Istorii cu talc

[cristiboss56]

Un sihastru oarecare trăia în pustie şi avea un frate mirean la ţară, într-un sat. După un timp, a murit fratele lui şi rămânându-i un copilaş de trei ani, eremitul l-a luat cu sine în pustie, la chilia lui. Şi n-a văzut copilul nici un om decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea, nici femeie, nici sat. Nici măcar pâine n-a mâncat, nici n-a ştiut ce şi cum este viaţa lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu unchiul său postind, rugându-se şi lăudând pe Dumnezeu. Iar după îngroparea lui, sihastrul s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i descopere despre acest copil, în care ceată de sfinţi este pus.
Dar în visul avut în noaptea următoare, bătrânul a văzut un loc întunecat şi plin de miros greu, iar în mijlocul acelui loc era copilul, zăcând de supărare nespusă.
Sihastrul s-a mirat şi a grăit către Dumnezeu: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copil pe care l-am ferit de orice păcat? Ce nădejde de mântuire mai avem noi, cei crescuţi în patimi şi ispite de tot felul?“
Atunci îngerul Domnului i-a zis: „De ce plângi aşa, bătrâne, şi te tânguieşti? Copilul într-adevăr era neatins de păcatele trupeşti ale lumii acesteia. L-ai învăţat multe, cum să postească, cum să privegheze. Însă pentru ce nu l-ai învăţat şi smerenia? Că avea mândrie mare şi înălţare în inima sa, socotindu-se pe sine pentru curăţia lui om mare şi sfânt. Cu acest gând trufaş a murit. Deci să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu, fiindcă tot cel ce se înalţă pe sine în gândul său necurat este înaintea Domnului“. După care îngerul s-a făcut nevăzut, iar bătrânul a plâns până la sfârşitul zilelor pieirea copilului.

[cristiboss56]

Un tânăr monah dintr-o mănăstire aflată în munţi era foarte irascibil aproape tot timpul. Se supăra extrem de repede, din orice nimic. Deşi implora neîncetat mila lui Dumnezeu ca să îl scape de iritare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia din nou pe fraţi. Voia chiar să plece să se sihăstrească pentru a scăpa de neplăcerile convieţuirii cu fraţii întru nevoinţă. La un moment dat, îndrăzni să-I spună lui Dumnezeu: „Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de iritare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa de des?“
Atunci Dumnezeu i-a răspuns: „Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării pe altul fără a avea ocazia de a locui împreună cu el? Nu Mi-ai spus tu să te scap de irascibilitate? Asta am şi făcut. Ţi-am trimis mereu pe cineva ca să ai ocazia să nu te superi pe el chiar dacă îţi va oferi motive pentru aceasta. Dacă vei fugi de oameni, nu vei putea niciodată să-ţi probezi stăpânirea de sine. Doar vei masca lipsa ta de patimi, care vor reveni imediat ce vei locui într-o comunitate, şi nu în pustie. Crezi că poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? E imposibil. La fel este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale. Ţine minte că numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale“.
Atunci călugărul s-a luminat şi până la sfârşitul vieţii şi-a spus mereu: „Mă supăr doar atunci când vreau eu“. Şi aşa a scăpat de iritare.

[cristiboss56]

Venind odată avva Daniil într-o mică aşezare din deşertul egiptean, a zis ucenicului său: „Du-te, bate în poarta mănăstirii care ne stă înainte şi spune-le că sunt aici!“ Pentru că era acolo o mănăstire de maici care se zicea a avvei Ieremia, unde locuiau ca la trei sute de surori. Şi s-a dus ucenicul şi a bătut. Iar portăriţa i-a spus: „Mântuieşte-te! Bine-ai venit! Ce porunceşti?“ El i-a zis: „Cheamă pe maica stareţă, căci voiesc să-i vorbesc“. Atunci ea i-a zis: „Nu se întâlneşte cu nimeni niciodată, ci spune-mi ce porunceşti şi îi voi spune“. Şi fratele i-a răspuns: „Avva Daniil al Schitului este aici“. Iar ea, auzind, a deschis porţile şi a ieşit alergând, asemenea şi tot soborul, şi scufiile şi camilafcele lor le-a aşternut de la poartă până unde era bătrânul, plecându-se la picioarele lui şi sărutând urmele paşilor lui. Şi intrând ei înăuntru, în mănăstire, a spălat stareţa cu mâinile ei pe cei doi pe picioare, iar apa din lighean a turnat-o pe capetele surorilor şi al ei. Atunci bătrânul a întrebat: pe noi ne au la evlavie surorile sau sunt aşa totdeauna? Iar ea a zis: „Totdeauna aşa sunt roabele tale, stăpâne, roagă-te pentru noi“. Iar una dintre surori zăcea în mijlocul curţii dormind, plină de praf şi zdrenţăroasă. Şi a spus bătrânul: „Cine este aceasta care doarme aici?“ Şi una din surori a zis: „Este beţivă şi ce să-i facem nu ştim, că a o scoate din mănăstire ne temem de osândă, iar de o vom lăsa, sminteşte surorile“. Zis-a bătrânul ucenicului său: „Ia ligheanul cu apa cu care ne-am spălat şi-l aruncă asupra ei.“ Iar el făcând aşa, s-a sculat sora ca dintr-o beţie. Deci a zis stareţa: „Stăpâne, totdeauna aşa este“. Şi luând pe bătrân, au intrat în trapeză şi au mâncat. Dar, mergând ei ca să se odihnească, zis-a eremitul ucenicului său: „Du-te şi vezi unde doarme beţiva aceea care zăcea în mijlocul curţii“. Şi s-a dus de a văzut şi a venit de i-a spus că la capătul grajdurilor avea sălaşul acea soră. A răspuns avva Daniil către monahul cel tânăr: „Priveghează cu mine în noaptea aceasta“.
Şi după ce au adormit toate surorile a luat bătrânul pe ucenicul său şi mergând la grajduri au văzut pe beţivă că s-a sculat. Ea şi-a întins mâinile la cer şi lacrimile ei curgeau ca pârâul, iar metanii bătea necontenit până la pământ. Deci a zis avva către ucenic: „Cheamă pe stareţă încetişor!“ Şi mergând a chemat-o pe ea şi pe alte două surori şi toată noaptea au privit cele ce făcea beţiva. Iar dimineaţa, când au căutat-o, n-au mai găsit-o, căci aflase că fusese descoperită. Dar mergând pe când dormea bătrânul, i-a furat toiagul şi pieptarul şi a deschis poarta mănăstirii lăsând un bileţel la încuietoarea uşii: „Rugaţi-vă şi mă iertaţi de orice v-am greşit“. Şi s-a făcut plângere mare în mănăstire. Şi a zis bătrânul eremit: „Eu pentru dânsa am venit aici, căci acest fel de beţivi iubeşte Dumnezeu“. Şi toate se mărturiseau bătrânului, spunând fiecare ce i-a făcut ei şi cum au batjocorit-o. şi făcând sihastrul rugăciune, s-a dus cu ucenicul la chiliile lor, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu, Celui ce ştie singur câţi robi ascunşi are.

[cristiboss56]

Într-un ţinut din Normandia, Franţa de astăzi, o doamnă bogată şi-a cumpărat mai mult pământ pe care şi-a construit un castel impunător, cu slujitori dichisiţi şi grădini frumoase.
Cu timpul, femeia s-a împrietenit cu nobilii din partea locului şi cu preotul a cărui biserică o frecventa în fiecare duminică. Miluia pe săraci, ajuta şi biserica. Acolo auzise din gura slujitorului lui Dumnezeu cuvintele: „Cine îşi dă, lui îşi dă. Cât dai, atâta ai! Cu cât dai, cu atâta te vei întâlni dincolo, în veşnicie!
Văzând nobila doamnă că predica preotului nu era prea ascultată, s-a gândit să-l ajute în propovăduire, făcându-şi prietenii mai receptivi la îndemnul acestuia. Cum a procedat? Într-o zi, femeia se deghiză cu multă artă într-o cerşetoare. Îşi schimbă vocea şi mersul, pornind în sat după căpătat, prefăcându-se că este bolnavă şi neputincioasă. A trecut pe la toţi locuitorii satului, şi la cei bogaţi, şi la cei săraci. Primii au dat-o afară, refuzând-o brutal, au asmuţit câinii pe ea. Alţii i-au dat ceva din resturile slujitorilor lor sau din mâncarea pe care o aruncau. O bucată de mămăligă mucegăită, un colţ tare de pâine, o roşie stricată, un pumn de făină e tot ce a primit femeia noastră. Ea mulţumea şi strângea totul în traistă. O săptămână întreagă a cerşit femeia, bătând la porţile conacelor boiereşti, ale notabilităţilor locale, ale gospodarilor, dar şi ale săracilor. Din mâinile ultimilor se întorcea adesea cu daruri mai consistente decât cele căpătate de la bogaţi.
Dar duminica următoare cerşetoarea redeveni femeia bogată care era de fapt, anunţând o mare recepţie la castelul ei. Era invitată la chermeză toată lumea, marile familii nobiliare, dar şi oameni mai săraci.
În seara recepţiei la porţile castelului erau aliniate cele mai scumpe trăsuri, ce purtau oameni bogaţi, îmbrăcaţi cu haine alese şi toalete elegante. Aceştia au fost primiţi într-un salon imens. Săracilor, invitaţi şi ei la petrecere, le erau teamă să păşească pe covoarele persane care acopereau pardoseala de marmură. Dar doamna îi pofti şi pe ei într-o încăpere, unde pe masă erau bucatele cele mai extravagante. Sufrageria somptuoasă unde stăteau bogaţii avea mesele deocamdată goale. Nobilii înfumuraţi şi mândri de marea cinste aşteptau bunătăţile culinare rafinate. Luară loc, şi atunci intrară servitorii, îmbrăcaţi sărbătoreşte, cu mănuşi albe şi frac, purtând tăvi de aur şi argint. Depuseră înaintea fiecărui invitat o coajă de pâine uscată, un boţ de mămăligă mucegăită, câţiva cartofi stafidiţi şi câte alte nimicuri de care te apuca scârba numai privindu-le. Toţi nobilii rămaseră înmărmuriţi. Nu ştiau ce să creadă. Gândeau că doamna gazdă a încurcat saloanele văzând mesele cu bunătăţi la care se instalaseră săracii. Erau gata să se scandalizeze, să protesteze ofensaţi de marea batjocură. Ce se întâmplase?
Răspunsul gazdei i-a lămurit pe toţi: „Nu, nu am încurcat saloanele. Săracilor, voi m-aţi miluit cu ce aţi avut mai bun, din sărăcia voastră. Ba mi-aţi cerut şi iertare pentru că nu mi-aţi putut oferi ceva mai bun. Iar vouă, nobililor şi doamnelor distinse, v-am pus înainte ceea ce am primit când am fost pe la porţile şi uşile voastre. Eu sunt cerşetoarea care v-a vizitat săptămâna trecută, implorând milostenie de la voi. Nu cred că mă veţi judeca prea aspru. Fiecare dintre voi are în faţă şi primeşte înapoi ceea ce a dat el însuşi pentru acest banchet. Ce a dat, lui şi-a dat. Cum s-a onorat, e onorat şi la masa mea. După dreptate! Aşa va fi şi în Împărăţia cerurilor.”

[cristiboss56]

Lev Nicolaevici Tolstoi, scriitor şi conte rus, s-a întrebat odată: Cât pământ îi trebuie unui om? Ştiţi că pe vremuri, dar şi astăzi, cu mai multă fervoare unii au cumpărat cât mai mult pământ. Dacă numărul de hectare însemna atunci prestigiu, astăzi pământul este cumpărat nu pentru a fi muncit, ci pentru a fi revândut mai târziu la un preţ mai bun.
Adunarea de terenuri întinse pentru puţini înseamnă însă şi lipsirea multora de o suprafaţă din care ei să-şi scoată hrana zilnică.
Tolstoi a scris o parabolă în legătură cu această temă intitulând-o chiar aşa: „Cât pământ îi trebuie unui om“.
Un anume Pahomie, mujic rus, ar fi auzit că prin Siberia un mare proprietar de terenuri vinde oricât pământ poate cuprinde cineva cu pasul într-o zi, dus-întors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vânzarea, s-a dus la proprietarul de pământ şi i-a spus că vrea şi el să cumpere. Proprietarul i-a zis: Iată, suntem la acest hotar. Va trebui să mergi de aici drept înainte, şi atât cât vei cuprinde cu piciorul, va fi al tău. Cu o singură condiţie, să fii înapoi tot în acest punct, înainte de apusul soarelui. Cât de mult pământ vei cuprinde, tot va fi al tău. Dar dacă nu ajungi aici înainte de apusul soarelui, vei pierde mia de ruble.
Iar omul a pornit să-şi cucerească pământul. Şi a mers, şi a mers, şi a mers. Se uita şi la soare, se uita şi la pământul din faţă. Îşi tot zicea mereu în sinea lui: am timp să mă întorc şi înapoi, dar trebuie să înconjur cât mai mult pământ. Şi a mers până când şi-a dat seama că, dacă mai înaintează, nu are timp să se întoarcă la locul stabilit. A plecat spre întâlnirea cu boierul, dar soarele începuse să scapete. Se apropia de asfinţit, dar Pahomie era încă departe de hotar.
În sfârşit, cu câteva clipe înainte de apusul soarelui, alergând cu sufletul la gură, gata să piardă şi pământul, dar şi mia de ruble, a reuşit să facă ultimul pas şi, întinzând mâna, a ajuns la locul de unde pornise, bucuros în inima lui că reuşise să cucerească o atât de mare întindere de pământ. Dar în clipa în care a atins piciorul proprietarului de pământ, i-a stat şi inima şi a murit pe loc. Atunci, boierul le-a spus slujitorilor săi: „Săpaţi-i o groapă de doi metri lungime şi un metru lăţime, fiindcă doar de atât pământ are nevoie un om şi nu de atâta cât cu lăcomie a venit el să cuprindă!“

[cristiboss56]

În timpul războiului dintre China şi India din 1962, un colonel a fost rănit grav şi dus de urgenţă la cel mai apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului se aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor. O singură călugăriţă, pe numele ei Tereza de Calcutta, stătea mereu cu ei şi îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic şi rugându-se neîncetat. Întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolaţi, colonelul a rămas mut de uimire aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac şi că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească. „Bine - a mai întrebat colonelul -, dar călugăriţa care stă mereu împreună cu ei şi îi îngrijeşte?“ „Desigur că era sănătoasă - i-a răspuns un doctor, dar acum s-ar putea să se fi îmbolnăvit şi ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i îngrijească şi pe oamenii aceia.“ „Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aş face aşa ceva nici pentru un sac plin cu bani.“ Din celălalt capăt al salonului, maica Tereza l-a auzit şi, întorcându-se spre colonel, i-a răspuns liniştită şi cu zâmbetul pe buze: „Nici eu n-aş face acest lucru pentru un sac cu bani. Îl fac însă pentru o răsplată mult mai mare. Pentru mulţumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni sărmani pe care pot să îi ajut şi pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după meritul nostru.“ „Eşti desăvârşit atunci când în locul tău îl preferi pe aproapele“, spune avva Iacov în Pateric.

[cristiboss56]

În timpul războiului dintre China şi India din 1962, un colonel a fost rănit grav şi dus de urgenţă la cel mai apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului se aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor. O singură călugăriţă, pe numele ei Tereza de Calcutta, stătea mereu cu ei şi îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic şi rugându-se neîncetat. Întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolaţi, colonelul a rămas mut de uimire aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac şi că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească. „Bine - a mai întrebat colonelul -, dar călugăriţa care stă mereu împreună cu ei şi îi îngrijeşte?“ „Desigur că era sănătoasă - i-a răspuns un doctor -, dar acum s-ar putea să se fi îmbolnăvit şi ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i îngrijească şi pe oamenii aceia.“ „Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aş face aşa ceva nici pentru un sac plin cu bani.“ Din celălalt capăt al salonului, maica Tereza l-a auzit şi, întorcându-se spre colonel, i-a răspuns liniştită şi cu zâmbetul pe buze: „Nici eu n-aş face acest lucru pentru un sac cu bani. Îl fac însă pentru o răsplată mult mai mare. Pentru mulţumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni sărmani pe care pot să îi ajut şi pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după meritul nostru.“ „Eşti desăvârşit atunci când în locul tău îl preferi pe aproapele“, spune Avva Iacov în Pateric.