Din Patmos:Maranatha!

,,Realizat după piesa şi scenariul lui Cormac McCarthy, filmul regizat de Tommy Lee Jones oferă un regal actoricesc al tandemului Samuel L. Jackson şi Tommy Lee Jones. Este drept, cuvintele lui McCarthy sunt acolo, bine puse şi bine spuse, dar ele trasează nu doar o direcţie de intepretare, ci şi o stranie întoarcere a textului asupra lui însuşi care-şi are ca reflex introspecţia personajului. Un alb şi un negru devin la nivelul discursului „alb” şi „negru”, viaţă şi moarte, lumină şi întuneric etc., însă printr-o inversiune semnificativă. Evit ceea ce ţine de corectitudinea politică, aşa cum face şi dramaturgul; rolurile trangresează culorile şi prejudecăţile şi tocmai acest fapt revendică un joc mult mai complicat de poziţionare simbolică.

„Profesorul” (Tommy Lee Jones) a fost salvat de la o tentativă de sinucidere de către celălalt, îi putem spune oricum – Profesorul i se adresează cu termenul de „Pastor”, „Predicator” –, pentru că nu-i aflăm numele. Într-un fel, acesta îşi asumă rolul de înger păzitor. Abia această salvare îi introduce în scenă pe cei doi ca adversari; miza însă nu este moartea, ci, mai degrabă, raţiunea de a trăi. Între cei doi există un ecart sensibil, unul, Profesorul, are formaţia unui intelectual cu sute de cărţi la activ, mai puţin Biblia, celălalt are experienţa unei perioade lungi de detenţie şi a unei lecturi sistematice a Bibliei. Dialogul dintre cei doi transgresează însă formaţia fiecăruia. Existenţa Profesorului s-a golit de conţinut în timp şi nu există jaloane precise ale acestei scufundări. În cazul celuilalt, evenimente traumatice au provocat metanoia, l-au reconstruit, au făcut din el un Predicator, un ghid al celor debusolaţi. De ce sunt adversari? Nu doar pentru că unul refuză gestul salvator şi celălalt se încăpăţânează să-l fructifice, ci pentru că, prin cei doi se ciocnesc două viziuni asupra raţiunii de a exista.

O bună parte din discuţie se învârteşte predictibil în jurul vanităţii intelectuale, asupra orgoliului celui care construieşte motivaţii, sofistica dezgustului de viaţă, care-şi construieşte moartea întâi ca idee înainte de a o transpune în act. Sfera religiosului nu ţine nicidecum de practica liturgică sau de lectura textului biblic, ci de consistenţa pe care actul trăit o reflectă asupra ideilor. În definitiv, acest Predicator îi vorbeşte în sensul biblic, nu prin sentinţele de acolo, ci prin parabole. Anecdoticul deghizează un sens, paradoxul reflectă nu un impas al sofistului şi nici absurdul existenţei, ci lumescul oricărei contradicţii, sâmburele de gratitudine şi înţelegere în locul reacţiei impulsive sau al amarelor ruminaţii filozofice. Ceea ce lipseşte din celălalt este ceva esenţial, şi anume dragostea de viaţă, gratitudinea, un cât de mic sâmbure de bucurie. Este remarcabil felul în care amprenta stilistică a discursului unuia se ciocneşte de o anume directeţe a discursului celuilalt. De fapt, asistăm la un meci, nu unul dintre Diavol şi Bunul Dumnezeu, ci unul dintre doi maeştri ai discursului. A-ţi găsi cuvintele nu este aici o vorbă goală, miza este foarte mare, anihilarea, sau mai precis autoanihilarea, însă înainte ca ea să devină act, discursul este cel care o validează. Tehnic vorbind, spaţiul nu permite o elaborare complicată a mutărilor, camera surprinde grosplanuri, cadrele sunt limitate, avem terenul de luptă care are graniţe fixe, constrângerea cuştii.Adversarii stau faţă în faţă, dar se şi rotesc unul în jurul celuilat, se clatină sub „lovitură” când unul când celălalt, apoi revin cu o nouă tactică, cu un nou tertip. Knock-out-ul se lasă aşteptat, există şi perioade de temporizare când adversarii se tatonează, se examinează reciproc, perioade staţionare când şi unul şi celălalt acceptă de comun acord o scurtă pauză de respiraţie. Apoi unul dintre ei revine în forţă, lupta se reia.

Faţa Profesorului are ceva devastat şi aspru, ca un câmp crăpat de secetă, forţa sa este însă una a vacuumului care absoarbe orice lumină. El nu este victima cum înşelător putem crede, ci aşa cum se intitulează un „Profesor al întunericului”. Nu este vorba aici de o penibilă ipostaziere a îngerului întunericului, ci de o dorinţă de neant similară unei complicate forme de autoconsum nihilist, de disperare rece, fără obiect, care-şi devine propriul obiect. Aparent, nu există nicio dimensiune militantă a acestei dorinţe de autodistrugere până spre final, când Profesorul se transformă în Predicator, în sumbru profet. „Umbra toporului atârnă asupra fiecărei bucurii.”, iată o frază care i-ar putea servi drept deviză pe scut. El are acum cuvintele şi celălalt nu. Este şi reproşul timid pe care salvatorul îl aduce lui Dumnezeu. Discursul celuilalt a învins. Predicatorul nu a reuşit să-l convingă să rămână, nu a reuşit să-l convingă să nu se sinucidă. Eşecul ipostaziază ceva mai mult decât un impas, caracterul emblematic al acestei întâlniri. Nu există un argument pentru dorinţa de a deveni nimic, împotriva nimicului. Cel care iese pe uşă nu este un bărbat care a eşuat în viaţă, ci unul în cazul căruia viaţa a eşuat. Aşa cum cel care rămâne nu este un bărbat care a câştigat în viaţă, ci unul în cazul căruia viaţa a câştigat. Viaţa-Moartea? Misterul rămâne intact, o nouă repriză îşi aşteaptă răsăritul la capătul liniei."(comentariu de Angelo Mitchievici publicat in ,,Romania literara")

,,€Era foarte fericit. Iubea viat›a si tot ce avea legătură cu ea. Voia să schimbe lumea, de aceea s™i-a dorit să devină medic. Ît›i aduci aminte ce t›i-a spus ultima dată? Ai grijă, copile, te iubesc! Mi-a promis că va fi bine, a continuat în lacrimi Alexandra Anghel."

O racheta de lupta nu salveaza, nu mangaie,nu da viata si nu aduce lumina.Aduce moarte,fara logica,fara reguli si fara mila.Poti fi intr-un loc,indiferent de credinta ta,de visele tale sau de ceea ce crezi ca va urma in viata ta cand o asemenea stafeta a mortii(prozaic numita M1,un fel de moarte-1)te transforma intr-o bucata diforma de sange si oase,undeva in aer,cazand spre pamant fara sa apuci sa-ti dai seama cum de se intimpla asta.Langa tine alti oameni,diferiti sau asemanatori cu tine,batrani sau copii,femei sau barbati,se transforma dintr-o fiinta in cadavre carbonizate.Prin bucatile in flacari si fum privesti la resturi de haine,jucarii,sau ce o mai fi ramas din ceea ce,cu cateva clipe in urma,se puteau numi oameni,sau viata.Acum este doar o moarte oribila,ilogica,monstruoasa,de parca ar fi fost vreodata altfel mortii pe timp de conflict,cand mori fara sa ai nici o legatura cu blestemata de inclestare a altora,facut bucati de o chestie de metal asamblata tot de oameni si botezata cu un numar,ca nu cumva sa se incurce moartea-n socoteli,la finalul zilei.Doar ca ai trecut pe acolo si te-a izbit efectul inclestarii unor interese pentru care viata sau moartea ta nu este nici macar o cifra statistica.Puteai scapa,schimband biletul cum facuse cel dinaintea ta.Sau poate scapai si trei zile mai tarziu mureai pe plaja,in vacanta,in urma unui atac cerebral.Sau poate mai traiai multi ani si vedeai asa ceva doar la stiri,undeva departe de tine.Poate nu ai apucat sa mai spui o rugaciune,in limba sau religia ta si cu siguranta nu te va mai interesa ce cred altii despre nenorocirea care te-a lovit pe tine.Nu mai ai luxul impartialitatii,esti implicat prin propria moarte,esti subiectul macabru al propriei tale povesti.

In toata aceasta inclestare moartea ta nu este prima de acest tip si nici ultima.Peste o perioada lumea te va uita sau te va comemora sporadic.Banuiesc ca asta nu-ti astampara cu nimic setea dureroasa de a primi un raspuns la intrebarea ,,de ce".Undeva in fasia Gaza,in luptele dintre alti oameni,un bebelus a fost spulberat si el de o racheta.Cred ca este la fel de dureros de mirat ca si tine,poate in lumea lui inocenta si abia la rasarit nu stia ca poate patrunde ceva intunecos si had care opreste viata.Nu stiu ce ar trebui sa va spun si poate nu pot sa va spun ceva.In fata unui asemenea absurd poti sa te simti vinovat ca traiesti,dar in egoismul nostru ne trece repede pana cand,poatee,vom muri la fel de fara sens si parca la intimplare.Si apoi vom privi si noi mirati,la propria moarte,cautand sa vedem intelesul la ce nu putem vedea aici.Undeva,dincolo de nori,trebuie sa existe un motiv,un sens pentru asa ceva.-Altfel,dupa cum spunea cineva,pentru fiecare om sfarsitul lumii vine la moartea sa.Eu as mai adauga ca fara sa credem,in ciuda durerii,in ciuda absurdului,ca undeva exista un sens nici macar sfarsitul lumii nu ar mai avea nici un sens,decat un banal,cotidian act cand viata se duce-n moarte si nimic nu urmeaza.Decat o privire golita,insangerata si mirata de copil care in inocenta lui nu intelege inca de ce alti oamenii il pot ucide,oriunde,oricand,in timp ce el vrea sa traiasca si totusi moartea trimisa de ei poate invinge viata lui.Undeva trebuie sa existe un sens,nu te supara pe mine Doamne,fac ce spunea Grigore Vieru:,,Doamne,eu stiu ca multi se roaga bunatatii si rabdarii Tale numai de aceea ca nu pot lingusi moartea.Si Tu ii ierti"

Cortina a cazut,aplauzele vor continua.Drum bun Szobi,sa-ti fie calea lina si stelele aproape.Dumnezeu te va veghea si chiar daca acum treci prin valea umbrei mortii nu iti va fi teama,caci El va fi cu tine.Mergi in pace.

[tabitha]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Cortina a cazut,aplauzele vor continua.Drum bun Szobi,sa-ti fie calea lina si stelele aproape.Dumnezeu te va veghea si chiar daca acum treci prin valea umbrei mortii nu iti va fi teama,caci El va fi cu tine.Mergi in pace.

E vorba de cascadorul Szobi Cseh? Îmi pare rău să aud.. acum am căutat s™i eu pe net s™i am văzut vestea.
Dumnezeu să-l odihnească în pace. Amin.

Oamenii nu mai au idealuri si refuza sa mai fie eroi.Este concluzia,poate prea drastica,la care am ajuns intr-o discutie cu un polonez,in mica vacanta,departe de tara mea in fierbere,pe care mi-am permis-o cu sotia mea.Privind amandoi in trecut am ajuns la concluzia ca generatia noastra avea idealuri,poate subversive sau utopice,dar avea idealuri,era dispusa sa genereze eroi,poate chiar fara mari sanse de reusita.Departe de mine ideea rasuflatului cliseu ,,pe vremea mea..." dar totusi speram in ceva desi,de multe ori,visele noastre au fost crancen contrazise de realitatea care le-a urmat.Totusi eram dispusi sa mergem pe un drum,sa incercam ceva,sa nu tacem.Privind in prezent nu am vazut amandoi decat o salbatica lupta pentru supravietuire,o diluare a increderii ca lumea actuala poate genera oameni dispusi sa ridice capul si vocea.Daca totusi exista sunt putin sustinuti de societatea civila,asfixiata de egoism si spirit de consum.Unii se refugiaza in trecut,deziluzionati de lipsa unor modele,altii le cauta cu disperare si pe cei mai multi pur si simplu nu-i intereseaza.De multe ori in istorie momentele tulburi au generat eroi,sau cel putin oameni cu un crez.Oare in ce mai crede lumea astazi,dincolo de comodele aparente si in afara spiritului de trib pe stil,,eu si cei apropiati mie si in rest Dumnezeu cu mila"? Polonezul imi spunea ca prima data cand a citit ,,Crima si pedeapsa"a fost,timp de cateva saptamini,intr-o transa intelectuala,intrebarile il asaltau,il macinau,se strangea impreuna cu amicii lui noaptea,discutau aprig,era o efervescenta culturala intr-un fel.Ne-am simtit amandoi bizar,ca doua exponate expirate intr-o lume parca din ce in ce mai stranie.

Polonezul meu,zambind,mi-a spus ca poate idealismul nostru a fost cauza tristetii din prezent dar daca s-ar intoarce in trecut ar proceda la fel,precum in clipele cand alaturi de alti tineri participa la adunarile ,,Solidaritatea",se croiau vise,sperante,oamenii se rugau si luptau impreuna,pasnic dar crezand in ceva.L-am intrebat daca este un om credincios si mi-a spus ca da,si ca in acele clipe parca se ruga cu adevarat,credea ca poti schimba lumea,sau macar o farama din ea.Mi-a spus ca si acum se roaga dar il doare faptul ca cei din jur parca au uitat ce i-a aprins atunci,parca,cumva,au preferat sa se multumeasca cu mult prea putin,prea putin in comparatie cu idealurile acelor clipe.S-a impacat cu sine dar nu felul cum a ajuns lumea.Eu cred ca cei din aceea generatie de fapt nu ne-am impacat cu noi insine,lumea nu este deloc asa cum visam noi si poate tocmai de aceea nici nu trebuie sa ne impacam cu noi insine.Poate depasiti,poate demodati,poate anacronici,dar undeva,in strafunduri,inca dispusi sa credem ca mai exista speranta si nu doar tristete,eroi si nu doar imitatii,curaj si nu doar lasitate,cultura si nu doar spirit de consum,lupta si nu doar abandonare comoda.

Asta ne facem sa fim niste eroi ? :) Nici vorba,este doar inceputul :) dar eu inca cred ca cei mai tineri pot si trebuie sa fie eroi,sa incerce sa schimbe,sa ajute,sa creada,sa se sacrifice.In aceste timpuri este nevoie de idealuri si modele de urmat si ele exista,cateodata chiar langa tine,poate trebuie doar descoperite sau regasite.Cred foarte mult in cei tineri,la fel cum si altii au crezut in generatia mea.Am reusit ceva sau am esuat asa se va vedea in cat de mult am reusit,sau reusim,sa transmitem ideea ca eroii nu sunt doar poze prafuite din trecut,modele depasite ci certitudinea ca in om exista capacitatea de a invinge rautatea timpurilor,ca te poti ridica deasupra celor care te vor doar masa de manevra.In ziua de azi sa fii erou este foarte greu,de psrca a fost vreodata usor,dar totul poate incepe cu un mic gest,cu un refuz in fata indiferentei,cu un mic sacrificiu in fata egoismului,cu un zambet in fata intoarcerii capului,cu o rugaciune sau pur si simplu cu o intrebare:,,Frate esti bine,ai nevoie de ceva,simti nevoia sa te asculte cineva?Frate imi era dor de tine si vroiam sa stiu ce mai faci.."

Polonezul meu imi spunea ca a ajuns la concluzia,citind NT,ca din punct de vedere crestin Dumnezeu te cheama sa fii erou,nu mai putin de atat,si inclin sa-i dau dreptate,nu caldut,nu rece,ci fierbinte,adica un erou :) un om care refuza chipul acestei lumi,dar nu prin anihilarea ei ci prin transformarea ei,si pentru asta trebuie lupta,trebuie sa-ti asumi prima linie,sacrificiul,din toate punctele de vedere.Am continuat amandoi sa ne plimbam pe malul marii discutand si stiti ceva?Parca ne simteam iar tineri :) sau poate doar visam iar si totusi...nu spunea Par.Arsenie Papacioc ,,Asa sa fie un tanar: un mare erou pentru Hristos"? Doar nu credeati cumva ca erou inseamna mai putin de atat :) Eu nu am fost un erou dar am vazut eroi si credeti-ma : ei chiar exista,poate in fiecare dintre dvs.In Imparatie nu se ajunge tarandu-te pe burta sau tacand,dragi tineri viitori eroi :) si daca cumva credeti ca nu puteti fi eroi,sau daca altii va spun sa va multumiti cu mai putin...sa nu credeti asta.Din clipa in care va asumati in gand si fapta acest frumos vis..ati inceput sa deveniti,incet,incet,ceea ce v-a chemat Dumnezeu sa fiti.Fie ca EL sa va calauzeasca.

[Ioan_Cezar]

Fără post şi rugăciune, moleşit şi narcotizat de nu ştiu ce venin habar n-am cum pătruns în sânge,
orice pui de erou se trezeşte că a devenit (şi acum alege) lichea, năpârcă, trădător faţă de propriile năzuinţe.
Iar viaţa devine un lung peron de aşteptare neputincioasă într-o gară prin care, vai, nu mai trece de fapt nici un tren.
Decât pentru a aduna, la răstimpuri, morţii.

Şi totul pentru că omul se încăpăţânează să creadă că poate face vreo ispravă de unul singur.
De pildă, că poate deveni erou exclusiv prin puterile sale.

Arthur Cundall remarca faptul ca ,,in cartea Judecatori cititorul gaseste multe motive de intristare.Poate ca nici o alta carte din Biblie nu ne ofera o marturie mai clara a nestatorniciei firii omenesti."Pe scurt cartea biblica mentionata continua povestea israelitilor de dupa generatia lui Iosua,perioada in care,in ciuda alunecarilor stupefiante ale acestora de la promisiunile facute,Dumnezeu le-a dat judecatori ,,ca sa-i izbaveasca din mainile celor ce-i asupreau" (Judecatori 2.16).Unul dintre acesti judecatori a fost Samuel.Cand a imbatranit,ca orice tata poate,Samuel si-a pus fii judecatori numai ca acestia,spre diferenta de tatal lor,s-au dovedit a fi niste conducatori lacomi,corupti si nedrepti.Textul biblic nu mentioneaza faptul ca Samuel ar fi cerut sfatul divin inainte de alegerea sa si prin urmare,in ciuda sperantelor parintesti,atat de umane,urmasii s-au dovedit a fi crancene dezamagiri.Ei bine in acest moment,descris in I Samuel 8.1-22,batranii evreilor au decis sa vina in fata judecatorului cu o optiune electorala sa-i spunem.Daca tot au esuat fii judecatorului sa calce pe urmele tatalui atunci de ce sa nu avem si noi un rege,precum cei din jurul nostru,sa intram si noi in randul lumii.Sa avem un model viabil de dezvoltare si management,o sursa inspirationala desi la o sumara verificare modelul vecinilor scartaia din toate incheieturile.

Dar ce conta,era moda zilei sa urmezi acel trend politic fara nici o analiza prealabila.Unii ar spunea ca este o dovada clara de provincialism politic dar era modelul momentului.Sa ai de ales intre a trai o viata sfanta,dupa cum ti-a aratat Dumnezeu sau a cauta un surogat uman,mai putin solicitant si mult mai atragator si permisiv, seducator prin insasi imperfectiunea lui atat de draga noua, oricand gata in a ne gasi scuze, pretexte sau solutii paralele.Si bineinteles ca in orice poveste de acest tip,cu alegeri gresite firul dramei incepea sa se desfasoare.

Desi Dumnezeu ii alesese sa fi un popor sfant,o lumina pentru restul natiilor care traiau in intunericul idolatriei,evreii,dupa cum remarca MacDonald,nu au dorit sa fie diferiti in modul divin ales ci au dorit sa se conformeze chipului lumii.Timpul potrivit pentru un rege era cel ales de ei,modul potrivit era cel ales de ei(in acord cu modelul seducator al unor vecini mai puternici) iar textul nu contine nici macar o silaba despre cea mai vaga intentie de a cere calauzirea divina.In tot acest tabloul intunecat divinitatea pare exclusa,marginalizata,cumva desueta in raport de strategiile politice umane.Samuel nu a primit cu ochi buni solicitarea,poate,intr-un acces de orgoliu si de frustrare parinteasca,si-a simtit autoritatea contestata dar Dumnezeu ii atrage atentia ca optiunea israelitilor nu era o lepadare de el,un judecator trecator, ci de insusi Cel care ii scapase din robia egipteana si care-i calauzise prin pustiu, singurul si adevaratul Drept Judecator. Ingratitudinea israelita pare sa fi umplut paharul rabdarii divine ( cine crede ca acesta este un exemplu elocvent de maxim de ingratitudine umana ar trebui sa citeasca povestea biblica in continuare pentru o completa stupefactie) si cu toate acestea Dumnezeu este de acord sa le indeplineasca optiunea umana,care le era atat de draga si parea atat de perfecta.Ba mai mult chiar le spune ca acel conducator ales de ei nu va fi deloc atat de bun pe cat isi imagineaza ei si mai mult chiar le spune ca ei insisi se vor revolta contra lui,contra propriei lor alegeri si tot la Dumnezeu se vor intoarce. Poate ca in acele clipe un indemn ,,electoral" de tipul ,,Alegeti-L pe Dumnezeu si caile Sale si El va va calauzi" nu ar fi castigat un concurs de popularitate la imaginarele urne de vot israelite.Acum,daca erai un israelit si stiai,sau macar aveai o vaga idee,despre Cel care este Dumnezeul care te-a ales dintre toate natiile lumii,un asemenea avertisment ar fi trebuit cel putin sa te puna pe ganduri.Nici vorba de asa ceva,israelitii stiau una si buna ,,Poporul nu a vrut sa asculte glasul lui Samuel. ,,Nu!"au zis ei ,,ci sa fie un imparat peste noi,ca sa fim si noi ca toate neamurile" ( I Samuel 8.19-20).

In loc de final: s-a afirmat, de-a lungul timpului, faptul ca una dintre principalele surse de inspiratie ale lui Shakespeare ar fi fost Biblia.Cred ca exista un sambure de adevar in aceasta idee,scenele biblice precum cele descrise mai sus sunt incarcate de dramatism,alegeri gresite si drame umane care au urmat,miscari scenice pline de semnificatii,interventii divine care desi par a veni din plan secund constituie de fapt adevarata lumina asupra intrigii actiunii.Ingratitudine si slabiciune umana,putere si stiinta divina,multimi in miscare si indivizi in dialog individual cu divinitatea care parea a aparea si a disparea dar care,de fapt,este eroul principal,mereu in prim-plan fie si prin absenta,care este parca menita tocmai sa te faca sa o cauti.Camera regizorului textului biblic se misca cu maiestrie,cadrele se succed dramatic,cautand parca epicentrul dramei.Un spectator,poate bulversat de purtarea israelitilor,s-ar intreba cum este posibil sa aleaga atat de gresit aparenta cea fara de Dumnezeu cand stiau cine este Cel care merita toata increderea, slujirea si lauda.

Ei bine eu i-as raspunde sa se uite cu atentie prin istorie, trecuta,prezenta sau viitoare si va observa cum eroarea s-a tot repetat, si se va repeta, in diverse forme si cu diversi actori,lumea uitand ca atunci cand Dumnezeu a ales,in dragostea Lui,sa mantuiasca lumea ,,God elected you with a 1 vote majority" :)

In diverse emisiunii oamenii comenteaza cu privire la neajunsurile democratiei dar nu-si pun intrebarea,vorba profesorului Simon Goldhill,cui i-a venit aceasta surprinzatoare idee ca puterea trebuie impartita.Nimeni nu vorbeste despre mecanismul democratiei in Grecia antica sau de ce vechii greci,printr-o dureroasa experienta,au ajuns sa constate ca in inima democratiei exista ascuns un sambure al tiraniei.Parca descoperim zilnic oul lui Columb neinvatand nimic din evolutia istorica a unui concept.Daca ar fi contemplat situatia prezenta Pericle probabil ar fi zambit amar.Alti oamenii deplang situatia economica a Romaniei si critica acerb politica UE dar nu scot o vorbulita despre modul de functionare al unei realitati numite Pax Romana care,la timpul ei,a fost o realitate cel putin interesanta intr-un imperiu care domina cea mai mare a lumii cunoscute.Si lista poate continua pentru ca orice efect vedeti in prezent are o cauza in trecut,exceptand situatia in care crezi ca lumea s-a nascut odata cu tine.Un om politic britanic parca spunea odata ca ignoranta este o conditie esentiala a manipularii si cred ca avea dreptate.Totusi,dintre toti manipulati si ignorantii culpabili preferatii mei raman cei care critica globalizarea ca fiind o inventie moderna,stergandu-l astfel din istorie,de exemplu,pe Alexandru cel Mare.Lectiile istoriei se uita doar de catre cei sortiti sa le repete erorile,nicidecum sa traga invatamintele necesare.Schiller spunea ca ,,istoria lumii este tribunalul lumii" si cred ca judecata este fara mila cu cei care, din vina lor,refuza sa inteleaga ca orice idee,orice concept,are un punct de plecare si un drum si ca fara sa le intelegi esti tocmai bun sa devii un ,,yesman".Dar pe soarta ta si pe propria ta eroare.

Apel catre cei mai tineri:cand auziti o idee si credeti ca este noua cautati prin istorie si s-ar putea sa o regasiti sub alta haina,ba mai mult: s-ar putea sa vedeti si ce-a fost bun sau rau in legatura cu ea pentru ca, puteti verifica,nici un talk-show nu se va obosi sa va arate asta.Sau puteti sa-i intrebati, pe cei ce va livreaza zilnic senzational,de ce vechii greci,parintii democratiei,aveau idei interesante de acest tip. Sa nu va mire eventuala tacere pe care o veti primi :)