Staretul Tadei

[Ekaterina]

Nu după mult timp a fost eliberat şi trimis la Patriarhia din Peci, unde era nevoie de slujitori. Acolo a fost aşezat ca egumen. A început aici deprinderea Rugăciunii inimii. Pentru calităţile lui, a fost pus după aceea stareţ la Mănăstirea Pokainiţa. Nu era foarte încântat de această ascultare. „Stăreţia, mărturisea el mai târziu, mi-a fost întotdeauna greu de purtat, căci trebuia să-mi alipesc gândurile de grija pentru cele materialnice, pentru obşte şi oameni“. Dar a primit mustrare în vis de la Hristos, Care purta epitrahil, omofor, iar deasupra lui încă un epitrahil. Domnul i-a spus: „De ce te lupţi, câtă vreme nu ai ascultare? Peste tot unde ai fost pus stareţ M-ai supărat cu stăruinţele tale să fii dezlegat de aceasta. Să nu mai faci asta! Să ştii că orice ascultare primită trebuie împlinită cu multă dragoste, râvnă şi însufleţire, fără să bagi în seamă pizma şi răutatea celor din jur“. Atunci Hristos a pus epitrahilul pe grumazul lui, zicând: „Aceasta este crucea pe care trebuie să o duci“.

În Iugoslavia, viaţa de după război nu a fost una uşoară. Tututor celor care veneau la el pentru sfat, părintele Tadei le spunea să îşi pună în primul rând nădejdea în Dumnezeu, pentru că „atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, Îi dăm Domnului prea puţină încredere. Trebuie să răbdăm multe dureri ale inimii, pentru ca sufletul nostru să se slobozească de legăturile rele ale cugetului nostru. Astfel, sufletul pricepe că orice reazem al său de pe pământ nu înseamnă nimic, şi zice: „Nu am pe nimeni care să mă înţeleagă“. Sufletul nostru caută dragostea statornică. Aşa ceva nu se află pe pământ. Numai Domnul ne poate mângâia“.

Şederea oamenilor pe pământ reprezintă împlinirea unui canon de pocăinţă. Nu prin faptul că ne plângem întruna de ceva Îl supărăm pe Dumnezeu. Îl supărăm atunci când păcătuim, nu când ne întoarcem către Dânsul ca spre ruda noastră cea mai apropiată.