Coborarea mintii in inima

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Marcel_Ionut

Parintele a spus mai de mult, ca atunci cand ne rugam sa ne coboram cu mintea in inima, si a mentionat despre scrierile sfintilor parinti. Va rog sa ma ajutati cu materiale, articole, carti de unde pot lua, ma framanta subiectul :D

Rugaciunea inimii este o unime speciala.

In primul rand, in aceasta rugaciune se intalnesc doua priviri, doua iubiri, doua smerenii - caci fara smerenie nu este interpatrundere si legare.

In al doilea rand, acest rendezvous are loc in inima noastra, incovoind intreaga atentie (intreaga minte) fara scapari, in acest sfant salas.

[georgeval]

Despre relatia minte si inima ne vorbeste Sfantul Grigorie Palama, care aseamana mintea cu liturghisitorul si inima cu altarul, intre minte si inima trebuie sa existe relatia dintre liturghisitor si altar. Ce ganduri aducem noi ca jertfa pe altarul inimii? ganduri muscate de venin sau ganduri curate?(Marcu Ascetul)

[Mosh-Neagu]

Eu cred ca, de la primul pas pe care dorim noi sa-l facem, in indreptarea noastra, si cu atat mai mult, spre dorinta de a ne insusi o astfel de rugaciune curata, este enorm de multa osteneala, mai ales ca din acel moment incep alte obstacole, cu care pana atunci nu prea avusesem probleme. Si in conditiile unei lumi atat de pline de tentatii, este cu atat mai greu sa ajungem acolo unde ne-am propus. Nu e insa imposibil, iar Dumnezeu ne ajuta, daca nu ne iese din cap aceasta dorinta... Dar e nevoie de ani. Multi ani, pana sa simtim o schimbare reala in sufletul nostru. Ba chiar si atunci, e de-ajuns o singura clipa de neveghere, ca sa alunecam, hăt în jos!...

[adam000]

@Mosh-Neagu: Fata de cele scrise de tine aici, iti raspunde IPS Mitropolit Ierotheos Vlachos intr-o cuvantare tinuta la o Facultate de Teologie Ortodoxa:

http://www.pemptousia.ro/2013/09/rug...ima-partea-ii/

(multumesc inca o data lui tot-Laurentiu pt linkul acesta pe care el l-a postat pe un alt topic si care pe mine m-a folosit atat de mult!)

În primul rând, toate lucrurile acestea pe care încerc să le descriu aici nu țin de starea unui supraom, ci reprezintă starea firească a omului creat de Dumnezeu. Nu vorbesc de lucruri exagerate, ci de lucruri care se pot realiza. Este o blasfemie să credem că Hristos, Apostolii și Sfinții Părinți cer de la oameni lucruri irealizabile. Luminarea minții este starea firească a omului.

În al doilea rând, întreagă această învățătură care se recunoaște limpede în Sfânta Scriptură este ignorată astăzi peste măsură și inadmisibil, dar nu doresc să mă refer la acest lucru aici. Și asta pentru că trăim un creștinism secularizat, lumesc. Secularizarea este cea mai mare vătămare pentru creștinii de azi. Am ajuns să considerăm starea firească a omului, anume luminarea minții, ca fiind o stare suprafirească. Însă această stare pe care noi o socotim suprafirească este o stare pe deplin firească în viața Bisericii, care este Trupul lui Hristos.

În al treilea rând, eu unul cel puțin vorbesc cu atâta certitudine despre aceste lucruri, adică nu am absolut nici o reținere, pentru că am cunoscut mulți oameni care trăiesc aceste lucruri. M-a învrednicit Dumnezeu să cunosc oameni care au experiențe ale rugăciunii minții (noetice) și chiar ale vederii Luminii necreate. Și printre acești oameni nu se numără doar monahi, ci și oameni care trăiesc în lume. Acest lucru mă face să spun că rugăciunea minții (noetică) este starea firească a omului și singura cale de reuşită în rezolvarea problemelor noastre.

În al patrulea rând, din experiența mea pastorală am constatat că mulți oameni au dobândit în viața lor, fie și pentru un scurt interval de timp, cunoașterea luminării minții și a rugăciunii minții în inimă. Probabil că cei mai mulți nu știu ce înseamnă acest lucru și nu îl pot explica, dar l-au trăit. Pot să spun că mulți oameni dobândesc cunoașterea acestei rugăciuni a minții (noetice) pe primele ei trepte și la începuturile intrării în perioada pocăinței. Poate să dureze puțin timp, câteva zile, câteva săptămâni sau luni sau chiar și un an, acest lucru depinde de modul lor de viață. Vreau să spun însă că mulți trăiesc această stare. Pot să adaug că în mod obișnuit se întâmplă la oameni care ani la rând au trăit în afara Bisericii și la un moment dat s-a aprins în ei pocăința. Câtă vreme, dimpotrivă, oameni care de mici trăiesc în Biserică, dar în mod convențional, și au ajuns la un formalism și la o obișnuință exterioară cu cele bisericești, de regulă nu trăiesc aceste stări și chiar ei sunt cei care aduc obiecții cum că este imposibil să trăiești în lume și să ai experiența rugăciunii minții.

Totuși, dacă cercetăm bine Sfânta Scriptură, mai ales Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vom constata că primii creștini, deși trăiau în societate, în condițiile grele și obișnuite ale vieții, totuși aveau o puternică rugăciune a minții în inima

Mai ales:

Pe durata rugăciunii apar multe primejdii. Aș dori să mă refer mai ales la patru dintre acestea.
....
A patra primejdie provine de la gândurile (logismoí) demonice cum că rugăciunea minții este zadarnică, se face cu mult efort, nu aduce nici un folos societății și că mai bine este să înlocuiască rugăciunea minții (noetică) cu rugăciunea rațională. Diavolul îi laudă pe oamenii care lucrează în misiunea creștină, ca să îl facă să oprească râvna pentru rugăciunea minții

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de adam000

@Mosh-Neagu: Fata de cele scrise de tine aici, iti raspunde IPS Mitropolit Ierotheos Vlachos intr-o cuvantare tinuta la o Facultate de Teologie Ortodoxa:

http://www.pemptousia.ro/2013/09/rug...ima-partea-ii/

Multumesc si eu, pe aceasta cale, pentru fiecare cuvant in plus, care se aseaza la intarirea credintei fiecarui ostenitor.
Cred ca fiecare in parte are propria exeperienta. Eu sunt foarte sarac intr-a mea si mi-e si frica sa vorbesc prea mult, pentru a nu lasa impresia ca m-as situa la cine-stie-ce nivel duhovnicesc. Calea e lunga si toata viata este o lupta. Ce vreau sa spun este ca imi aduc aminte de felul cum eram cu vreo 4-5 ani in urma. Si nu pot sa fac o comparatie sufleteasca, decat raportandu-ma la ceea ce simteam atunci, daca ma aflam in biserica, spre exemplu, fata de ceea ce simt acum. Stiu sigur ca era acea neliniste si "grija" fata de "altceva": niste lumanari aprinse, niste scopuri lumesti si materiale, niste ganduri efemere si probabil chiar vinovate, pe alocuri... Daca ar fi sa limitez un "inceput", cred ca acesta a fost in momentul in care, mai intai aici pe forum, iar mai apoi pe internet, am aflat despre cel care a fost Parintele Arsenie Boca. Atunci am simtit o dorinta nebuna de a merge la mormantul lui. Si cum se apropia concediul si ziua sotiei, mi-am propus ca acesta sa fie cadoul meu pentru ea: o priveghere de cateva minute, la mormantul Parintelui. Pe drum, "intamplator" am intalnit o doamna preoteasa, care auzindu-ne unde intentionam sa mergem, si-a facut curaj si ne-a sugerat sa trecem si pe la Manastirea Brancoveanu, sa luam binecuvantare de la Parintele Teofil Paraianu. Asa am vizitat Manastirea, asa l-am cunoscut si pe Parinte, asa am vazut linistea si pacea familiara de acolo, pe care, personal, n-am mai aflat-o decat la Sihastria!
Au trecut anii, si multe s-au intamplat. In timp, iarasi "intamplator", l-am cunoscut pe Parintele Ciprian Gradinaru, de la Sihastria. Cand am intrat in chilia aceea, parca a daramat un pusle prost asamblat, si l-a aranjat la loc, in doar cateva minute... Sufletul meu pentru el era o carte deschisa... Am iesit de-acolo plangand de bucurie si nu puteam sa-mi explic de ce traiesc un astfel de moment.
Rugaciunea inimii n-am privit-o cu prea mult optimism. Sunt slab din multe puncte de vedere, iar ca mirean care isi dezmiarda privirea urmarind un corp frumos, sau isi pierde timpul in fata televizorului, nu indrazneam sa ma gandesc la asa ceva. Si totusi, ma pomeneam uneori rostind aceasta rugaciune, fara sa-mi dau seama. De doua ori insa, mi s-a intamplat ceva cu totul iesit din comun, si m-am speriat foarte mult. Cu multa greutate am indraznit sa-i vorbesc duhovnicului despre asta. Care, desi m-a incurajat, nu a stiut exact ce sfat sa-mi dea. Si am ramas cu acea teama enorma, pe care as fi vrut s-o discut odata cu cineva care a mai trecut prin asta.
Sufleteste, diferenta fata de acum 4-5 ani, este enorma. O simt, o vad, o stiu! Mi-e teama sa nu ma pierd. De multe ori ma simt pe marginea prapastiei, sau chiar pravalindu-ma!... Iar deznadejdea imi da mai mereu tarcoale. Incerc sa ma mentin la limita ei, nici sa ma incred in ceea ce sunt (fiindca nu sunt), nici sa nu accept ca, daca nu sunt bun de nimic, nu mai pot fi indreptat. E o lupta permanenta cu propriile mele ganduri! Oricum, la mine doar in timp s-au simtit roadele. Iar aceste roade nu le-am pus niciodata pe seama eforturilor mele, ci numai si numai ca si-a facut mila Dumnezeu cu mine si m-a dus mereu acolo unde imi era mie de folos!

In fiecare lucru e o calitate, si Domnul a lasat-o pe aceasta pe seama vointei si darului Sau...
Dumnezeu a lasat pe seama voii si puterii omenesti numai cantitatea rugaciunii, poruncindu-i sa se roage neincetat, sa se roage intotdeauna, in toata vremea si in tot locul. Prin aceasta insa se descopera mijlocul tainic de a a junge la dobândirea adevaratei rugaciuni, iar odata cu ea vine si credinta si implinirea poruncilor si mântuirea!
Asadar, partea omului este cantitatea. Frecventa rugaciunii a fost lasata pe seama voii lui... Aceasta o invata Parintii Bisericii.

Sf. Macarie cel Mare: "A ne ruga intr-un fel sau altul (des) sta in vointa noastra, dar a ne ruga cu adevarat, e darul harului!"

Sf. Ioan Scararul: "Cand sufletul ti se intuneca de ganduri necurate, biruieste-le prin deasa repetare a Numelui lui Iisus. O arma mai puternica decat aceasta nu vei gasi nici in cer, nici pe pamant."

Sf. Grigore Sinaitul: "Cunoaste ca nimeni nu poate sa-si stapaneasca el insusi mintea, de aceea cand te napadesc ganduri necurate cheama de multe ori Numele lui Iisus Hristos si gandurile se vor linisti de la sine."

Chibzuind asupra acestor experimentate povatuiri ale Sfintilor Parinti, ajungem la aceasta concluzie adevarata, si anume ca mijlocul principal, unic si cel mai potrivit pentru a dobandi aievea mantuirea, precum si mantuirea insasi e rugaciunea deasa neincetat oricum ar fi ea.

Pentru ca sa te convingi mai bine de necesitatea indispensabila a rugaciunii dese, repetate cat mai tare cu putinta, observa ca:
1. fiecare indemn, fiecare gând spre rugaciune, e o lucrare a Duhului Sfânt si un glas al ingerului tau pazitor;
2 Numele lui Iisus Hristos chemat in rugaciune cuprinde in sine o putere statatoare si binefacatoare, de aceea
3. nu te tulbura din pricina necuratiei sau a uscaciunii rugaciunii tale, ci asteapta cu rabdare roada care vine din deasa chemare a Numelui lui Dumnezeu.

Nu asculta parerile lipsite de experienta si de minte ale lumii desarte, pentru care chemarea lui chiar necontenita, dar calma, ar fi o poliloghie nefolositoare... Nu! Pentru ca Numele lui Dumnezeu si deasa lui chemare isi vor arata roadele la vremea lor!

[leonte]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Eu cred ca, de la primul pas *** spre dorinta de a ne insusi o astfel de rugaciune curata, este enorm de multa osteneala,

Sunt de acord. Oteneala e primul pas, pentru multi dintre noi. Osteneala (de orice fel ar fi) este expresia unui suflet dispus sa se jerfeasca pentru a dobandi ceea ce cauta. Acum, pentru cei ce sunt mai aproape de "liman", stiut lucrur este ca pe Domnul nostru, nu-l intereseaza osteneala in sine. Nu avem ingeri cu o numaratoarea in maini, care sa ne numere pasii sau metaniile. Caci Domnul nostru vede direct in inima noastra si doar inima este ceea ce Il "preocupa".
"Cei ce din fire fac cele ale Legii, ei insis isi sunt lege."

Cat despre celalat aspect, al "poruncilor". Eu le privesc cam asa, intr-un dialog interior: "Leonte, iata, ai pacatuit aici, deci esti ca si cum te-ai fi imbracat cu o rufa murdara. * Pai, n-am alta rufa, deocamdata. * Bine, inteleg, nu ai alta. Dar lacrimi ai? Spala haina sufletului cu lacrimi si va fi curata, pana data viitoare. De se va murdari, spal-o din nou! * Nu pot sa o spal mereu, nu am asa de multe lacrimi. * Bine, nu poti, nu poti. Dar macar nu umbla tantos, stiind ca esti murdar. Nu cauta la murdaria altuia, iar daca murdaria fratelui tau este prea tipatoare, adu-ti aminte de murdaria ta! Nici asta nu poti? Sau nu vrei?"

O noapte în pustia Sf. Munte Athos de Arhimandritul Hieroteos Vlachos Iata o carte care e in masura sa lamureasca multe aspecte legate de Rugaciunea lui Iisus.
http://ortodoxie.3x.ro/diverse/Carti...ului_munte.htm

Cuprins:
Prolog
Introducere
Despre tăcere, cuvântare şi viaţa
Apus de soare în Muntele Athos
Urcându-mi propriul Tabor
Întâlnirea cu pustnicul
Convorbire cu Gheron despre rugăciunea lui Iisus

I. Semnificaţia rugăciunii lui Iisus
II. Treptele rugăciunii lui Iisus
III. Căile rugăciunii lui Iisus
IV. Războiul diavolului şi cum să-i facem faţă
V. Venirea şi plecarea harului
VI. Roadele rugăciunii lui Iisus
VII. Greşeli în practicarea rugăciunii lui Iisus şi cum să le facem faţă
VIII. Rugăciunea lui Iisus este necesară clerului şi mirenilor ce trăiesc în lume
IX. Rugăciunea lui Iisus pentru ceilalţi

Cererile pustnicului
Miezul nopţii în pustia Muntelui Athos
Slujirea Sfintei Liturghii
Coborând de pe propriu-mi Tabor
Epilog

În prealabil postat de antoniap

O noapte în pustia Sf. Munte Athos de Arhimandritul Hieroteos Vlachos Iata o carte care e in masura sa lamureasca multe aspecte legate de Rugaciunea lui Iisus.

Da, minunată carte.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de leonte

"Leonte, iata, ai pacatuit aici, deci esti ca si cum te-ai fi imbracat cu o rufa murdara. * Pai, n-am alta rufa, deocamdata. * Bine, inteleg, nu ai alta. Dar lacrimi ai? Spala haina sufletului cu lacrimi si va fi curata, pana data viitoare. De se va murdari, spal-o din nou! * Nu pot sa o spal mereu, nu am asa de multe lacrimi. * Bine, nu poti, nu poti. Dar macar nu umbla tantos, stiind ca esti murdar. Nu cauta la murdaria altuia, iar daca murdaria fratelui tau este prea tipatoare, adu-ti aminte de murdaria ta! Nici asta nu poti? Sau nu vrei?"

Acesta este dialogul pe care il imaginezi tu, nu cel pe care ti-l releveaza Duhul Sfant. El n-o sa-ti spuna niciodata, "Bine, inteleg!" TU esti cel ingaduitor, nu ceea ce-ti inchipui ca-ti transmite Dumnezeu!
Spala haina sufletului cu lacrimi si va fi curata, pana data viitoare. De se va murdari, spal-o din nou!
Ortodoxia nu se confunda cu "Nufarul". Dumnezeu nu ne iarta, pentru a gresi din nou. Aceste concepte sunt foarte clar intelese: suntem iertati in momentul in care am inteles sa nu mai repetam greseala. Atat timp cat inca repetam aceeasi greseala suntem
in pacat, slabiciune si uraciune in fata lui Dumnezeu care S-a lepadat de noi. Teoretic, eu pot deveni sminteala si fara a fi tantos, constient fiind de pacatele mele. Dar asta nu-l determina pe aproapele meu sa devina mai intelept. Cu ce raman de fapt? Sunt eu indreptat? Mai mult decat atat: am ajutat pe celalalt sa se indrepte?
Intrebare: cine iti transmite ideea: "Bine, nu poti, nu poti!", Dumnezeu? Diavolul? Propria ta ingaduinta fata de slabiciuni? Cate din infranarile de pana acum, le-ai dobandit singur, si cate din mila lui Dumnezeu? Tu tot n-ai inteles ca fara milla Lui, nu dobandesti nimic? Ce sa poti tu? SINGUR!!!