Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

In primul rand, deoarece credinta noastra e lumina.Hristos a zis:Eu sunt Lumina lumii.Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos lumineaza sufletele noastre.

In al doilea rand, ca sa ne aduca aminte de caracterul luminos al sfantului in fata caruia aprindem candela-fiindca sfintii sunt numiti fii ai luminii.

In al treilea rand, ca sa ne slujesca drept mustrare pentru faptele noastre intunecate si pentru gandurile si dorintele noastre rele, si sa ne cheme la calea sfinteniei evanghelice, ca astfel sa ne ostenim cu ravna pentru a implini porunca Mantuitorului : Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vada lucrurile voastre cele bune.

In al patrulea rand, ca sa aducem o mica jertfa lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi.Un mic semn al marii noastre recunostinte si luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem in rugaciune si viata si sanatate si mantuire si tot ce ne poate da numai nemarginita dragoste cereasca.

In al cincilea rand, ca sa fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care navalesc uneoriasupra noastra si la rugaciune si ne abat gandurile de la Facatorul nostru-fiindca puterile cele rele iubesc intunericul si fug de orice lumina, mai ales de cea care este inchinata lui Dumnezeu si Sfintilor lui.

In al saselea rand, ca sa ne dea imbold la ardere de sine.Precum undelemnul si fitilul ard in candela, supuse voii noastre, asa sa arda si sufletele noastre cu flacara dragostei in toate patimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

In al saptelea rand, ca sa ne invete ca dupa cum candela nu poate sa se aprinda fara mana noastra, nici inima noastra, aceasta candela launtrica a noastra, nu poate sa se aprinda fara sfantul foc al al harului Dumnezeiesc, chiar daca ar fi plina cu toate virtutile noastre-fiindca toate virtutile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.


RUGACIUNE LA APRINDEREA CANDELEI


Prea Sfanta si Inalta Treime, primeste dragostea mea inaintea Ta si arde in focul Dumnezeirii Tale faradelegile mele si sterge multimea rautatilor mele si da-le ingroparii si uitarii Tale, Doamne.Amin!

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, fa bine primita lumina darului meu si o du inaintea Fiului tau si Dumnezeului nostru pentru iertarea pacatelor noastre.Amin !

[cristiboss56]

În scrierile ascetice se poate vedea importanţa pe care Părinţii o acordă gândurilor şi luptei împotriva lor, socotind că în gând se găseşte rădăcina păcatului şi a patimii. De aceea, Filotei Sinaitul, ca de altfel toţi monahii sinaiţi, cunoscuţi pentru marea importanţă acordată trezviei minţii, atrage atenţia asupra echilibrului dintre lucrarea din afară şi cea dinlăuntrul nevoitorului: „Mulţi dintre monahi nu cunosc amăgirea minţii ce le vine de la draci. Se îndeletnicesc cu făptuirea, neavând grijă de minte. Fiind simpli şi neformaţi, plutesc în viaţă fără să guste, socot curăţia inimii, ignorând cu totul întunericul patimii dinăuntru. Drept aceea, toţi câţi nu cunosc lupta de care vorbeşte Pavel socotesc căderi numai păcatele cu lucrul, neluând în seamă înfrângerile şi biruinţele cu gândul“ („Capete despre trezvie“, în Filocalia, vol. IV, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 118).
Atenţia faţă de gânduri vine din încredinţarea că Dumnezeu cunoaşte inimile, simţirile şi cugetele noastre. „Să nu dispreţuieşti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând“, învaţă Marcu Ascetul. Iar în alt loc, el spune că „tot gândul e măsurat şi cântărit la Dumnezeu“. Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne va judeca şi după gândurile noastre. Ba chiar, potrivit aceluiaşi părinte, ele vor atârna uneori mai mult decât faptele săvârşite: „Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor. Căci zice: Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta“ (Ps. 19, 5). Păcatul îşi are începutul în gând, căci „nu se înfiripă nor fără adiere de vânt şi nu se naşte patimă fără gând“. Din această cauză, gândul rău apasă neîncetat asupra sufletului, paralizând puterea de a face binele dacă omul nu i se opune şi nu luptă împotriva lui. Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă în acest sens că „toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau o tulbură pe cea irascibilă (iuţimea), sau întunecă pe cea raţională. De aceea, orbesc mintea, împiedicând-o de la contemplarea duhovnicească şi de la călătoria prin rugăciune. Din această pricină, monahul, şi mai ales cel ce se linişteşte, este dator să ia aminte la gânduri şi să cunoască şi să taie pricinile lor“ („Capete despre dragoste“, în Filocalia, vol. II, Bucureşti, 2008, p. 109). În consecinţă, dacă omul nu biruieşte gândurile rele, nu va putea opri nici săvârşirea păcatului cu fapta, căci „cel ce s-a predat pe sine gândurilor rele e cu neputinţă să se curăţească de păcate după omul din afară. Şi dacă n-au fost smulse din inimă gândurile rele, nu se poate să nu fie scoase la arătare în fapte“ (Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie“, p. 11).

[cristiboss56]

În scrierile duhovniceşti ortodoxe sunt amintite cele cinci faze ale drumului de la gând la patimă. Astfel, Filotei Sinaitul spune că „întâi este atacul (momeala), apoi însoţirea, pe urmă consimţirea (învoirea), apoi robirea, pe urmă patima îmbibată de obişnuinţă şi continuitate. Iată biruinţa luptei dusă împotriva noastră. Aşa stabilesc şi Sfinţii Părinţi“ (Ibidem, p. 117). La rândul său, Sfântul Marcu Ascetul spune că „atacul (momeala) este o mişcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercaţi ca într-o strungă“ (Despre legea duhovnicească, p. 248). Potrivit părintelui Dumitru Stăniloae, începutul ispitei presupune „prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e păcat, pentru că noi încă nu am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi“ („Ascetica şi mistica“, Bucureşti, 1992, p. 84). Dacă mintea nu îşi întoarce „privirea“ de la această momeală, urmează negreşit însoţirea cu ea, care „stă în convorbirea cu ce s-a arătat, fie cu patimă, fie fără patimă. Consimţirea este învoirea bucuroasă a sufletului cu ceea ce s-a arătat. Robirea este ducerea silnică şi fără voie a inimii sau amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări a noastre cu lucrul respectiv. Iar patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet. Dintre toate, prima e fără păcat, a doua, nu întotdeauna; a treia, după starea celui ce luptă. Iar lupta e pricină sau de cununi, sau de pedepse“ (cf. Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie“, p. 117).

[cristiboss56]

Tot păcatul se cheamă cădere. De ce? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu, ne coboară de la treapta de oameni şi ne fac dobitoace.

De ce se cheamă păcatul cădere? Căci se zice: a căzut cineva în păcatul curviei, sau a căzut cineva în mândrie, sau în lăcomie, sau în beţie sau în iubire de argint, sau în ură. Tot păcatul se cheamă cădere. De ce? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu, ne coboară de la treapta de oameni şi ne fac dobitoace. Căci a zis proorocul: „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12, 21). Deci, din oameni ne facem dobitoace, şi mai răi ca dobitoacele, ne facem draci. Că nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu în faţă, dar omul cu mintea sa îl huleşte.

Deci, iată unde ne coboară păcatul. Păcatul ne trage mereu în jos, în fundul iadului, asemenea cu dracii, iar darul lui Iisus Hristos şi darul Sfântului Duh mereu ne înalţă şi mereu ne ridică. Căci zice proorocul: „De şapte ori de va cădea dreptul, de şapte ori se va ridica”. Şapte înseamnă număr fără de număr, înseamnă veşnicie, la nesfârşit. Adică mereu se repetă căderea şi ridicarea omului.

Deci, de va cădea omul în toată viaţa sa, să nu se deznădăjduiască de a se ridica, să se înalţe iarăşi prin darul Sfântului Duh, prin pocăinţa cea adevărată. Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se face sfânt, după cum nici deodată nu se face drac, ci se ridică pe trepte.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, pp. 185-186)

[dobrin7m]

Au mers câţiva fraţi la avva Felix, având şi mireni împreună cu ei, şi l-au rugat să le spună cuvânt. Bătrânul însă tăcea. Fiindcă l-au tot rugat, le-a zis:
– Cuvânt vreţi să auziţi?
– De acum nu mai este cuvânt. Când îi întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau ce li se spunea, Dumnezeu îi călăuzea ce să spună. Acum însă, fiindcă întreabă, dar nu fac ce aud, a luat Dumnezeu harul cuvântului de la bătrâni, de nu mai găsesc ce să spună, fiindcă nu mai e cine să înfăptuiască.
Când au auzit fraţii acestea, i-au zis suspinând:
– Roagă-te pentru noi, avvo!

Patericul egiptean