Raspunsuri duhovnicesti +

[Mihailc]

Cuvinte din Pateric potrivite pentru cei căzuţi în înşelarea "înduhovnicirii egoiste" şi trec în aceste zile prin experienţa delirului mistic sezonier:

Un frate oarecare l-a întrebat pe un părinte, zicând: cum şi în ce chip este, părinte, dragostea de fraţi? Dar nedragostea? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: dragostea de fraţi, aceasta este, fiule: să îndemni pururea şi să înveţi şi să povăţui şi pe fratele tău, mai ales pe cel mai tânăr şi de curând călugărit, la calea mântuirii şi spre faptele cele bune, folositoare şi plăcute lui Dumnezeu şi să mângâi pe cel necăjit, supărat şi deznădăjduit, să cercetezi pe cel bolnav şi să adăposteşti pe cel străin. Aceasta este dragostea frăţească şi acestea sunt, fiule, faptele dragostei frăţeşti. Iar nedragostea frăţească, aceasta este: a nu purta grijă pentru cercetarea, îndemnarea, învăţătura şi povăţuirea celor mai tineri spre calea mântuirii şi spre faptele cele bune şi folositoare şi plăcute lui Dumnezeu şi a nu mângâia, după putinţa ta, pe cel scârbit, supărat şi deznădăjduit, a nu odihni pe cel străin, a nu cerceta pe cel bolnav, ci numai de sine şi pentru sine a te îngriji. Cel ce face acestea, este iubitor de sine, nu de fraţi. Aceasta este, fiule, nedragostea de fraţi, pentru care Dumnezeu ridică şi ia darul Său de la purtătorii în zadar ai cinului şi numelui călugăresc.

***

Un frate l-a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustie şi prin mânăstiri, nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu precum câştigau părinţii cei de demult? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: fiule, părinţii cei de demult aveau dragostea frăţească cea desăvârşită şi fiecare ridica în sus, spre cer, pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stins dragostea între preoţi fiecare îl trage în jos pe fratele său, şi pentru aceea nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult.

***

Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: părinte, sunt doi fraţi şi unul dintr-înşii şade cu tăcere în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare toată săptămâna şi mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujeşte bolnavilor în bolniţă cu osârdie şi silinţă. Deci, al cărui lucru dintre aceşti doi fraţi este mai iubit şi mai primit de Dumnezeu? Răspuns-a bătrânul: cel ce şade cu tăcere în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujeşte bolnavilor.

***

Ziceau bătrânii că ceea ce este al aproapelui trebuie fiecare să simtă şi să pătimească împreună cu el întru toate, să se bucure împreună şi să plângă împreună. Şi aşa să se afle, ca şi cum ar fi purtat trupul aceluia, precum este scris: un trup suntem întru Hristos. Şi iarăşi: a celor ce au crezut, inima era una singură.

***

Un pustnic aflând un om îndrăcit şi care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. L-a ascultat deci Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul fiind îngreuiat de drac, răbda nevoindu-se în post şi rugăciune. După puţine zile, pentru dragostea lui, mai mult a izgonit Dumnezeu şi de la dânsul dracul.

***
Zis-a un bătrân oarecare: fiilor, eu niciodată, din tinereţile mele, n-am vrut să mă folosesc numai pe mine, iar pe fratele meu să-l las nefolosit. Totdeauna m-am silit după putinţa mea, ca să-l folosesc pe fratele meu întâi şi apoi pe mine, ştiind că folosul fratelui meu este roada mea.

***

A fost ponegrit un frate la mănăstire că curveşte şi plecând s-a dus la avva Antonie. Şi venind fraţii din chinovie să-l îngrijească şi să-l ia, zicând: ai făcut aşa. El se apăra zicând: n-am făcut aşa ceva. Şi era acolo din întâmplare avva Pafnutie zis Kefalas, care le-a zis această pildă:
Am văzut pe malul râului un om împotmolit până la genunchi, şi venind alţii să-i dea mâna l-au înfundat până la grumaz.
Atunci le-a spus avva Antonie despre avva Pafnutie: Iată un om de-adevăratelea, în stare să vindece şi să mântuie suflete. Iar ei au încuviinţat cuvântul bătrânului, făcând metanie. Şi îndemnaţi de părinţi au luat fratele în chinovie.

***

A mai spus avva Antonie: de la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că dacă ne câştigăm aproapele, îl câştigăm pe Dumnezeu; dar dacă ne smintim aproapele păcătuim faţă de Hristos.

***

Avva Antonie a zis: într-o zi în care ședeam așezat lângă Avva Arfat, o fecioară a venit la noi și spuse: Părinte am postit două sute de săptămâni, mâncând doar la șase zile, am învățat pe derost Noul și Vechiul Testament, ce-ar mai trebui să fac?”. Zis-a bătrânul:”Disprețul este pentru tine ca onoarea?”. Ea spuse: ”Nu”, ”Pierderea ca și câștigul, străinii ca și părinții, sărăcia ca și bogăția?”. Ea zise:”Nu”. Bătrânul hotărî: ”Deci nu ai postit mâncând la șase zile, nici nu ai învățat Noul și Vechiul Testament, ci te amăgești singură. Du-te și muncește pentru că n-ai nicio virtute.

Şi mai sunt o grămadă.....

Povestirile sunt minunate, fără îndoială.

Mai știam una, care îmi plăcea, despre un frate care ațipea în timpul slujbei, în biserică. Un altul a zis că dacă-l vede așa, îi pune capul pe genunchii săi, să îl odihnească.

Sunt și alte povestiri, care pot exemplifica dreapta socoteală.

Ar trebui să ne cercetăm fiecare, cu sinceritate, pentru a nu ne amăgi.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mihailc

Cuvinte din Pateric potrivite pentru cei căzuţi în înşelarea "înduhovnicirii egoiste" şi trec în aceste zile prin experienţa delirului mistic sezonier:


Şi mai sunt o grămadă.....

Multumim mult , Mihailc , si te astept cu drag si aici : http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ead.php?t=5749

[Mihailc]

În prealabil postat de cristiboss56

Multumim mult , Mihailc , si te astept cu drag si aici : http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ead.php?t=5749

Cu mare drag, Cristian, doar că acolo nu-mi dau seama repede care au mai fost postate, ca să nu ne repetăm. Sau nu-i o problemă dacă mai bisăm câteo pildă?

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mihailc

Cu mare drag, Cristian, doar că acolo nu-mi dau seama repede care au mai fost postate, ca să nu ne repetăm. Sau nu-i o problemă dacă mai bisăm câteo pildă?

Asta sa fie singura noastra "greseala " !
Slava lui Dumnezeu pentru toate !

[cristiboss56]

Până la lacrimi mi-e milă de oamenii care nu cunosc pe Domnul, care nu cunosc milostivirea Lui. Dar nouă Domnul ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi noi vieţuim în lumina sfintelor Sale porunci.
Lucru minunat: harul mi-a dat să înţeleg că toţi oamenii care iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui sunt plini de lumină şi asemenea Domnului; dar cei ce se împotrivesc lui Dumnezeu sunt plini de întuneric şi asemenea vrăjmaşului.
E şi firesc aceasta. Domnul e Lumină (I Ioan 1, 5) şi El luminează pe robii Săi, dar cei ce slujesc vrăjmaşului au primit de la el întunericul.
Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascultător, conştiincios şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a început să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumnezeiesc; iar când a ajuns la treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi un tâlhar, şi toată înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.
Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.
Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi dar care prin pocăinţă şi printr-o viaţă cucernică s-au schimbat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.
Odată Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii, în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultă mărturisirile strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era frumoasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronştadt, care prin fire era la înfăţişare un om obişnuit, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca un Înger şi voiai să te uiţi la ea. Astfel, păcatul urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 102-103)

[cristiboss56]

Spovedania este ca o baie în care ne spălăm de toate întinăciunile lăuntrice, sufleteşti. Ştiţi dumneavoastră, dacă cineva, fiind murdar, nu s-ar spăla măcar o săptămână, cred că ar mirosi foarte urât ! Dar, dacă măcar un an nu s-ar spăla ? Sunt unii oameni care nu se spovedesc ani de zile ! Dacă nu s-ar spăla ani de zile, cred că ar trebui să stea multe zile să-şi cureţe mizeria de pe trupul omenesc, aşa de mult s-ar aduna mucegaiul şi putrezirea materiei pe trupul lor nespălat ! Cam aşa se întâmplă cu Sfânta Spovedanie ! Sunt persoane care se îngrijesc cu regularitate, însă sunt unii, care nu se spovedesc cu anii. Am întâlnit persoane care treizeci de ani nu s-au spovedit; alţii, bătrâni de 80 de ani, atunci au venit să se spovedească. Cât a trebuit să sufere acest suflet omenesc, ca şi poată să-şi pârască toate păcatele făcute în toată viaţa lui ! În cartea lui Iov este acest cuvânt : Dacă ar fi viaţa omului numai de o zi, nu ar fi fără de păcat! Noi facem păcate şi cu gura, vorbind vorbe netrebnice, şi cu ochii, privind ce nu trebuie să privim, şi cu urechile, auzind ce nu trebuie să auzim. Cu toate simţurile noastre suntem infectaţi de aceste răutăţi, de aceste lucruri urâte care spurcă lăuntrul nostru. Şi cum aţi mai auzit, trupul nostru este numit templu al Duhului Sfânt, Biserica Dumnezeului Celui viu. Acest templu al Duhului Sfânt trebuie păstrat în curăţenie pentru că în el locuieşte Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt. Dacă în fiecare zi ne întinam, ne spurcam viaţa cu tot felul de păcate şi patimi, acest lăuntru al nostru cum mai arăta înaintea lui Dumnezeu, Cel atotsfinţit şi atotcurat? De aceea este nevoie de această spălare lăuntrică, care se face prin Sfânta Spovedanie. Este însuşi Taina lacrimilor. Pentru că, aşa cum prin Sfântul Botez ne curăţim prin apă sfinţită a Botezului, tot aşa în cursul vieţii noastre, cu lacrimi spălăm sufletul de păcatele noastre. Este această Taină a Pocăinţei, a regretului, a părerii de rău de tot ceea ce am făcut în viaţă până în clipa în care ne botezăm, prin " botezul lacrimilor şi al sfintei căinţe ". De aceea taina aceasta este mare. Dacă luăm Sfânta Împărtăşanie fără Spovedanie, riscăm să fim pedepsiţi de Dumnezeu, pentru că am îndrăznit că, în acest vas urât şi murdar, care a devenit trupul nostru, să punem acest mărgăritar de mare preţ, Sfânta Împărtăşanie, Care este Trupul tainic al Domnului nostru Iisus Hristos.

[cristiboss56]

- Părinte, ati spus că în vremea rugăciunii trebuie să evităm să aducem în mintea noastră diferite imagini din viața lui Hristos etc. De ce?
- Pentru ca să nu ne înşele diavolul cu închipuirile. Imaginaţia este bună, este o putere mare, dacă se pune în valoare. Unii oameni pot vedea, de pildă, un peisaj, iar după un an să-şi aducă aminte de el exact aşa cum este şi să-l zugrăvească. Aceasta este o aptitudine pe care Dumnezeu o dă omului, dar diavolul o exploatează. Cei care se înşeală, orice văd sau citesc şi le închipuie cum vor ei şi după aceea această imagine închipuită o cred ca realitate. Ca să fie ajutați au nevoie, sărmanii, de multă supraveghere, pentru că diavolul mereu îi înşeală.
De aceea, cel care are o imaginaţie bogată din fire, trebuie să-şi facă probleme atunci când i se spune că nu gândeşte bine şi să-şi pună semne de întrebare gândului său. Am cunoscut o femeie simplă care se ruga mereu şi-L ruga pe Hristos să i Se arate în această viață, mai ales că nu-L va vedea, precum spunea ea, în cealaltă. Şi într-adevăr, Hristos i S-a arătat în timpul împărtăşirii înlăuntrul Sfântului Potir ca un Prunc, cu părul plin de sânge, după care a dispărut şi astfel a putut să se împărtăşească. După întâmplarea aceasta diavolul a început s-o chinuiască cu gândul că este ceva. Apoi a început s-o chinuiască cu închipuirea şi îi prezenta mereu filme cinematografice. Când am ieşit odată în lume, am găsit-o într-o casă şi am auzit închipuirile ei ce le spunea bărbaţilor şi femeilor care erau adunaţi acolo. Mult m-am chinuit s-o aduc la liman. Singura soluţie a fost să-i dau o scuturătură bună înaintea tuturor, ca să se facă cunoscute înşelările ei şi să se smerească.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III-Nevointă duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 229-230)