucruri din viață: să ridici o casă, să înveți o meserie, să faci o mâncare. Și totuși, timpul este inutil pentru cel mai important lucru în viață: întâlnirea cu sinele, să știi cine ești dincolo de sinele de suprafață, de numele tău, de povestea ta.
Sănătatea (fizică, psihică și spirituală), este printre cele mai mari daruri ale vieții. Lipsa umorului este nocivă pentru sănătate și fericire. Gândurile sunt lucruri vii, fascicule mici de energie. Calitatea gândurilor determină calitatea vieții. O minte puternică, disciplinată, cultivată zi de zi, poate face miracole. Gândurile sunt cele mai valoroase comori personale ale fiecăruia. Ele ne ajută să trăim viața plenar sau să ne înnegrim cu propria cenușă existențială. Gândurile depășesc orice graniță și cine își stăpânește mintea, stăpânește, de fapt, lumea. Mintea noastră este asemenea unei grădini și pentru ca aceasta să înflorească, trebuie să o hrănim zilnic. Oamenii de știință afirmă că, într-o zi obișnuită, fiecăruia dintre noi ne trec prin minte în jur de 60.000 de gânduri. Dintre acestea, noi oferim valoare doar unora dintre ele. Gândurile de peste zi ne definesc și ne formează imaginea de sine, iar noi ne vom simți după modul în care gândim: frumoși, urâți, sănătoși, dinamici, lipsiți de entuziasm… Voia bună aduce lumină în cuget și îl umple de o seninătate netulburată și perpetuă. Un gând în stadiu incipient e ca un embrion: începe prin a fi cât un sâmbure, apoi crește constant până capătă viață proprie. Gândirea care nu este înrădăcinată în conștiință ajunge egoistă și disfuncțională. Inteligența lipsită de înțelepciune este chiar distructivă.
Faptele vorbesc atât de tare, încât cuvintele nu se mai aud. Situațiile de criză sunt o ocazie minunată de a ne cunoaște cine suntem cu adevărat. Presiunile pot duce la performanțe mai bune, așa cum diamantele se formează la presiuni uriașe. Când ieșim din starea de bine, de confort apare oglinda adevărului în care vedem cine suntem cu adevărat. Eșecul este un factor esențial pentru dezvoltarea personală. El ne testează și ne deschide calea spre înțelepciune, spre creștere; personal, profesional sau spiritual. Creștere interioară, simțiri și sensuri psihice, apropiere de Dumnezeu, atenție față de semeni sunt câteva din beneficiile eșecului. Singura modalitate de a ne face mai bună și mai frumoasă ziua de mâine este să conștientizăm greșelile de astăzi. Ne putem trezi în fiecare dimineață cu resurse nelimitate de energie și entuziasm, dacă ne cunoaștem menirea în viață. Lucrurile bune sunt atrase de cei care fac bine, iar când dăruim tot talentul și devotamentul muncii noastre, de fapt, ne asigurăm o experiență mai bogată a vieții, mai fericită și mai plină de sens. Depășește standardele. Desprinde-te de mulțime. Dă tot ce ai mai bun. Pasiune.
Punându-ne din când în când în pielea celuilalt, cu trecut și dureri, cu răni și răceală, începi să simți iertarea, compasiunea, împăcarea. Nu vedem lumea așa cum e ea, ci așa cum suntem noi. Adică înțelegem lumea din jurul nostru prim prisma temerilor, limitărilor, falselor ipoteze și prejudecăților pe care le avem. Păcatele le-am spovedit. Odată limpezit geamul prin care vedem lumea, vor apărea gânduri, convingeri, realități noi. Armonie. Nu trebuie să luăm mereu ceva de la viață și de la ceilalți, ci să oferim. Singurul lucru pe care-l luăm cu noi la finalul vieții este conștiința, de aceea se cuvine să o lăsăm să ne ghideze și să o spălăm în apa vie a Duhului Sfânt. Ea ne va dicta că menirea noastră în viață este să-i ajutăm, să-i mângâiem pe alții, într-un fel sau altul.
Chiar și în cea mai inacceptabilă și dureroasă situație există ascuns un bine profund, iar în fiecare dezastru o sămânță de lumină. Au existat de-a lungul istoriei o mulțime de oameni care, confruntați cu boli grele, închisoare sau moarte, au acceptat ceea ce la prima vedere era de neacceptat și astfel au găsit liniștea care depășește orice înțelegere. Tocmai acceptarea inacceptabilului este cea mai mare sursă de bucurie. În ce relații ești cu moartea? Sigur știi că o să mori, dar acest adevăr rămâne un simplu concept mental până te întâlnești prima dată cu moartea: un accident, o boală, moartea cuiva apropiat – moartea intră în viața ta ca o conștientizare a propriei mortalități. E bine să accepți natura trecătoare a tuturor formelor de viață și vei simți împăcare și liniște.
Fiecare moment al vieții noastre este o minune, fiecare zi din viața noastră este un dar de care trebuie să ne bucurăm neîncetat. Cuvintele, gândurile, acțiunile, gesturile pe care le facem determină viața pe care o trăim. Trăiește prezentul, indiferent de ora pe care o arată ceasul. Ține minte, nu există zi lipsită de importanță. Astăzi este cea mai frumoasă zi din viața ta. Și mâine mai frumoasă ca cea de astăzi. Și poimâine. Și tot așa. Zilele devin săptămâni, săptămânile se transformă în luni, iar lunile în ani și, chiar fără să-ți dai seama, ajungi în Vârf. Nu uita că schimbările pozitive se întâmplă lent, pas cu pas, delicat, frumos. Marile salturi pozitive ale lumii au fost făcute prin pași mărunți, constanți, care au rezistat testului timpului. Profunzimea ființei tale caută liniștea. Zgomotul exterior îl auzim în viața cetății. Zgomotul interior sunt gândurile. Citește! Roagă-te! Contemplă o icoană! Privește natura! Spală mintea și învață de la natură ce înseamnă liniștea. În acea baladă dulce va vorbi Dumnezeu… Și mie, și ție.
Hrisostom Filipescu

[glykys]

Un frate se lupta mult cu păcatul desfrânării. Iar întâmplându-i-se lui a trece pe lângă un sat din Egipt şi văzând o fată de slujitor la idoli, a poftit-o pe ea şi a zis tatălui ei: "Dă-mi-o pe ea să-mi fie soţie". Iar el i-a zis: "Nu pot să ţi-o dau, până nu voi întreba pe dumnezeul meu". Deci a zis demonului: "Iată, un călugăr cere pe fiica mea, să i-o dau lui de soţie?" Iar demonul, răspunzând, i-a zis: "De se va lepăda de Hristos şi de Botez şi de făgăduinţa călugărească, să i-o dai". Iar călugărul s-a lepădat de toate. Şi îndată a văzut un porumbel ieşind din gura lui şi zburând la cer. Iar slujitorul idolesc, mergând la demon, i-a spus că acela s-a lepădat. Atunci diavolul i-a zis: "Să nu-i dai lui pe fiica ta de soţie, că Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la dânsul, ci încă îi ajută lui". Şi venind el la călugăr, i-a spus: "Nu pot să ţi-o dau pe ea, că Dumnezeul tău încă îţi ajută ţie şi nu S-a depărtat de la tine". Şi acestea auzindu-le, fratele a cugetat întru sine: "Dacă eu, ticălosul, chiar lepădându-mă de Dânsul şi de Botez şi de făgăduinţa călugărească, Bunul Dumnezeu tot îmi ajută mie, cât de mare este darul pe care mi l-a dat mie Dumnezeu". Şi aşa, şi-a venit întru sine şi abătându-se de acolo, s-a dus în pustie. Şi a mărturisit păcatul lui la un stareţ mare, iar stareţul i-a zis lui: "Să şezi cu mine în peşteră şi să posteşti trei săptămâni, mâncând numai la două zile, iar eu voi ruga pe Dumnezeu pentru tine". Şi mâhnindu-se stareţul pentru acest frate, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: "Rogu-mă Ţie, Doamne, dăruieşte-mi mie sufletul acesta şi primeşte pocăinţa lui". Şi l-a ascultat Dumnezeu pe el. Apoi, sfârşindu-se întâia săptămână, a venit stareţul la frate şi l-a întrebat, zicând: "Oare ai văzut ceva?". Şi răspunzând, fratele a zis: "Adevărat, am văzut un porumbel, zburând sus la înălţimea cerului şi stând deasupra capului meu". Iar stareţul i-a zis lui: "Să crezi, luând aminte la tine însuţi şi să te rogi lui Dumnezeu neîncetat". Iar în a doua săptămână, a venit iarăşi stareţul la frate şi l-a întrebat: "Oare ai văzut ceva?". Iar el a zis: "Am văzut un porumbel zburând pe lângă capul meu". Şi i-a poruncit stareţul, zicându-i: "Priveghează cu mintea şi te roagă!". După aceea, a venit iarăşi stareţul, sfârşindu-se săptămâna a treia, şi l-a întrebat pe el: "Ce lucru ai văzut?". Iar el a zis: "Am văzut porumbelul că a zburat şi a stat deasupra capului meu şi am întins mâna ca să-l prind pe el, iar el repezindu-se a intrat în gura mea". Apoi, a lăudat stareţul pe Dumnezeu şi a zis: "Iată, a primit Domnul pocăinţa ta; de acum să iei aminte la tine". Iar fratele a zis: "Iată, de acum împreună cu tine voi rămâne, părinte, până ce voi muri". (Proloagele, volumul I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă)

http://ziarullumina.ro/agenda-cresti...-apoi-s-pocait

[cristiboss56]

sursa: http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro

Diavolul îi răpeşte omului încrederea în Dumnezeu şi îl ispiteşte cu încrederea în sine, gândirea logică, critică. Aşadar nu trebuie să ne încredem în gândirea logică. Niciodată să nu crezi în gândurile tale.

Una din cele mai mari eforturi pe care le fac este să învăţ cum să trăiesc o viaţă simplă fără prea multe griji. Deseori mă gândesc la viitor, ce se va întâmpla cu mine peste un an sau doi şi astfel mă îngrijorez şi dezvolt o anxietate. Gândindu-mă la viitor nu fac altceva decât să mă încred mai degrabă în gândurile mele decât în Dumnezeu.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos le spune ucenicilor Săi când aceştia Îl întreabă: „Cine, oare, este mai mare în Împărăţia Cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor.” (Matei 18, 1-4)
Ce este specific unui copil? Copilul trăieşte prezentul şi nu se gândeşte la ce se va întâmpla cu el în viitor. Copilul nu are o gândire logică ca cea a unui adult. Copilul este foarte atent şi ancorat în prezent. Acest gen de simplitate pe care o are copilul trebuie să o păstrăm şi noi, adulţii.
Acest lucru înseamnă să nu ne încredem prea mult în gândurile noastre despre grijile vieţii. E la fel de dificil ca şi când am dobândi toate abilităţile de a supravieţui în lume, să avem o profesie în funcţie de cunoştinţele dobândite în şcoală, liceu, universitate. Am învăţat cum să manipulăm lucrurile în beneficiul nostru. Dar trebuie să înţelegem că această formă de cunoaştere este de cea mai joasă speţă.
Părintele Paisie Aghioritul ne spune: „Diavolul nu-i vânează pe cei care sunt aproape de Dumnezeu. Diavolul îi răpeşte omului încrederea în Dumnezeu şi îl ispiteşte cu încrederea în sine, gândirea logică, critică. Aşadar nu trebuie să ne încredem în gândirea logică. Niciodată să nu crezi în gândurile tale. Trăiţi simplu, fără prea multe griji, ca un copil. Credinţa adevărată face minuni, iar gândirea logică depărtează de la noi Duhul Sfânt şi minunile. Aveţi răbdare şi nu judecaţi pe cei din jurul vostru.”

[cristiboss56]

Dragostea, după calitate, e asemănarea cu Dumnezeu, pe cât e cu putință muritorilor.
Iar după lucrare e o beție a sufletului.
După însușire, e izvorul credinței, adâncul fără fund al îndelungii răbdări, oceanul smereniei.


(Sfântul Ioan Scărarul, din Maxime și cugetări filocalice, Editura Fotini, Galați, p 151)

[cristiboss56]

De la Adam avem o mare conceptie despre noi insine. Totdeauna credem ca suntem ceva mai mult si credem ca ar fi o mare gresala sa ne socotim ca nu suntem nimic. E o patima nascuta din iubirea de sine si devine izvorul, inceputul si cauza celorlalte patimi, dar atat de subtila si tainica este aceasta mandrie, incat cei care o au nu o simt.
Patimile omului inchid usa mintii prin care Harul lui Dumnezeu voieste a intra si atunci Harul se retrage. Caci cum ar putea veni Harul sa lumineze pe cineva care se socoteste a fi maret, intelept si care nu are nevoie de nici un ajutor?
Aceasta patima a mandriei nu-i este placuta Domnului, caci El vrea sa cunoastem ca orice har si virtute vine numai de la El, singurul “vistier al tuturor bunatatilor”.
Iata caile prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem sa renuntam la mandrie si la increderea nemasurata in noi insine:
1) sa-ti recunosti nimicnicia, sa-ti dai seama ca doar prin tine insuti nu poti face nimic bun; oricine doreste sa ajunga la cunoasterea nimicniciei sale in mod practic, sa-si observe numai o singura zi gandurile, cuvintele si faptele si va vedea ca cele mai multe dintre ele sunt neintelepte si rele.
2) sa ceri ajutorul lui Dumnezeu cu caldura si rugaciuni smerite, sa pretuiesti acest ajutor si sa nu te increzi in tine, sau in vreo putere de-a ta;
3) sa fii intotdeauna inspaimantat de dusmanii nenumarati (vazuti si nevazuti), impotriva carora tu nu le poti opune rezistenta singur, precum si de piedicile numeroase pe care acestia le pun in taina in calea dobandirii virtutii;
4) sa te intorci cu mai multa putere la Dumnezeu, de fiecare data cand cazi in vreo slabiciune (patima, greutate, necaz, boala, amaraciune); deoarece El atunci te lasa liber ca sa-ti cunosti neputinta si nevrednicia, si sa te smeresti, pentru a fi socotit slab de catre ceilalti.
Aceasta este adevarata cunoastere de sine, cea prin care dobandesti “neincrederea virtuoasa in tine insuti”.
Dumnezeu nu intrebuinteaza mijloace de constrangere, de smerenie, decat atunci cand omul incepe sa se increada in sine. Atunci il aduce la cunoasterea de sine, ingaduind ca omul sa cada in erori, mai mari sau mai mici, in functie de marimea aprecierii pe care o are despre sine. Dar acolo unde nu exista socotinta de sine, cum a fost in sufletul Sf. Fecioare Maria, nu exista nici pericol de cadere.
Deci, daca se intampla sa cazi, alearga indata cu gandul la umila cunoastere de sine si cu rugaciuni fierbinti, cere de la Domnul sa-ti trimita adevarata Lumina, ca sa-ti cunosti nimicnicia si sa te increzi numai in El. [Sfantul Nicodim Aghioritul- „Razboiul nevazut”(12, pag. 15-18)]
Increderea in sine este cel mai mare si mai rau dusman al nostru , pentru ca ne arunca in aer fara mila si ne lasa nefericiti pe drumuri. Omul daca vrea sa nu se chinuiasca, trebuie sa creada in invatatura pe care ne-a dat-o Hristos: “Fara Mine nu puteti face nimic” .
Atunci cand cineva “se deznadajduieste de sine insusi”, in intelesul cel bun, atunci il afla pe Dumnezeu. Si atunci el spune: “Toata nadejdea mea spre Tine o pun”.
Hristos cerea mai intai credinta in puterea lui Dumnezeu si apoi facea minunea: “Daca crezi in puterea lui Dumnezeu, te vei face sanatos” – spunea. Nu precum spun astazi unii, in mod gresit: “Omul are puteri si daca crede in puterile lui, le poate face pe toate.”
In spatele acestei credinte egoiste se ascunde lucrarea diavolului si de aici porneste toata aceasta demonizare ce exista in lume. Unii ca acestia spun: “Dumnezeu ne-a dat minte ca sa putem face orice vrem”, si se autoproclama pe sine dumnezei. Nu se gandesc ca pentru a fi dumnezei dupa har, trebuie sa aiba harul lui Dumnezeu. Aici este incurcatura: facandu-se astfel pe sine dumnezei, in cele din urma ajung sa fie atei (fara Dumnezeu). [Cuviosul Paisie Aghioratul]

[Mihailc]

Nichita Stănescu a scris cîndva un vers care, de ar fi fost singurele lui cuvinte spuse într-o viaţă, l-ar fi aşezat alături de marii poeţi ai lumii: „Tristeţea mea-i atît de mare, încît aude şi nenăscuţii cîini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”. Poate că ar trebui ca şi noi să ne întristăm mai des cu această tristeţe pentru a putea privi dincolo de aparenţele care ne împresoară viaţa. Avem atîtea pricini de întristare şi altele care vin din urmă, încît a trebuit să inventăm televizorul, discotecile şi terasele cu muzică. A trebuit să inventăm internetul şi telefonia mobilă, avioanele şi plaja. Dacă am da toate acestea la o parte pentru cîteva zile lumea s-ar surpa, răpusă de tristeţe. Dar s-ar ridica mult mai sănătoasă şi mai frumoasă decît este. Mă întristează mai ales lipsa de înţelegere, provenită dintr-o slăbire bolnăvicioasă a dragostei. Nu mai este bunăînţelegere nici între oamenii acestei lumi, nici în adunarea bisericească. Fiecare e mai bun doar prin comparaţie, nu prin sine însuşi. Iar atunci cînd vrem să nu mai părem răi, facem totul pentru a dovedi că există alţii mai răi ca noi. Cu alte cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi şi mai buni. Dar aceasta este o minciună. A venit vremea cînd fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gîndire izvorîtă din trăire. Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce -i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale. Vai de cei care înţeleg că luptă împotriva dragostei şi nu se opresc. (Ieromonah Savatie Baştovoi)

[Decebal]

Mie postarea asta din urmă, a lui Mihailc, mi se pare, numai pentru că apare pe acest „fir de discuţie” (de fapt un fir de monolog continuu şi neîntrerupt al lui Cristi „Boss”), chiar un afront la adresa Cristi „Boss”-ului. :)))

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mihailc

Nu mai este bunăînţelegere nici între oamenii acestei lumi, nici în adunarea bisericească. Fiecare e mai bun doar prin comparaţie, nu prin sine însuşi. Iar atunci cînd vrem să nu mai părem răi, facem totul pentru a dovedi că există alţii mai răi ca noi. Cu alte cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi şi mai buni. Dar aceasta este o minciună. A venit vremea cînd fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gîndire izvorîtă din trăire. Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce -i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale. Vai de cei care înţeleg că luptă împotriva dragostei şi nu se opresc. (Ieromonah Savatie Baştovoi)

Mult adevar !
Multumesc Mihail pentru cuvantul cules de tine !