Istorii cu talc

[cristiboss56]

În prealabil postat de I.Calin

http://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_Maniu

Un adevărat exemplu de credinţă , demnitate şi patriotism !
Multumesc Calin şi : Doamne ajută !

[cristiboss56]

Era odată un om pe care Dumnezeu îl încărcase cu toate darurile: putere, bogăţie, frumuseţe… şi pe deasupra cu un mare talent literar. Cărţile lui erau citite în lumea întreagă; vorbele lui erau ca nişte profeţii; el făcea vremea rea şi vremea bună în oraşul unde trăia. Cei cu prisos de avuţie, care preţuiau viaţa mai mult după măsura plăcerilor şi a desfătărilor, se uitau la dânsul ca la un rege, căruia îi lipsea doar coroana. Până şi nebuniile lui erau ascultate şi urmate. Dacă i-ar fi trăsnit prin minte să iasă într-o bună zi cu un picior gol pe stradă, toţi ar fi făcut la fel. Acest tânăr dezmierdat de soartă era vestitul poet Oscar Wilde, care a trăit între 1854 şi 1900.
Masa acestui om, locuitor al Londrei, era veşnic roşie de trandafiri şi de vinuri scumpe, împrejurul lui roiau tinerii şi femeile cele mai frumoase din nobilimea englezească. Crezul lui mărturisit era acesta: „Am să gust din toate poamele care sunt în grădina lumii şi am să intru în viaţă pătruns de dorul acesta până în adâncul sufletului. Voi fugi de suferinţă şi de durere, pe amândouă le voi urî. Nici una, nici alta nu vor intra în socotelile mele“. În goana lui după plăceri, Wilde a căzut în patimi nevrednice de om. Urmarea: doi ani de muncă silnică pentru cel alintat până atunci de toată lumea. Trăsnetul să fi căzut peste Londra, şi tot n-ar fi fost mai mare uimirea. Dar legea e lege în Anglia. Încătuşat, osânditul se îndrepta spre închisoare şi toţi gură-cască râdeau pe seama lui.
Arbitrul tuturor eleganţelor îmbrăcat acum în haine de pânză de sac, cu numărul 33 pe piept, spăla podelele închisorii împreună cu ceilalţi puşcăriaşi.
I-a trecut prin cap o clipă ideea sinuciderii, dar o lumină neaşteptată a izgonit acest gând întunecat. „Nu. Am să trăiesc. Vreau să întorc spre binele meu tot ceea ce s-a întâmplat…“
Şi lucrurile s-au schimbat. A început să se gândească la patimile şi suferinţa lui Hristos pentru păcatele oamenilor. Încetul cu încetul, păgânul care habar n-avusese ce sunt durerea şi lacrimile, simţi că-şi pleacă genunchii şi se sprijini cu amândouă mâinile de crucea Celui răstignit între tâlhari.
Ieşit din închisoare, poetul a răspuns celor care îl întrebau despre perioada de detenţie: „Cel care-şi mănâncă pâinea în durere, cel care a petrecut măcar o dată ceasurile nopţii aşteptând cu lacrimile în ochi zorile ce întârzie, unul ca acela va şti să preţuiască toate bucuriile vieţii, oricât ar fi de mici. Calea spre fericire îi este totdeauna deschisă!“

[cristiboss56]

Odată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat într-o dimineaţă la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să lucreze după cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
„Spune-mi ce ai făcut cu piersica pe care ţi-am dăruit-o?“
„Ce să fac, am mâncat-o şi îţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat apoi sâmburele, l-am pus în pământ, în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.“
„Bine ai făcut fiule, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar.“ „Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce ai făcut cu piersica ta?“
„Am mâncat-o. A fost delicioasă…“ „Şi apoi?“ „Apoi am aruncat sâmburele şi m-am dus în casă, de unde am mai luat câteva, pentru că muream de poftă.“
„Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi lacom. Lăcomia nu este de dorit între oameni.“
Dar ţie ţi-a plăcut piersica, l-a întrebat ţăranul pe cel de-al treilea fiu al său.
„Nu ştiu ce gust a avut, pentru că n-am mâncat-o. Am vândut-o pe zece bani în târg. Uite-i!“
„Fiule, îi replică ţăranul, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă, şi mai ales ceea ce ai primit de la părinţi.“
Ajungând cu întrebarea la ultimul băiat, acesta îi răspunse: „Nici eu nu ştiu cum era piersica.“
„Cum, şi tu ai vândut-o?“ „Nu, tată. Eu am fost în vizită la prietenul meu de peste drum, care este bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit.“
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilul pe genunchi şi i-a spus: „Nu ştiu ce vei face în viaţă, dar ştiu că indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează. Fii binecuvântat, fiul meu!“

[I.Calin]

În prealabil postat de cristiboss56

„Cum, şi tu ai vândut-o?“ „Nu, tată. Eu am fost în vizită la prietenul meu de peste drum, care este bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit.“
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilul pe genunchi şi i-a spus: „Nu ştiu ce vei face în viaţă, dar ştiu că indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează. Fii binecuvântat, fiul meu!“

Plângem, când vedem că "dintru cei ce mor" aduc ofrandă sfinților, vei fi creștin, fiule, adu' rostu' poamelor...Fiule, fii TU!

[cristiboss56]

Un sihastru oarecare trăia în pustie şi avea un frate mirean la ţară, într-un sat. După un timp, a murit fratele lui şi rămânându-i un copilaş de trei ani, eremitul l-a luat cu sine în pustie, la chilia lui. Şi n-a văzut copilul nici un om decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea, nici femeie, nici sat. Nici măcar pâine n-a mâncat, nici n-a ştiut ce şi cum este viaţa lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu unchiul său postind, rugându-se şi lăudând pe Dumnezeu. Iar după îngroparea lui, sihastrul s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i descopere despre acest copil, în care ceată de sfinţi este pus.
Dar în visul avut în noaptea următoare, bătrânul a văzut un loc întunecat şi plin de miros greu, iar în mijlocul acelui loc era copilul, zăcând de supărare nespusă.
Sihastrul s-a mirat şi a grăit către Dumnezeu: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copil pe care l-am ferit de orice păcat? Ce nădejde de mântuire mai avem noi, cei crescuţi în patimi şi ispite de tot felul?“
Atunci îngerul Domnului i-a zis: „De ce plângi aşa, bătrâne, şi te tânguieşti? Copilul într-adevăr era neatins de păcatele trupeşti ale lumii acesteia. L-ai învăţat multe, cum să postească, cum să privegheze. Însă pentru ce nu l-ai învăţat şi smerenia? Că avea mândrie mare şi înălţare în inima sa, socotindu-se pe sine pentru curăţia lui om mare şi sfânt. Cu acest gând trufaş a murit. Deci să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu, fiindcă tot cel ce se înalţă pe sine în gândul său necurat este înaintea Domnului“. După care îngerul s-a făcut nevăzut, iar bătrânul a plâns până la sfârşitul zilelor pieirea copilului.

[cristiboss56]

Un tânăr monah dintr-o mănăstire aflată în munţi era foarte irascibil aproape tot timpul. Se supăra extrem de repede, din orice nimic. Deşi implora neîncetat mila lui Dumnezeu ca să îl scape de iritare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia din nou pe fraţi. Voia chiar să plece să se sihăstrească pentru a scăpa de neplăcerile convieţuirii cu fraţii întru nevoinţă. La un moment dat, îndrăzni să-I spună lui Dumnezeu: „Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de iritare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa de des?“
Atunci Dumnezeu i-a răspuns: „Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării pe altul fără a avea ocazia de a locui împreună cu el? Nu Mi-ai spus tu să te scap de irascibilitate? Asta am şi făcut. Ţi-am trimis mereu pe cineva ca să ai ocazia să nu te superi pe el chiar dacă îţi va oferi motive pentru aceasta. Dacă vei fugi de oameni, nu vei putea niciodată să-ţi probezi stăpânirea de sine. Doar vei masca lipsa ta de patimi, care vor reveni imediat ce vei locui într-o comunitate, şi nu în pustie. Crezi că poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? E imposibil. La fel este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale. Ţine minte că numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale“.
Atunci călugărul s-a luminat şi până la sfârşitul vieţii şi-a spus mereu: „Mă supăr doar atunci când vreau eu“. Şi aşa a scăpat de iritare.

[cristiboss56]

Venind odată avva Daniil într-o mică aşezare din deşertul egiptean, a zis ucenicului său: „Du-te, bate în poarta mănăstirii care ne stă înainte şi spune-le că sunt aici!“ Pentru că era acolo o mănăstire de maici care se zicea a avvei Ieremia, unde locuiau ca la trei sute de surori. Şi s-a dus ucenicul şi a bătut. Iar portăriţa i-a spus: „Mântuieşte-te! Bine-ai venit! Ce porunceşti?“ El i-a zis: „Cheamă pe maica stareţă, căci voiesc să-i vorbesc“. Atunci ea i-a zis: „Nu se întâlneşte cu nimeni niciodată, ci spune-mi ce porunceşti şi îi voi spune“. Şi fratele i-a răspuns: „Avva Daniil al Schitului este aici“. Iar ea, auzind, a deschis porţile şi a ieşit alergând, asemenea şi tot soborul, şi scufiile şi camilafcele lor le-a aşternut de la poartă până unde era bătrânul, plecându-se la picioarele lui şi sărutând urmele paşilor lui. Şi intrând ei înăuntru, în mănăstire, a spălat stareţa cu mâinile ei pe cei doi pe picioare, iar apa din lighean a turnat-o pe capetele surorilor şi al ei. Atunci bătrânul a întrebat: pe noi ne au la evlavie surorile sau sunt aşa totdeauna? Iar ea a zis: „Totdeauna aşa sunt roabele tale, stăpâne, roagă-te pentru noi“. Iar una dintre surori zăcea în mijlocul curţii dormind, plină de praf şi zdrenţăroasă. Şi a spus bătrânul: „Cine este aceasta care doarme aici?“ Şi una din surori a zis: „Este beţivă şi ce să-i facem nu ştim, că a o scoate din mănăstire ne temem de osândă, iar de o vom lăsa, sminteşte surorile“. Zis-a bătrânul ucenicului său: „Ia ligheanul cu apa cu care ne-am spălat şi-l aruncă asupra ei.“ Iar el făcând aşa, s-a sculat sora ca dintr-o beţie. Deci a zis stareţa: „Stăpâne, totdeauna aşa este“. Şi luând pe bătrân, au intrat în trapeză şi au mâncat. Dar, mergând ei ca să se odihnească, zis-a eremitul ucenicului său: „Du-te şi vezi unde doarme beţiva aceea care zăcea în mijlocul curţii“. Şi s-a dus de a văzut şi a venit de i-a spus că la capătul grajdurilor avea sălaşul acea soră. A răspuns avva Daniil către monahul cel tânăr: „Priveghează cu mine în noaptea aceasta“.
Şi după ce au adormit toate surorile a luat bătrânul pe ucenicul său şi mergând la grajduri au văzut pe beţivă că s-a sculat. Ea şi-a întins mâinile la cer şi lacrimile ei curgeau ca pârâul, iar metanii bătea necontenit până la pământ. Deci a zis avva către ucenic: „Cheamă pe stareţă încetişor!“ Şi mergând a chemat-o pe ea şi pe alte două surori şi toată noaptea au privit cele ce făcea beţiva. Iar dimineaţa, când au căutat-o, n-au mai găsit-o, căci aflase că fusese descoperită. Dar mergând pe când dormea bătrânul, i-a furat toiagul şi pieptarul şi a deschis poarta mănăstirii lăsând un bileţel la încuietoarea uşii: „Rugaţi-vă şi mă iertaţi de orice v-am greşit“. Şi s-a făcut plângere mare în mănăstire. Şi a zis bătrânul eremit: „Eu pentru dânsa am venit aici, căci acest fel de beţivi iubeşte Dumnezeu“. Şi toate se mărturiseau bătrânului, spunând fiecare ce i-a făcut ei şi cum au batjocorit-o. şi făcând sihastrul rugăciune, s-a dus cu ucenicul la chiliile lor, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu, Celui ce ştie singur câţi robi ascunşi are.