Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[CristianR]

Oriunde ne-am afla, aşa cum sutaşul a crezut, şi eu trebuie să cred că privirea Mântuitorului, cuvântul Lui, mă găseşte şi îmi răspunde. El este mai adânc decât eul meu cel mai adânc; cum va spune un Părinte al Bisericii, Augustin – “mai interior decât intimitatea mea ultimă”.

Credința, ca început al virtuților:

Aşa cum zice Mântuitorul: “Oile Mele ascultă glasul Meu” şi Eu le aud, şi Eu le văd, Eu le privesc şi le răspund. Este de ajuns să mă rog şi, ca sutaşul, să cred. Credinţa e începutul virtuţilor, ea este începutul vederii duhovniceşti. Omul e chemat să vadă nu numai cu simţurile cele trupeşti, ci şi cu cele duhovniceşti. Credinţa este începutul, ca să pot vedea dincolo de trup, dincolo de orice obstacol al acestei lumi. Ea pătrunde şi zidurile sărmanei noastre căderi. Să nu uităm: Dumnezeu nu ne sileşte să-L iubim; dacă ne închidem, El nu ne forţează, nu ne violentează libertatea şi voinţa.

[CristianR]

În predica la duminica de azi, a vindecării celor doi demonizați din Gadara, este abordată problema răului. Cum și de ce este posibil răul în creația lui Dumnezeu, dacă El este doar afirmație, fără negație (căci nu are contrariu, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul?)?

“Întrucât Dumnezeu nu are contrariu, El e numai Da. Făptura are şi un contrariu al ei – neexistenţa. Căci a fost adusă de la nu la da”. Eu nu exist decât prin Da al lui Dumnezeu. Dar de la nefiinţă am fost adus la fiinţă; din contrariul existenţei. Şi neîncetat să cugetăm la adevărul existenţei noastre: existăm prin Dumnezeu şi prin Da al lui Dumnezeu. Dumnezeiescul Părinte Atanasie cel Mare spune, plecând tot de la ideea de necreat, care e Dumnezeu, şi creatura, care suntem noi, că în aceasta a constat ispita demonului, întâi: ca prin păcat să ne întoarcă la nefiinţă.

Omul, fiind adus de la neființă la ființă, poartă în sine și negația, posibilitatea de a spune nu:

Şi atunci reţinem, iarăşi: răul nu e în fiinţă, nu fiinţa devine rea, nu firea, ci viaţa, gândirea. Răul e numai în mintea noastră, numai în voinţa noastră. Aşa de adânc spune Sfântul Grigorie: Dumnezeu e bunătatea vie şi de viaţă făcătoare a celor vii. Pe câtă vreme atunci când ispita pătrunde în mintea omului, în voinţa omului, atunci duhul omului se uneşte cu răul; tentaţia lui, ispita către nu, către nefiinţă, către moarte.

Cei doi demonizați trăiau în morminte - loc al morții - și izolați, singuri, despărțiți de oameni (ce poartă pecetea chipului lui Dumnezeu):

aceasta era starea celor doi demonizaţi: mormântul şi despărţirea de oameni, de creaţie, într-o negare; o negare nu absolută, căci nu e cu putinţă. Absolut e numai Dumnezeu. O negare a totul. E un fel de duh al morţii. Răul nu are fiinţă; el e o negare, o lepădare, o îmbolnăvire, o tăgăduire, o despărţire de Dumnezeu, o paralizie.

Răul nu are existență în sine, moartea nu are ființă:

Şi înţelegem, atunci: răul e tocmai nefiinţa. E nefiinţă pentru că nu are fiinţă. Cum spune Sfântul Grigorie Palama: Ajungi duh mort nu prin fiinţă, căci nu e o fiinţă a morţii, ci prin lepădarea vieţii adevărate.

[CristianR]

În orice stare de păcat, chiar și în cea mai profundă cădere, când omul este stăpânit de diavol, adâncul său, pecetea pusă de Dumnezeu pentru totdeauna în sufletul omului, nu se distruge:

cei doi demonizaţi în faţa lui Hristos L-au mărturisit drept Fiu al lui Dumnezeu – adâncul din ei nu era distrus. Deodată au cunoscut în Hristos Originea, Adevărul ultim.

Omul (noi toți) alienat se înstrăinează de acest adânc al său, nu mai este conștient de el, nu mai păstrează legătura. Dar când este de față Hristos, se petrece o recunoaștere: a Sa și a ta. Căci nu te poți cunoaște cu adevărat pe tine însuți, dacă nu-L cunoști pe El, care te-a făcut și care este Prototipul fiecăruia dintre noi.

„Ai venit înainte de vreme, să ne chinuiești?” - spun demonizații. Înainte de Judecată, adică:

Judecata va însemna sentinţa asupra a ceea ce este bine şi ce este rău, încât va fi sfârşitul confuziei, nu al lumii.

Probabil suntem cu toții contrariați pentru faptul că Mântuitorul le-a îngăduit demonilor să intre în turma de porci:

A îngăduit aceasta ca să arate că opera demonilor e o operă a distrugerii, nu a zidirii. Dumnezeu zideşte, demonul distruge.

[CristianR]

[continuare]

Cele două lumi: cea eternă – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt –, lumea libertăţii, şi lumea făpturilor, creată – din care facem parte şi noi care după chipul Fiului de Tatăl în Duhul Sfânt suntem zidiţi; lume adusă de la nefiinţă la fiinţă, de la nu la da. Nu lumea aceasta îmi dă libertatea.

Legea creaţiei este o lege a aducerii de la nu la da, căreia mă supun: căci dacă mă arunc în foc ard, dacă mă arunc în gol mă prăbuşesc. Deci e o lege a necesităţii şi în necesitate nu e virtute. Iar virtutea nu-i din lumea aceasta, e mai bătrână decât această lume.

Libertatea nu poate veni din cele ale lumii create, legătura cu ea ducând inevitabil către un sfârs™it:

Şi numai robul lui Dumnezeu e liber, e unit cu libertatea Celui veşnic, unde nu e contrariu, unde e numai da, numai lumină. Aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu, libertatea vieţii, libertatea învierii.