Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[Yasmina]

În prealabil postat de mirela.t

Un medic a intrat spital în grabă după ce a fost chemat la o intervenție chirurgicală de urgență. El a răspuns la apel urgent, si-a schimbat hainele și s-a dus direct spre blocul operator. L-a găsit pe tatăl băiatul în fata blocului operator.
Văzându-l, acesta a strigat:
"De ce ti-a luat atata timp să ajungi ? Nu știi că viața fiului meu este în pericol ? Nu ai nici un simt al raspunderii ? "

Medicul a zâmbit și a spus:
"Îmi pare rău, nu am fost în spital și am venit cât de repede am putut, după primirea apelului. Și acum, as vrea să te calmezi, astfel încât să-mi pot face treaba mea ......"

" Sa ma calmez ? Ce se întâmplă dacă fiul tău a fost în această cameră acum ? Sa ma calmez ? În cazul în care propriul tau fiu ar fi acolo pe moarte, te-ai calma ?

Medicul a zâmbit din nou și a răspuns: "Eu va spun ce a spus Iov, în Cartea Sfântă " : Din praf am venit si la praf ne vom întoarce, binecuvântat fie numele lui Dumnezeu ". Medicii nu pot prelungi viața. Du-te si roaga-te pentru fiul tău si pentru noi, vom face tot posibilul sa-i salvam viata ! "

"Este atat de simplu sa spui lucrurile astea atunci cand atunci când nu ti se intampla tie ..." murmură tatăl.

Operatia a durat câteva ore, după care medicul a ieșit fericit,
"Slavă Domnului!, Fiul tău este salvat!" Și fără a mai aștepta răspunsul a pornit in graba spre iesirea din spital. "Dacă aveți orice întrebări, adresați-vă asistentei !"

"De ce e atat de arogant? El nu a putut aștepta câteva minute, astfel incat sa-l întreb mai multe despre starea fiului meu ", a comentat tatăl atunci când a aparut asistenta medicala dupa ce medicul a plecat.

Asistenta a răspuns, cu lacrimi siroind din ochi în jos fata ei: "Fiul său a murit ieri într-un accident rutier, el a fost la înmormântare atunci când l-am chemat pentru intervenția chirurgicală a fiului tău. Și acum, că a salvat viața fiului tău, el a plecat pentru a termina înmormântarea fiului său. "

Morala: Nu judeca pe nimeni pentru că nu-i cunosti viata si nu stii prin ceea ce trece.

Recunosc aroganta,infatuarea si lipsa de rabdare a oricarui American in relatie cu serviciile,in general.
Oricum imi place talcul povestii :)

[tabitha]

În prealabil postat de Annyta

Frumos obicei! Mulţumesc pentru postare, Mirela...

Cu placere ! :)

În prealabil postat de Yasmina

Recunosc aroganta,infatuarea si lipsa de rabdare a oricarui American in relatie cu serviciile,in general.
Oricum imi place talcul povestii :)

Americanii pe care-i cunosc eu nu sunt deloc impacientati.
Mai degraba recunosc aici niste trasaturi balcanice. :) ma bucur ca ti-a placut!

[cristiboss56]

Imediat după moartea părinţilor ei cuvioasa a luat în primire averea lor uriaşă. Tuturor celor aflaţi în slujba părinţilor ei, bărbaţi şi femei le-a dăruit libertatea, dăruindu-le din belşug şi cele trebuitoare traiului. Toate moşiile, câmpurile neşfârşite, casele luxoase, animalele, toate lucrurile pe care le deţinea le-a vândut foarte ieftin celor care le voiau, arătându-se pe sine negustor de prima mânâ al împărăţiei cereşti, în locul tuturor celor trecătoare aflând "mărgăritarul de mult preţ".
Şi acum întâmpinăm o problemă - cum să vorbeşti într-un mod pe înţeles demn de cuminţenia ei şi de lucrul cel greu pe care a început să îl întreprindă!
Din moment ce şi-a luat rămas bun de la hainele de preţ şi de la celelalte lucruri părmânteşti, ea însăşi stând departe de acestea înainte de ultimele evenimente din viaţa ei, s-a îmbrăcat cu un "trivonio" (o haină de purtat pe deasupra, aşa cum obişnuiau să poarte spartanii. De la aceştia s-au inspirit filozofii şi mai pe urmă monahii) simplu de stofă ieftină, pentru a se înfăţisa decent şi în acelaşi timp pentru a-şi acoperi în mod potrivit înfăţişarea-i tinerească preafrumoasă, care putea să fie aducătoare de primejdii.
Cu o astfel de înfăţişare mergea prin diferite locuri din oraş, făcând numai bine în jurul ei, fiind întâiul salvator al celor fără niciun ajutor. Îi vizita pe bolnavi, le proteja pe văduve, îi îmbrăca pe cei goi, îi hrănea pe cei flămânzi şi în general pe cei aflaţi în orice fel de nevoi. Venea ca o pasăre zburătoare din cer, fiind ajutor imediat şi apărătoare dumnezeiască întru salvarea tuturor.
Însă, înainte de toate, grija ei se îndrepta spre preafrumoşii mucenici ai lui Hristos, spre cei care după chinuri fără sfârşit şi de nesuportat pe care le-au încercat, ajungeau în închisori unde continuau să sufere de foame şi de sete, fiind maltrataţi ani de-a rândul. Anisia se legase de aceştia cu legătura dragostei, cerând să participe la patimile acestora şi la nevoinţele lor pentru Hristos. Pentru aceasta îşi cumpărase cu bani libertatea de a putea comunica cu ei în închisori. Intra în închisori şi zelul cu care se mişca acolo, ceea ce făcea şi ce spunea acolo arătau mărinimia de nedescris a sufletului ei!
Jos, la picioarele sfinţite ale lor, le acoperea, le ştergea cu buretele, le săruta rănile; ochii, mâinile şi toate membrele sale erau ca şi unse de lichidul sfinţit ce curgea din rănile acestora. Îi fericea pentru că s-au învrednicit să sufere de dragul lui Hristos, pentru zelul de care dădeau dovadă şi pentru rezistenţa lor psihică. Surprinsă de felul supraomenesc al răbdării lor, le aducea cuvinte de îmbărbatare pentru nevoinţa lor în continuare. După aceea îi ruga stăruitor cu multe cuvinte amestecate cu lacrimile dorinţei dumnezeieşti care îi curgeau continuu pe obraji din cauza dorului ce o copleşea, să o ia şi pe ea părtaşă nevoinţelor lor şi în moarte".
După acestea spăla cu evlavie mâinile şi picioarele lor, uşurându-le din marile chinuri şi aducându-le toate cele de trebuinţă. După aceea pleca de acolo, adică paşii o purtau în afara închisorii, plecându-se legilor celor fizice. Sufletului însă îi plăcea să rămână cu cei închişi, fiind legat de dorul de neclintit către Dumnezeu.
Astfel de rezultate are dragostea cea după Dumnezeu când stăpâneşte un suflet curajos! Nu numai că îl duce cu uşurinţă dincolo de cele pământeşti, dar şi pe el însuşi îl duce în afară de sine, adică în afară de trup, după cum spune şi vocea cea dumnezeiască "dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie."
(Viaţa şi minunile Sfintei Irina Hrisovalantou, care a primit mere din rai. Viaţa Sfintei Cuvioase Muceniţe Anisia din Tesalonic, Editura Egumeniţa,pp. 81-84)

[cristiboss56]

sursa: www.johnsanidopoulos.com


După ce praznicul Nașterii Domnului s-a încheiat, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și a început să meargă prin cetăți ca să vadă cine s-a pregătit cu inimă curată și pentru sărbătoarea sa. A traversat tot felul de regiuni și sate mari de la acea vreme, însă, oriunde ar fi bătut, nimeni nu avea să îi deschidă, crezându-l cu toții un cerșetor. Simțea câtă durere au îndurat inimile săracilor din cauza nepăsării pe care i-au arătat-o și lui și de aceea, pleca amărât de la fiecare, deși el nu dorise nimic de la ei. Într-o zi, pe când ieșea dintr-un sat fără milă precum acesta, a trecut pe lângă cimitir, unde a văzut mormintele aflate în paragină, pietrele de mormânt sfărâmate și răsturnate, iar mormintele proaspăt acoperite, scurmate de către animale. Fiind sfânt, a auzit pe morți vorbind și spunând: Când eram pe pământ, am lucrat, am trecut prin munci grele și am lăsat ca în urma noastră să vină copiii și nepoții noștri să ne aprindă o lumânare sau să tămâieze la mormântul nostru pentru noi; dar n-am văzut niciuna dintre acestea petrecându-se, niciun preot nu a venit să ne facă o slujbă de pomenire, nici colivă, nici nimic, de parcă n-am fi lăsat pe nimeni în urmă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare s-a tulburat din nou și pe când se îndepărta de cimitir, singur, prin zăpada rece a iernii, a spus în sinea sa: oamenii acestui sat nu-i ajută nici pe cei vii nici pe cei morți.
În ajun de Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa o mică colină sub care era ascunsă o stână. Sfântul Vasile a intrat în țarc și bătând cu toiagul său în ușa colibei a zis: Aveți milă de săracul de mine pentru sufletele adormiților voștri căci și Hristos a viețuit ca un sărac pe acest pământ. Trezindu-se câinii au început să latre la el.
Dar cum se apropiau mai mult de el și-l puteau mirosi, s-au îmblânzit, au început să dea din coadă, și s-au așternut la picioarele sale, scoțând sunete de bucurie. După care, un cioban, un tânăr de aproape 25 de ani, cu barbă neagră cârlionțată a deschis ușa și a ieșit la dânsul. Era Ioan Barbakos, un om solid dar sfios, adică un cioban. Și înainte de a se uita mai bine la cine i-a bătut la ușă îi spune: Intră, vino în casă. Bună ziua și La mulți ani!
În cabană, o lampă era pusă pe un leagăn prins între două bârne. Lângă vatră era patul lor în care dormea atunci soția lui Ioan. Imediat ce Sfântul Vasile a intrat înăuntru, Ioan, văzând că este preot, i-a luat mâna și i-a sărutat-o spunând: Binecuvântați părinte!, ca și cum îl cunoștea de dinainte și i-ar fi fost preotul său. Iar Sfântul i-a spus: Binecuvântarea și pacea Domnului să fie peste tine, peste casa și peste turma ta. Soția s-a ridicat și ea, i-a sărutat mâna și a binecuvântat-o și pe ea. Sfântul Vasile arăta mai mult a cerșetor decât a călugăr, având o scofie veche, cu o rasă purtată și peticită și cu încălțările pline de găuri, iar pe o parte, purta o traistă care arăta ca fiind goală. Ioan a pus lemne pe foc și de-ndată coliba a început să strălucească precum un palat. Căpriorii păreau să fie poleiți cu aur, în timp ce tifoanele cu brânză atârnate la uscat arătau ca niște candele, iar butoaiele de lemn, presele și toate lucrurile folosite de Ioan ca să facă brânză erau de culoare argintului, părând a fi bătute cu diamante, și împreună cu acestea toate celelalte lucruri pe care le mai avea fericitul Ioan prin coliba sa. Focul din vatră trosnea și cânta precum păsările raiului, împânzind o mireasmă de sfințenie. Cei doi l-au poftit pe Sfântul Vasile să se așeze lângă foc iar femeia i-a adus câteva perne ca să se odihnească. Atunci Sfântul și-a dat jos traista împreună cu haina pe care o avea pe deasupra, rămânând în straiele de pe dedesubt.
Împreună cu ajutorul său, Ioan a mers să mulgă oile și să dea deoparte mieii care tocmai au fost fătați și după aceea a separat și oile care erau gata să fete iar la restul le-a dat drumul să pască. Turma sa era mică și Ioan era sărac însă el era fericit. Tot timpul era cuprins de bucurie mare, ziua și noaptea, pentru că era un om bun și avea o soție bună. Oricine trecea pe la casa lor era primit precum un frate și de aceea a găsit și Sfântul Vasile adăpost în casa lor și s-a așezat în ea ca și cum ar fi fost a sa, binecuvântându-o cu toate ale sale. În noaptea aceasta era așteptat în toate satele și cetățile lumii de căpetenii, ierarhi și alții dar nu a mers la niciunul dintre aceștia, ci a mers ca să șadă în casa fericitului Ioan.
Așadar Ioan, după ce s-a îngrijit de oi a venit înapoi și i-a spus Sfântului: Părinte, sunt cuprins de o bucurie mare și aș vrea ca să-mi citești cele scrise despre Sfântul Vasile cel Mare (i.e. cântările din canonul Sfântului). Sunt om neștiutor de carte, însă iubesc scrierile religiei noastre (i.e. cântările și slujbele bisericești). De fapt, chiar am o carte mică de la un stareț din Sfântul Munte și de câte ori trece pe la mine cineva care știe să scrie și să citească îi dau să-mi citească din ea, pentru că noi nu avem biserică pe aici.
La răsărit se ivea soarele. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors către răsărit făcându-și semnul Sfintei Cruci. S-a închinat până la pământ, a scos o carte din traista sa și a zis: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Ioan s-a așezat în spatele său și apoi s-a alăturat și femeia cu mâinile puse cruciș la piept după ce hrănise copilul. Apoi Sfântul a cântat Dumnezeu este Domnul … și troparul praznicului Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc a primit înfășare cu scutece…, sărind troparul său care spune În tot pământul s-a răspândit vestire ta… . Vocea sa era smerită și dulce, iar Ioan împreună cu soția sa au fost cuprinși de un adânc duh de pocăință chiar dacă nu înțelegeau fiecare cuvânt ce era citit. Sfântul Vasile a continuat, cântând toată slujba Utreniei împreună cu Canonul Praznicului: Veniți popoare să cântăm cântarea lui Hristos Dumnezeu …, sărind din nou peste canonul său care spune: Vasile, glasul ar trebui să vină în ajutorul celor ce vor să înceapă laudele tale … . Apoi, a rostit cu glas mare toată slujba Sfintei Liturghii, a făcut binecuvântarea de final și a binecuvântat toată casa. Așezându-se la masă, după ce au terminat de mâncat, soția a adus Vasilopeta (prjitură sau pâine dulce făcută de Anul Nou în cinstea Sfântul Vasile cel Mare) și a așezat-o pe masă. Atunci, Sfântul a luat un cuțit și cu el a trasat semnul Sfintei Cruci pe Vasilopetă, zicând: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Prima bucată a tăiat-o zicând: în numele Domnului, a doua:în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și apoi pentru Ioan, stăpânul acestei case. Atunci Ioan a spus: Părinte, ai uitat să tai pentru Sfântul Vasile cel Mare! și Sfântul i-a răspuns: Adevărat! și îndată a spus: pentru slujitorul tău, Vasile și a continuat cu pentru Ioan stăpânul acestei case, pentru stăpâna acestei case, pentru copil, pentru ajutorul de la stână, pentru animale și pentru cei săraci. Dar îndată, Ioan a spus: Părinte, de ce nu ai tăiat o bucată și pentru sfinția ta? Sfântul i-a răspuns: Dar am făcut, o fericitule! Însă Ioan, acest om binecuvântat de Dumnezeu nu a înțeles răspunsul Sfântului.
După aceea, Sfântul Vasile s-a ridicat și a spus rugăciunea: Doamne Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu… iar Ioan i-a spus: Mă întreb, poate poți să-mi spui părinte, pentru că știi atât de multe, în ce palate a poposit Sfântul Vasile cel Mare în această noapte? Iar căpeteniile și ierarhii, ce păcate au aceștia? Noi cei săraci suntem păcătoși pentru că sărăcia noastră ne-a adus la păcat. Sfântul Vasile a spus din nou aceeași rugăciune, dar cu lacrimi de această dată, schimbându-o puțin: Doamne Dumnezeul meu, am privit și am văzut că robul tău Ioan este smerit și vrednic ca Tu să intri în casa sa. E prunc și el dar pruncilor le-a descoperit Tainele Tale. Și din nou fericitul Ioan, nu a înțeles nimic…

[tabitha]

Brutarul o mustra mereu pe femeia sa că mergea la biserici și dădea la săraci și la colectele care se făceau. Într-o zi, în timp ce scotea pâinile calde din cuptor și tot locul din jurul brutăriei se umpluse de mirosul plăcut de pâine proaspătă, la ușa brutăriei a venit un sărac și a spus:

- Șefule, toate pâinile acestea sunt ale tale?

- Ale cui să fie?

- Și nu le mănânci?

- Bre, pleacă de aici!

- Dă-mi și mie una că mi-e foame.

- Pleacă!, ți-am spus. Lasă-mă în pace!

- Șefule!

- Pleci sau nu pleci?

- Șefule!… îl ruga săracul.

Dar nu a apucat să sfârșească, că brutarul a luat o pâine și a aruncat-o cu putere spre sărac, voind să-l lovească în cap. Acela însă s-a plecat și pâinea a trecut razant deasupra capul său și a căzut jos. Săracul s-a repezit la pâine, a luat-o, a ieșit afară, și retrăgându-se într-un colț, a mâncat-o. Toată ziua aceea brutarul a fost nervos din pricina acelui musafir nepoftit și a pâinii pierdute. „Să îndrăznească să mai vină!”, își spunea el cu mânie în sinea sa.

În noaptea următoare, pe la orele două după miezul nopții, brutarul sare din somn înfricoșat și ud de transpirație, strigând:

- Femeie, scoală-te!

- Ce ai? Ce s-a întâmplat?, l-a întrebat femeia lui înspăimântată.

- Scoală-te și adu-mi o cămașă să mă schimb și-ți voi spune ce am pățit! Femeie, parcă am murit și s-au adunat în jurul meu mulți Îngeri și demoni, certându-se între ei cine să ia sufletul meu. Într-un cântar mare de trei ori blestemații puneau mereu faptele mele cele rele și balanța se îngreuia din ce în ce mai mult. La un moment dat un Înger a strigat: „Pâinea! Aduceți pâinea cu care a săturat pe acel sărac flămând! Puneți-o în cealaltă parte a cumpenei!”. Atunci demonii au strigat: „Pâinea nu a dat-o milostenie, ci a aruncat-o să-i spargă capul săracului”. Și au răspuns Îngerii: „Dar s-a săturat cel flămând, și acela a mulțumit”. Și să vezi, femeie, acea pâine a făcut de a schimbat talerele cântarului. Talerul cu acea pâine s-a lăsat în jos și astfel m-am mântuit. De aceea, de acum să dai și să nu te mai oprești. Și eu voi da. Și de ar mai veni pe la noi acel sărac!

În sfârșit brutarul a înțeles că, dacă dai, câștigi. Dar noi, oare, am înțeles? Nu cumva ne temem să dăm? Nu cumva judecata noastră s-a afundat în puținătatea de suflet? Nu cumva a venit vremea să începem să ne facem și noi puțin creștini?

Să credem cu fermitate că atunci când dăm, nu sărăcim, ci ne îmbogățim. Să probăm prin fapte. Unii oameni au nevoie și așteaptă, fie și o bucățică de pâine.

Iubiților, nu uitați că: prima fiică a lui Dumnezeu este milostenia. Iar aceasta L-a înduplecat pe Dumnezeu să Se facă om, pentru ca să-l mântuiască pe om.

Foto: Brutăria din Karyes, Sfântul Munte Athos

[cristiboss56]

Un băiat de 14 ani, Dimitri Sabanieiev, se îmbolnăvi la Sankt Petesburg, în anul 1864. Mama sa era foarte întristată atât din pricina bolii fiului ei, cât și din pricina faptului că el trebuia să dea examen tocmai pe atunci pentru a intra la Institutul de Studii Superioare. Boala sa amenința intrarea la institut. Doamna Sabanieieva, care era cu totul devotată părintelui Serafim, îi ceru ajutorul în rugăciune. Chiar în noaptea următoare ea îl văzu pe Bătrân în vis și acesta îi spuse: "Fiul tău se va însănătoși și va trece examenul". Trezindu-se cu un simțământ de bucurie, ea se duse de îndată la infirmeria școlii navale unde se aștepta să-și găsească fiul încă bolnav. Dar i se spuse că el se simțea deja bine și că plecase să-și susțină examenul. Când se vazură se îmbrățișară plini de duioșie.
Bucuria mamei se preschimbă în uimire atunci când află că fiul ei, care ca și ea avea o adâncă venerație față de părintele Serafim, îl văzuse de asemenea pe Bătrân în vis și auzise de la el aceleași cuvinte: "Te vei face bine și vei trece examenul".
(Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală de Arhimandritul Lazarus Moore, Editura Agapis București, p.336)

[cristiboss56]

Mark Ellis, jurnalist la Christian Post, relatează în câteva rânduri drumul unei tinere din India către dragostea lui Hristos. Într-un context în care islamul face nenumărate convertiri în întreaga lume şi se manifestă foarte violent faţă de creştini, o tânără a avut curajul şi tăria să se rupă de tot ceea ce însemna ea. De familie, de şcoală, de toată viaţa ei – pentru o nouă viaţă, în braţele lui Hristos.
Subaidath este fiica unui savant islamic, cleric al religiei mahomedane din India. S-a născut, aşadar, într-o familie tradiţională islamică şi a beneficiat de educaţia coranică la cel mai înalt nivel. A mers, apoi, la universitate, studiind medicina. În paralel, a urmat cursurile de lege islamică, echivalentul dreptului canonic creştin. Era o tânără de succes, într-o ţară în care rata analfabetizării este printre cele mai ridicate din lume. Totul mergea conform planului lumesc. Însă, într-o zi, la facultate, a descoperit în mâinile unei colege Cuvântul lui Dumnezeu – Sfânta Scriptură.
„Eu cred în Tine, Domnul şi Mântuitorul meu!”
Când a citit Evanghelia pentru prima dată, acesta a rezonat în sufletul ei, a încolţit sămânţa credinţei creştine. Câteva nopţi mai târziu, ceva neobişnuit i s-a întâmplat. Într-un vis viu, Iisus a atins-o cu mâna dreaptă, acea mână străpunsă de cuiele păcatelor omeneşti. Mângâindu-o, i-a spus: „Nu fi îngrijorată şi supărată. Crede în Dumnezeu Tatăl şi de asemenea în Mine, pentru că Eu sunt Prinţul Păcii. Am fost răstignit, am murit şi am înviat, pentru a vă oferi pace şi viaţă veşnică!”
În acea dimineaţă, Subaidath s-a trezit plină de întrebări – precum odinioară Saul, pe drumul Damascului: „Cine eşti, Doamne? A fost doar un vis?”... Şi, a început căutarea. Nu o căutare fizică, pentru că nu se putea afişa familiei cu astfel de gânduri. A fost, însă, o căutare în Duh şi în rugăciune. O stare ce nu poate fi relatată în cuvinte! În acele zile, tânăra a fost trimisă să aducă apă pentru familie, de la singura fântână existentă în întreaga localitate. Dar, aici a alunecat şi a căzut în adânc, pierzându-şi cunoştinţa.
Ea povesteşte că a simţit cum „Iisus Hristos m-a prins în braţe, ca pe un copil îngrijit de un tată iubitor şi m-a aşezat în siguranţă, zicându-mi: Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cei care cred în Mine vor trăi, chiar dacă ei mor şi cei care trăiesc şi cred în Mine nu vor muri niciodată”. Atunci, o floare a credinţei s-a deschis în inima ei: „Eu cred în Tine, Domnul şi Mântuitorul meu!”
Putem spune că totul a fost doar în mintea sa. Însă, familia a găsit-o udă, aşezată pe marginea fântânii, inconştientă! Cum ieşise din apă? În mod miraculos, după o cădere de la o înălţime considerabilă, Subaidath a plecat acasă pe picioarele ei.
Bătută şi electrocutată pentru credinţă
Când Subaidath a povestit familiei despre experienţa prin care a trecut şi angajamentul luat faţă de Iisus, a început vremea încercării în credinţă. Dar, chiar şi nebotezată fiind, tânăra a rămas puternică, până la capăt.
În islam, apostazia unui membru al familiei aduce ruşine pentru întreg neamul, dezonorându-l pe vecie. Văzând că nu pot schimba cu nimic credinţa fetei, bărbaţii familiei au construit un scaun electric artizanal, în care au aşezat-o. Dezbrăcată pe jumătate, bătută şi legată, Subaidath a cerut să i se dea Biblia, ca să moară cu ea în braţe.
În bătaie de joc, călăii – sânge din sângele ei – i-au aruncat-o în poală: „Dacă vrei să mori împreună cu religia ta falsă, aşa să fie!”, i-a spus tatăl. Dar, când a apăsat comutatorul, pentru a trimite curent electric în scaun, nu s-a întâmplat nimic. Bărbaţii au verificat sursa, apoi priza, legăturile... Toate funcţionau perfect, dar curentul nu ajungea la Subaidath.
După o bătaie cruntă, tatăl a dezlegat-o şi i-a strigat: „Tu nu mai eşti fiica mea!”. Apoi, a aruncat-o în afara casei, aproape dezbrăcată. Cu lacrimi, plină de umilinţă şi durere, tânăra a fugit la un prieten creştin din oraş.
În ziua următoare, vecinii au întrebat familia de ce Subaidath alerga pe stradă, îmbrăcată într-o rochie albă şi atât de frumoasă. Cu toţii au rămas uimiţi, ştiind cum le plecase, de fapt, copila din casă.