Istorii cu talc

[cristiboss56]

În viaţă, ca oameni, nu putem să nu greşim, spunea arhimandritul Sofronie Saharov. Şi uneori greşelile pot fi mici, dar pot fi şi mari. Important este să nu ţinem minte răul şi să iertăm. Doar aşa Dumnezeu va rămâne în sufletele noastre şi vom primi şi noi, la rândul nostru, iertarea tămăduitoare.
Un ţăran mânios pe copiii vecinului care se jucau cu mingea în curtea lui a adus un dulău care să ţină copiii departe de proprietatea sa. Ideea a funcţionat. Copiii o răriseră cu joaca în preajma câinelui care lătra la ei ori de câte ori se apropiau de el. Dar, într-o zi, mingea şutată de un băiat a zburat chiar lângă coteţul dulăului, iar o fetiţă care nu pricepea primejdia ce o pândea s-a dus să o recupereze. Câinele a omorât-o, iar vecinii, şi chiar întregul oraş, au fost aşa de indignaţi, încât s-au unit şi au refuzat să mai aibă vreo legătură cu proprietarul câinelui. Pur şi simplu, când acesta mergea la magazin să cumpere mâncare sau alte lucruri, era refuzat. Omul ajunsese în mizerie şi se îmbolnăvise. Atunci, tatăl fetiţei pe care o omorâse dulăul a intrat în casa celui părăsit de toţi cu un coş mare plin de mâncare. Bolnavului nu-i venea să creadă. Doar din pricina lui fetiţa murise. A strigat către vecinul său: „Doamne Dumnezeule, de ce faci tocmai tu aceasta pentru mine?“ Tatăl copilei moarte a răspuns: „O fac ca să-l păstrez pe Dumnezeu viu în mine!“

[cristiboss56]

Un bătrân locuia împreună cu fiul şi cu nora sa, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile celui vârstnic tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii uşor împleticiţi. Întreaga familie mânca împreună la aceeaşi masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură. Boabele de mazăre sau de fasole i se rostogoleau din lingură pe covor, iar când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din ea se vărsa pe faţa de masă. Fiul şi soţia lui se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea bătrânului. Până într-o zi când a fost luată o hotărâre.
„Trebuie să facem ceva cu bunicu', a spus băiatul omului neputincios. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe resturi de mâncare şi să curăţ după fiecare masă covorul! Tata va mânca de acum încolo la o măsuţă într-un colţ al bucătăriei, după uşă.“ Zis şi făcut. Acolo a fost mutat bunicul care mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei din sufragerie. Şi pentru că bătrânul reuşise să spargă câteva farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bătrânului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti. Singur, după uşă, omul îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora lui le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul lor, de 4 ani, se uita când la bunicul, când la mămica şi la tăticul lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl băiatului a observat că acesta meşterea ceva în camera lui. S-a apropiat şi a văzut că micuţul încerca să cioplească o bucată de lemn. „Ce faci tu acolo?“, l-a întrebat tatăl. Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre părintele său şi i-a răspuns cu blândeţe: „O, am treabă. Vreau să fac un blid ca al bunicului. Un blid din lemn, din care să mănânci tu şi mami atunci când eu o să cresc mare…“ Copilul a zâmbit, apoi s-a întors la treaba lui.
De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. Şi lacrimi mari au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii pe care se citea ruşinea. Nici un cuvânt nu rosteau, domnea deplina tăcere, dar amândoi ştiau ce au de făcut.
În seara aceea, fiul şi-a luat de mână tatăl vârstnic şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie, în seara aceea şi în fiecare seară de atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. De atunci, nici fiul, nici nora bătrânului nu au mai fost deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea vreo furculiţă plină de mâncare pe covorul sufrageriei…

[cristiboss56]

Într-una din povestirile sale, Tolstoi relatează că un tânăr nemulţumit de viaţa sa se plângea că Dumnezeu nu i-a dat nici un dar, adică nici un talant. Dumnezeu cel bun, zicea el, împarte la toţi fel de fel de daruri şi numai mie nu mi-a dat nimic. Cum aş putea să fiu mulţumit în viaţă dacă nu am primit nimic?
Un înţelept, auzind cuvintele rostite de tânăr, îi spuse:
Crezi că eşti sărac? Da, a răspuns tânărul, nu am de nici-unele.
Dar sănătos eşti? Da, pot fi chiar mândru de puterea şi tinereţea mea.
Înţeleptul apucă atunci mâna dreaptă a omului nemulţumit şi-i zise: Ai vrea să-ţi dai mâna aceasta pentru zece mii de lei? Nu, negreşit că nu. Dar mâna stângă? Ferească Dumnezeu. Atunci ochii, pentru un milion de lei? Nu mi-aş da un singur ochi pentru nimic în lume.
Ei, vezi, zise bătrânul înţelept. Vezi ce bogăţie de daruri ţi-a dat Dumnezeu? Şi mai îndrăzneşti să te mai plângi că n-ai nimic.
Abia atunci tânărul şi-a dat seama cât de înzestrat era ca să-şi poată câştiga existenţa şi să fie mulţumit de viaţă.

[cristiboss56]

Pe scara durităţii materialelor există două minerale care, deşi au în componenţă acelaşi element chimic, carbonul, se află la maximă distanţă unul faţă de celălalt. Nu ştiu dacă aţi ghicit care sunt cele două. Este vorba de grafit şi de diamant.
Grafitul are pe scara alcătuită de mineralogul austriac Carl Friedrich Christian Mohs locul cel mai de jos ca duritate, notat cu cifra 1.
Diamantul este în vârful ierarhiei, cu nota 10.
Ce face diferenţa între cele două minerale? Diamantul este asemenea grafitului, o bucată de cărbune care însă a fost supusă la temperaturi şi presiuni foarte mari. Cele mai frumoase şi valoroase diamante se află la 150 km în adâncul pământului, pe când grafitul se poate exploata şi în cariere de suprafaţă.
Grafitul este aşa de moale, încât lasă urme pe hârtie şi clivează, adică se desface în plăci sau lame cu suprafeţe plane. De altfel, numele de grafit vine din limba greacă, de la un verb care înseamnă a scrie. Diamantul lasă altfel de urme. Cu el se poate tăia foarte uşor chiar sticla.
Grafitul nu are o structură moleculară ordonată, ci amorfă, diamantul însă are o structură cubică foarte solidă, care-i conferă stabilitate.
Dar nu voiam să vă ţin un curs de mineralogie. Ci doar să vedem că asemenea acestor două minerale cu componenţă identică suntem şi noi, oamenii. Toţi avem un trup şi suntem un suflet. Dar cât de diferite sunt sufletele noastre între ele… Diamantul, dacă putem spune aşa, este un cărbune care a suferit. La fel şi oamenii, devin preţioşi în ochii lui Dumnezeu atunci când practică virtuţile până la măsura eroismului. Să luăm exemplul răbdării. Cum am putea dobândi răbdare dacă nu am întâlni multe situaţii care ne pun la încercare? Doar aşa vom putea ajunge la un grad înalt al puterii de a îndura. Sau cum am putea deveni curajoşi dacă nu am fi puşi în situaţii care cer o îndrăzneală extremă? Este aproape cu neputinţă să te înalţi şi să sporeşti duhovniceşte fără a face mari sacrificii şi a suporta multă durere, adică tot ceea ce Hristos a numit Cruce. Poate că trecem chiar acum printr-o perioadă grea. Şi ne întrebăm dacă putem rezista. Ne vine să strigăm: „Doamne, pune-i odată capăt!“ Dar să ne amintim că aşa cum diamantele iau naştere din carbonul aflat sub presiunea enormă a mii de tone de pământ, la fel şi Dumnezeu permite caracterelor noastre să se formeze sub presiunea încercărilor şi a necazurilor.(după o povestire din vol. „Vitamine duhovniceşti“, Anthony M. Coniaris )

[oaie_cugetatoare]

În prealabil postat de cristiboss56

Dar nu voiam să vă ţin un curs de mineralogie.

Pai nici nu ai tinut.Tine-ai un curs de stiinta materialelor daca incepai astfel:
Diamantul este o structura ce cristalizeaza in sistem CFC(cub cu fetze
centrate), in care fiecare atom este situat la o distanta de
"a x (radical din 3) /4 ", unde a=constanta retelei cristaline.
Graiftul este o structura ce cristalizeaza in sistemul HC(hexagonal compact)
Diferenta dintre diamant si graiftul o consta atat sistemul de cristalizare
cat si numarul planelor de clivaj existent in structura retelei cristaline
a fiecaruia.Planurile de alunecare din sistemul CFC au cea mai mare densitate
atomica, de aici fortele inter-atomice fiind cele mai mari=> structura CFC
are cea mai mare duritate, avand 4 familii de plane octaedrice de alunecare.

Cam asa ar suna o introducere curs de mineralogie.In fine la mine s-a chemat stiinta materialelor.

[cristiboss56]

În prealabil postat de oaie_cugetatoare

Diamantul este o structura ce cristalizeaza in sistem CFC(cub cu fetze
centrate), in care fiecare atom este situat la o distanta de
"a x (radical din 3) /4 ", unde a=constanta retelei cristaline.
Graiftul este o structura ce cristalizeaza in sistemul HC(hexagonal compact)
Diferenta dintre diamant si graiftul o consta atat sistemul de cristalizare
cat si numarul planelor de clivaj existent in structura retelei cristaline
a fiecaruia.Planurile de alunecare din sistemul CFC au cea mai mare densitate
atomica, de aici fortele inter-atomice fiind cele mai mari=> structura CFC
are cea mai mare duritate, avand 4 familii de plane octaedrice de alunecare.

Mulţumesc frumos pentru postarea ta pertinentă şi bine documentată .
Doamne ajută !

[cristiboss56]

Cu mulţi ani în urmă, istoria spune că ţăranii din Germania erau necăjiţi din cauza recoltelor sărace. Aşa că unii dintre agricultori s-au rugat lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, măcar timp de un an făgăduieşte-ne să ne dai întocmai ceea ce Îţi cerem, şi ploaie, şi soare, atunci când dorim noi“. Oamenii au primit semn din cer cum că Dumnezeu le-a ascultat ruga şi s-au înapoiat bucuroşi la casele lor. Când sătenii cereau ploaie, Dumnezeu, milostiv, le-o dădea. Când cereau soare, primeau soare. Se făcuse vară, şi grâu mai des ca în anul acela nu se pomenise. Şi porumbul crescuse înalt şi promitea o recoltă bogată. Dar când timpul secerişului s-a apropiat, bucuria oamenilor s-a schimbat în tristeţe. Au văzut, spre mirarea şi necazul lor, că porumbul nu avea nici un ştiulete, iar grâul, des şi galben la pai, era sec în spic. Nici pomii nu aveau roade şi erau plini doar de frunziş. „O, Doamne! au strigat ei, neînţelegând. Ne-ai părăsit“. Dumnezeu le-a răspuns: „Nu e adevărat, fiii mei. V-am dat tot ce mi-aţi cerut“. „Atunci de ce, Doamne, au spus ei, de ce nu avem grâne şi fructe?“
„Pentru că nu aţi cerut şi vântul aspru din nord“, răspunse Dumnezeu. Fără vânt, desigur, polenizarea nu avusese loc.
Există o poezie care spune printre altele: „Spinilor vieţii le datorez mai mult decât dulcilor trandafiri; Ei nu mă vor lăsa să lenevesc când am sarcini de împlinit. Ei mă îndeamnă la fapte mai înalte, nu îmi îngăduie liniştea uşoară, ci îmi tot îmboldesc conştiinţa şi adeseori mă aduc în genunchi.“