Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Din ziua de astăzi începe Triodul. Iată, începe să adie a post! Trebuie să ne pregătim de întâmpinarea lui - şi nu doar de întâmpinare, ci mai ales pentru scopul în vederea căruia a fost rânduit Postul: pentru pocăinţă şi îndreptarea vieţii celei neîndreptate. Şi iată că auziţi cântarea umilicioasă: „uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă!”
Uşile pocăinţei deschide-mi mie! - Dar cine le-a închis? Ele au fost deschise prin cruce: stau şi vor sta deschise pentru toţi oamenii, atâta vreme cât va dăinui lumea, şi pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât mai este suflare de viaţă în nările noastre.
Bun; uşile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise - şi cine le-a închis? Să ştiţi că la aceste uşi se ajunge prin altele - uşile îndurerării şi frângerii inimii. Trebuie să trecem mai întâi prin acestea ca să ajungem la uşile milostivirii. Îndurerează-te şi frânge-ţi inima, şi Domnul te va primi!
„Frânge-ti inima”- iar inima nu se frânge: „îndurerează-te”- dar ea nu vrea să se îndurereze. Şi iată că omul este zăvorât în sine prin împietrirea inimii - şi neavând putere să se biruie pe sine, strigă către Milostivul Dumnezeu: „uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!” Uşa ta este întotdeauna deschisă, Doamne; a mea, însă, este închisă, şi nu am pe unde să ies! Deschide-mi mie, prin această frângere, uşa inimii mele împietrite, ca să ies la Tine şi să intru prin ușile milostivirii Tale!
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Predici la Triod, Editura Sophia, 2002, p. 11)

[cristiboss56]

Spovedania este o Sfântă Taină a Bisericii noastre în care cei care se spovedesc, adică cei care-şi mărturisesc păcatele, cei care-şi recunosc păcatele, cei care-şi mărturisesc păcatele ca păcate, primesc iertarea păcatelor pentru dorinţa lor de a fi iertaţi şi de a avea o viaţă mai bună, pentru silinţa lor de a părăsi păcatul, pentru că Sfânta Taină a spovedaniei sau a mărturisirii se mai numeşte şi Sfânta Taină a pocăinţei, pocăinţa fiind părăsirea păcatelor. Vă rog să reţineţi. De câte ori auziţi de pocăinţă să vă gândiţi că pocăinţa este părăsirea păcatelor. Cine nu părăseşte păcatele, cine vrea să păcătuiască şi pe mai departe, acela nu se pocăieşte, şi cine nu se pocăieşte nu poate primi iertarea păcatelor. Pocăinţa se face cu faţa spre viitor nu cu faţa spre trecut. Noi nu ne-ntoarcem faţa spre trecut când ne pocăim. Dacă pocăinţa ar fi o întoarcere cu faţa spre trecut - şi trecutul este irecuperabil, adică noi nu putem schimba trecutul nici în afară de noi nici în noi, numai Dumnezeu mai poate schimba din cele ce le-am făcut noi -, în cazul acesta, dacă pocăinţa ar fi cu faţa spre trecut, ar fi o încremenire cu faţa spre trecut şi n-ar avea nici un rost. Sunt puţini aceia care se gândesc că pocăinţa este de fapt o lucrare cu faţa spre viitor în înţelesul de a înlătura păcatul din clipa de faţă înainte, din clipa spovedaniei pe mai departe. Pocăinţa presupune întotdeauna şi hotărârea de a nu mai face păcatele.
*Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei

[cristiboss56]

Vin la mine la spovedit oameni care se spovedesc din an în an şi la toţi le spun că nu e destul. Nu e destul să te spovedeşti odată pe an. Nu ştiu ce le-aş putea spune acelora care se spovedesc şi mai rar decât odată pe an. De obicei când vine cineva la mine, totdeauna îi spun că trebuie să se spovedească cel puţin în toate cele patru Posturi. Se întâmplă însă că vin unii care s-au spovedit anul trecut, de pildă în Postul Paştilor, şi zic: când te-ai spovedit ultima dată? - aceasta-i întrebarea generală pe care o pun totdeauna. Şi îmi spune: "Anul trecut în Postul Paştilor". Şi zic: la cine te-ai spovedit? Zice: "La dumneavoastră". Măi frate, dar nu ţi-am spus eu - că eu ştiu, că le spun la toţi - să te spovedeşti mai des decât odată pe an? "Mi-aţi spus părinte, dar acuma ce să fac, a trecut anul şi nu m-am spovedit". Şi la aceştia aşa le spun, că dacă tot aşa fac şi în anul viitor, atunci la mine să nu mai vină, pentru că eu nu sunt dispus să mă ocup de oameni care sunt nepăsători faţă de lucrurile lui Dumnezeu. De obicei întreb: de ce nu te spovedeşti? Unii spun că nu au timp, sunt puţini aceia care recunosc că din neglijenţă. Mai zic: nu te spovedeşti pentru că nu ai păcate sau nu crezi în eficacitatea spovedaniei? Spun: "Ba da părinte, am păcate". Atunci de ce le tragi un an de zile după tine ca să te spovedeşti numai în Postul Paştilor? Pe unii îi mai întreb că dacă într-un an nu ar fi Paşti şi Postul Paştilor, s-ar mai spovedi în anul acela? Bineînţeles că la aceasta oamenii răspund: "Părinte, nu m-am gândit la asta". Şi atunci le spun eu că m-am gândit eu pentru ei şi că în anul acela nu s-ar spovedi. Dacă se spovedesc numai în Postul Paştilor cum să te spovedeşti într-un an în care nu e Postul Paştilor?



*Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei

[cristiboss56]

Pentru cei care au credinţă, împărtăşania este spre iertarea păcatelor, iar pentru cei ce se împărtășesc cu necredință, este spre muncă şi pedeapsă.



Pentru cei care cu credinţă, în chip vrednic, se împărtăşesc, împărtăşania este spre iertarea păcatelor, spre viaţa veşnică, spre păzirea sufletului și a trupului; dar pentru cei care se împărtăşesc cu necredinţă în chip nevrednic, este spre muncă şi pedeapsă, după cum şi moartea Domnului pentru cei care cred a devenit viaţă şi nestricăciune spre desfătarea fericirii veşnice, iar celor necredincioşi și ucigătorilor Domnului, muncă şi pedeapsă veşnică.



(Sf. Ioan Damaschin, Expunerea credinței ortodoxe, Cap. XIII, Despre Sfintele și Prea Curatele Taine ale Domnului, p. 145)

[cristiboss56]

Ştim fiecare că ţinta vieţii creştine este Împărăţia Cerurilor, este viaţa de veci, este desăvârşirea şi îndumnezeirea, este preamărirea lui Dumnezeu. Dar că la aceasta nu se poate ajunge decât prin curăţirea inimii, care pe de o parte înseamnă limpezirea minţii şi limpezirea inimii prin strădania de a înlătura gândurile cele rele, de a ocoli pricinile gândurilor celor rele şi de a ne întări în gânduri bune, folosindu-ne de tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu la îndemână, folosindu-ne de Sfânta Spovedanie, folosindu-ne de Sfânta Împărtăşanie ca mijloace de îmbunătăţire sufletească.



*Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei p. 83

[cristiboss56]

Dacă cineva, fiind nedumerit, ar spune că păcatul celui ce se pocăieşte se iartă prin rugăciunea de iertare a duhovnicului - şi deci de ce acestuia nu i se îngăduie să se împărtăşească cu Sfintele Taine, odată ce a fost iertat şi îndreptat? - Acestuia îi răspundem în trei chipuri: 1) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, însa nu de-a dreptul, ci socotind că el va împlini canonul şi va sta departe de Sfânta Împărtăşanie (fiindcă de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotărăşte canonul şi lipsirea de Sfintele Taine); 2) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, nu însă şi pedeapsă şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde şi îndepărtarea de la Sfânta Împărtăşanie. Fiindcă şi păcatul lui David s-a iertat cu adevărat de Dumnezeu - când Natan i-a spus:, Domnul a ridicat păcatul tău” - dar nu s-a iertat şi pedeapsa pentru păcatul lui, fiindcă, după aceasta iertare, el a fost izgonit din împărăţia sa de către fiul său, Abesalom, şi sabia nu s-a îndepărtat de casa lui şi alte nenumărate răutăţi a pătimit, după cum însuşi Natan i le proorocise; 3) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, dar este nevoie ca păcătosul să fie pus la încercare şi, cu timpul, să fie întărit în harul lui Dumnezeu.
În sfârşit, îţi spunem, frate, ca acel canon pe care ţi-l va da duhovnicul (după Canoanele Sfinţilor Părinţi n. n.), trebuie să-l împlineşti cât mai repede cu putinţă, adică câtă vreme te afli în harul lui Dumnezeu, şi să nu amâni, fiindcă nu ştii ce ţi se va întâmpla mâine; „că nu ştii la ce poate da naştere ziua de mâine” (Pildele lui Solomon 27:1). [...]
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa Strămoşească, 2000)

[cristiboss56]

Noi credem în sfinți și pentru faptul că, prin viața lor, au devenit exemple pentru viața noastră, deci ni se constituie ca modele, dar și pentru faptul că pot să fie mijlocitori între noi și Dumnezeu, nu în sensul în care spun neoprotestanții, că Dumnezeu nu are nevoie de intermediari,ci pentru că Dumnezeu este atotputernic. Știm că Dumnezeu este atotputernic, dar se creează această comuniune, pentru că Biserica lui Dumnezeu este o comuniune. Un teolog occidental spunea că ,, Iisus Hristos nu este întreg fără sfinții lui”. Adică sfinții întregesc, la modul nostru logic de a gândi, așa cum Hristos fără Biserică nu ar fi Hristos întreg. Biserica este trupul lui Hristos, un trup al cărui cap este Iisus Hristos Însuși. Iisus Hristos și Biserica alcătuiesc un întreg. Din Biserică, în etajul superior, fac parte sfinții, așa că nu văd cum ar fi eliminați din comuniune și din această rugăciune. Nu în sensul acela vulgar, că este mijlocitor sau că este omul care îl bate pe Dumnezeu pe umăr și-l face atent la ce spui tu. Nu trebuie să gândim lucrurile la modul vulgar, ci să le gândim în forul lor duhovnicesc, prin prisma comuniunii care se realizează între Dumnezeu și omenire prin Biserica Sa.
(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, Iași 2013, p.46-47)

[cristiboss56]

Optimismul şi pesimismul sunt două moduri diferite de a aprecia viaţa. Conform aprecierii optimiste, viaţa este un mare dar, în timp ce după gândirea pesimistă, viaţa este un mare rău. Foarte mulţi cred că diferenţa dintre optimism şi pesimism este mică, aşa cum este între un om cu ochii albaştri şi altul cu ochii negri. Mulţi cred că, pur şi simplu, un om este optimist, iar altul pesimist. Însă nu este aşa. Optimism înseamnă fericire, iar pesimism înseamnă nenorocire. Pentru om, cea mai mare fericire nu este sănătatea, bogăţia, prietenii sau slava. Cea mai mare fericire pentru om este să fie optimist. Pe de altă parte, cea mai mare nenorocire pentru om nu este boala, sărăcia, singurătatea, părăsirea, nedreptatea sau oricare altă greutate sau pierdere. Cea mai mare nenorocire pentru om este să fie pesimist. Pentru că, în timp ce optimismul constituie imn de viaţă, pesimismul constituie imn de moarte. Refrenul primului imn este: „Merită să trăieşti!”, în timp ce refrenul celui de-al doilea este: „Nu merită să trăieşti!”. A trăi înseamnă să gândeşti, să simţi, să munceşti. Optimistul repetă: „Merită să gândeşti, merită să simţi, merită să munceşti”.

Cuvântul lui Dumnezeu este optimist. Îmbrăţişez acest adevăr. Optimismul constituie aureola învăţăturii şi a istoriei creştine. Optimist a fost Întemeietorul Creştinismului, Cel mai optimist dintre toţi optimiştii lumii. Nu a fost optimist numai în clipele de bucurie ale vieţii Sale: precum atunci când a participat la nunta din Cana Galileii, sau când i-au fost aruncate înainte flori la intrarea în Ierusalim, sau când privea în pace câmpul cu crini înfloriţi, sau când sub lumina stelelor călătorea cu corabia pe lacul Ghenizaret împreună cu cei care-L adorau. Aşadar, a fost optimist nu doar în astfel de momente. A rămas optimist şi atunci când a fost părăsit de toţi şi a căzut la rugăciune către Dumnezeu Tatăl în acea noapte dezolantă de dinaintea Sfintelor Sale Pătimiri. A rămas optimist şi atunci când a fost plimbat de la Irod la Pilat, fiind huiduit şi batjocorit. Şi atunci când I-au rănit cinstitul cap cu coroana de spini şi când a părăsit Ierusalimul sub povara crucii. Ierusalimul care s-a despărţit de El cu batjocură, cu blesteme, dar şi cu ecoul lacrimilor neputincioase ale femeilor care-L însoţeau. Şi, în cele din urmă, când paharul amărăciunii s-a umplut şi a intrat în istorie cuvântul Golgota, iarăşi a rămas optimist.

Optimişti au fost şi martirii creştini. Şi dacă martirii şi marii mucenici au fost optimişti, de ce voi să fiţi pesimişti? Au fost optimişti toţi cei care s-au luptat cu fiarele în arenele romane pentru a-i da prilej de distracţie Cezarului. Optimişti au fost cei care au fost arşi cu smoală în pieţe spre satisfacţia Cezarului şi a metreselor lui. Optimişti au fost cei legaţi pe roată şi zdrobiţi şi cei care au fost îngropaţi de vii. Optimişti erau cei care au fost nedreptăţiţi, care n-au cunoscut egalitatea şi libertatea publică, nici iubirea de oameni… Noi de ce am fi pesimişti? De ce să devenim pesimişti?

(Sfântul Nicolae Velimirovici)

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Scărarul despre importanţa Tainei Spovedaniei

Dezgoleşte-ţi, dezgolește-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!

Mergi la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul, şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.

(Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap. 56, în Filocalia, vol. IX, p. 110,111)

[cristiboss56]

Postirea este pierzătoarea demonilor. Domnul ne-a spus că prin postire şi rugăciune iese tot neamul de demoni. Sfântul Duh nu se sălăşluieşte în stomacul plin, nu-l umbreşte pe acesta. Orice creştin care doreşte să vieţuiască creştineşte, trebuie să pună drept temelie postirea, rugăciunea şi trezvia, şi atunci ajunge la marea măsură a virtuţii.

Boala este o postire fără de voie. Bolnavul îşi va împlini postirea prin răbdare şi mulţumire, căci nu poate în alt fel, din pricina bolii.

Când puterea lui Hristos ne umbreşte, atunci suntem foarte puternici. Când postirea se însoţeşte, se întăreşte, se înconjoară cu celelalte - cu rugăciunea, cu meditaţia, cu trezvia, cu mersul la biserică, cu mărturisirea, cu Sfânta Împărtăşanie, cu faptele bune şi cu milostenia - atunci întregeşte frumuseţea pregătirii sufletului.

Bolnavul va cunoaşte nemărginirea iubirii lui Hristos faţă de om. Va vedea că Hristos, ca Dumnezeu pe pământ, Şi-a petrecut viaţa în chip martiric, ca să ne ajute pe noi, cei nepăsători, să ne luptăm. Dacă Hristos a suferit, noi, ucenicii Săi, vom alege altă cale?

(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere Părintele Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp. 109-110)