Biserica lui Dumnezeu în perioada comunismului

[laurastifter]

Conferinţă audio (la o tabără a Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor unde am avut bucuria de a participa şi eu)... Este foarte emoţionant:
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/con...muntii-fagaras

[laurastifter]

Când se va stabili, oare, o zi de comemorare a tuturor victimelor comunismului din lumea întreagă?...
Şi când, oare, toţi aceşti martiri ai lui Hristos vor fi canonizaţi oficial?

Şi nu în ultimul rând, când, oare, toţi cei care şi-au trădat semenii vor fi excluşi definitiv de la dreptul exercitării oricărei funcţii publice??? Oare după moartea lor, sau mai înainte, totuşi?

[Ekaterina]

S-a născut la 1 noiembrie 1913, în familia unor agricultori din localitatea vâlceană Mălaia, de pe Valea Lotrului. După şcoala primară din localitatea natală, în 1926 tânărul Nicolae s-a înscris la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. După absolvire (1934), din cauza situaţiei materiale grele, este nevoit să muncească pentru a-şi strânge banii necesari urmării studiilor de teologie.

Abia în 1942 îşi finalizează studiile de teologie la facultatea din Cernăuţi, pentru ca mai apoi să fie mobilizat pe front. După demobilizare (februarie 1945), se angajează ca diurnist la Ministerul Finanţelor, în aşteptarea primirii binecuvântării pentru hirotonie. În vederea ocupării unui post de profesor de religie sau de învăţător, urmează Seminarul Pedagogic „Titu Maiorescu” din Bucureşti.

În această perioadă are legături cu foşti colegi de studii, fără a şti că unii dintre aceştia duc activitate legionară. La 25 octombrie 1946 este hirotonit diacon pe seama parohiei din satul natal, iar în iulie 1947 ca preot, după eliberarea postului de către fostul preot paroh, care se transferase. Ajunsese slujitor în smerita biserică de lemn cu hramurile „Cuvioasa Parascheva” şi „Sfântul Nicolae” din Mălaia.

Pentru presupusa activitate legionară din vremea şederii în Bucureşti, la 29 mai 1948, părintele Nicolae Marinescu este arestat de Siguranţă, apoi internat în penitenciarele de la Râmnicu Vâlcea, Craiova (iulie 1948), Aiud (din octombrie 1948) şi Ocnele Mari (din decembrie 1948). În acest timp, credincioşii din Mălaia înaintează un memoriu către ministrul afacerilor interne prin care cer eliberarea păstorului care le fusese arestat.

Deşi avea o comportare neutră, lipsită de orice atitudine politică şi se propusese chiar eliberarea sa, la 15 decembrie 1950, printr-o decizie a Ministerului Afacerilor Interne, părintele Marinescu primeşte o decizie de detenţie administrativă de 24 de luni „colonie de muncă”. Culpa invocată era aceeaşi inexistentă „activitate legionară”. Este eliberat abia la 16 februarie 1953 din colonia Capu Midia de la canal.

Se întoarce în satul natal, în parohia sa, în mijlocul credincioşilor săi. Slujeşte cu devotament altarului şi comunităţii în care se născuse. În 1958 începe ridicarea unei biserici de zid, cu hramurile „Cuvioasa Parascheva” şi „Sfântul Iosif”. Dar în acelaşi an începe un nou val de arestări. Desigur că iniţiativa sa de ridicare a unui lăcaş de cult a atras atenţia autorităţilor comuniste, care la 31 ianuarie 1959 au dispus arestarea sa.

După anchete la Securitatea din Piteşti, părintele Marinescu a fost condamnat de Tribunalul Militar Craiova prin Sentinţa nr. 483 la 15 ani de muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Cunoaşte penitenciarele de la Jilava (august 1960), Piteşti (septembrie 1960), Oradea (noiembrie 1961) şi Aiud (din noiembrie 1961). Este eliberat la 31 iulie 1964. Este reintegrat în preoţie, mai întâi la Parohia Bărbăteşti-Vâlcea, apoi, din 1974, la Troianu, din Râmnicu Vâlcea. (sursa: ziarullumina.ro)

[Ekaterina]

S-a născut la 21 martie 1915, în familia pădurarului Emanoil Beldiman, din cătunul Arhanghel de lângă Râmnicu Vâlcea. După şcoala primară din satul natal, în 1927 tânărul Beldiman se înscrie la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. După absolvire, la 10 august 1936 este hirotonit preot de episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului pe seama Mănăstirii Surpatele, din 1 noiembrie fiind salarizat de la bugetul de stat.

La 1 februarie 1938 este mutat în Parohia Bujoreni, situată în partea de nord a oraşului Râmnicu Vâlcea, pe drumul ce duce înspre Sibiu. Parohia pe care preotul Gheorghe Beldiman a slujit-o până la sfârşitul vieţii era alcătuită din satele Bujoreni, Olteni, Malul Alb şi Lunca, în 1940 având 354 familii, respectiv 1.424 de suflete.

A slujit altarului şi oamenilor, fiind permanent alături de cei păstoriţi, prin operele de binefacere pe care frecvent le-a organizat şi prin chemarea permanentă la potirul împărtăşaniei. În 1940, Parohia Bujoreni era printre cele din Eparhia Olteniei care nu aveau nici un sectant. Totodată, părintele Beldiman a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde la 19 decembrie 1941 a obţinut diploma de licenţiat în Teologie.

Doi ani mai târziu a urmat cursurile Seminarului pedagogic universitar din Bucureşti. Deşi nu făcuse nici un fel de politică, în circumstanţele alegerilor parlamentare din 1946, părintele Beldiman a acceptat să facă parte din delegaţia permanentă a Partidului Naţional Liberal-Tătărescu, din judeţul Vâlcea. Avea speranţa plecării de la conducerea ţării a comuniştilor, aşa cum majoritatea românilor sperau.

La puţin timp, s-a înscris în „Frontul plugarilor”, însă, la fel, fără a duce o activitate militantă. Cu toate acestea, părintele Beldiman a intrat în vizorul organelor de Securitate. În documentele Securităţii figurează cu expresia: „Nu are manifestări ostile făţişe regimului, însă întreţine legături cu elemente reacţionare”.

Această opinie a „organelor competente” şi antecedentele politice care figurau în arhivele fostei Siguranţe au constituit motivele ca în noaptea de 15 spre 16 august 1952, celebra noapte „a Adormirii Maicii Domnului”, să fie reţinut şi trimis în „detenţie administrativă”. A primit o „condamnare administrativă” de 60 de luni. Până la 28 septembrie 1952 a fost deţinut în Penitenciarul Piteşti, apoi în ancheta Direcţiei Regionale de Securitate Piteşti.

La 14 ianuarie 1953 a fost trimis la canal, la muncă forţată, în colonia de muncă Valea Neagră. Din 15 iulie acelaşi an, părintele Beldiman este la centrul de triere Văcăreşti, unde era un spital-penitenciar. Probabil că avea probleme de sănătate cauzate de regimul de muncă dur de la canal. Totuşi, la 14 august 1953, părintele Gheorghe Beldiman este eliberat, întorcându-se în mijlocul familiei sale. (sursa: ziarullumina.ro)