La spovedit trebuie să mergem cu păcatele deja iertate

[CristianR]

Într-o vreme și eu constatam că nu prea am ce să spun la spovedanie; mi se părea că n-am păcătuit și că, eventual, am făcut greșeli minore. Mi-am dat seama, totuși, că era semn de împietrire a inimii, că starea în care mă aflam era de ne-simțire, de ne-pocăință. Nu lucram la mântuirea mea, nu prea mă rugam, eram rece.

Dacă citești un îndreptar de spovedanie constați că multe sunt păcatele pe care le ignori. Dacă înainte de a te spovedi și împărtăși citești canonul de pocăință și cele 12 rugăciuni de dinainte de împărtășanie, sau chiar și rugăciunea de seara către Duhul Sfânt, constați că ai făcut cam toate păcatele scrise acolo, și poate și mai multe. Și dacă te nevoiești puțin cu postul, cu îngenuncherea la rugăciune, cu câteva mătănii, dai inimii o stare mai potrivită pentru a se deschide harului și, în consecință, pocăinței.

Dacă ne cercetăm un pic, ne dăm seama că păcatele pe care le facem nu sunt deloc nesemnificative. Ele derivă din neîmplinirea celei mai însemnate porunci a Mântuitorului - iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Căci din cauza lipsei dragostei suntem indiferenți la ceea ce El ne învață, nu dorim să-L cunoaștem, nu-L căutăm, nu ne rugăm, nu facem bine după puteri, hulim, bârfim, clevetim, pierdem vremea, trândăvim, ne mâniem, ne certăm, nu ne milostivim, ocărâm, nu mângâiem, nu-l căutăm pe cel aflat în felurite nevoi, ne desfrânăm (în sensul că nu ne punem frâu plăcerilor de tot felul).

Și lista ar putea fi mult mai lungă, cuprinzând, practic, nu niște mărunte fapte izolate, ci o grămadă de semne ale depărtării noastre de Dumnezeul cel bun și iubitor. Până nu am început să ne asemănăm Lui, să iubim și noi cu dragostea Lui, suntem în păcat, adică morți cu sufletul. Și măcar să ne mărturisim această stare de moarte, să o regretăm și să dorim să înviem, ca să primim iertarea și darul Lui, adică harul prin care ne dă încă o dată puterea să ne ridicăm din moarte, să urâm păcatul și să-l părăsim.

[sophia]

În prealabil postat de CristianR

Într-o vreme și eu constatam că nu prea am ce să spun la spovedanie; mi se părea că n-am păcătuit și că, eventual, am făcut greșeli minore. Mi-am dat seama, totuși, că era semn de împietrire a inimii, că starea în care mă aflam era de ne-simțire, de ne-pocăință. Nu lucram la mântuirea mea, nu prea mă rugam, eram rece.

Dacă citești un îndreptar de spovedanie constați că multe sunt păcatele pe care le ignori. Dacă înainte de a te spovedi și împărtăși citești canonul de pocăință și cele 12 rugăciuni de dinainte de împărtășanie, sau chiar și rugăciunea de seara către Duhul Sfânt, constați că ai făcut cam toate păcatele scrise acolo, și poate și mai multe. Și dacă te nevoiești puțin cu postul, cu îngenuncherea la rugăciune, cu câteva mătănii, dai inimii o stare mai potrivită pentru a se deschide harului și, în consecință, pocăinței.

Dacă ne cercetăm un pic, ne dăm seama că păcatele pe care le facem nu sunt deloc nesemnificative. Ele derivă din neîmplinirea celei mai însemnate porunci a Mântuitorului - iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Căci din cauza lipsei dragostei suntem indiferenți la ceea ce El ne învață, nu dorim să-L cunoaștem, nu-L căutăm, nu ne rugăm, nu facem bine după puteri, hulim, bârfim, clevetim, pierdem vremea, trândăvim, ne mâniem, ne certăm, nu ne milostivim, ocărâm, nu mângâiem, nu-l căutăm pe cel aflat în felurite nevoi, ne desfrânăm (în sensul că nu ne punem frâu plăcerilor de tot felul).

Și lista ar putea fi mult mai lungă, cuprinzând, practic, nu niște mărunte fapte izolate, ci o grămadă de semne ale depărtării noastre de Dumnezeul cel bun și iubitor. Până nu am început să ne asemănăm Lui, să iubim și noi cu dragostea Lui, suntem în păcat, adică morți cu sufletul. Și măcar să ne mărturisim această stare de moarte, să o regretăm și să dorim să înviem, ca să primim iertarea și darul Lui, adică harul prin care ne dă încă o dată puterea să ne ridicăm din moarte, să urâm păcatul și să-l părăsim.

Aici e vorba de ceva mai profund zic eu. E vorba mai intai de ce intelege si considera fiecare prin pacat.
De ex. tu insiri aici ca a pierde timpul este pacat.
De ce? Cui ii faci rau prin asta.
Doar pentru ca stai la un moment dat si te odihnesti si nu faci nimic, sau ti-este rau (fie si psihic) si nu poti/vrei sa faci nimic nu se cheama ca faci pacat.
Eu vad asa, tu vezi asa, altul vede altfel.

Un grup de oameni de aici de pe forum si de o alta pagina crestina considera ca a folosi sapunul (mai ales ca este parfumat) sau faptul ca fetele isi ingrijesc corpul (pensat, epilat, aranjat parul etc.) este pacat.

Altii multi nu vad asa. Ma duc atunci si ii spun preotului ca fac din astea cand eu nu le consider pacat? Nu.

De aia spun ca trebuie poate sa ai o dsicutie cu preotul sa-l intrebi - ce considera el pacat? Trebuie sa-i spun eu la spovedanie ca ma pensez?

Si daca stai sa te gandesti orice lucru cat de mic il poti incadra si la un pacat mai mare. M-am spalat cu sapunul parfumat inseamna mandrie, ca am vrut sa atrag pe cineva. Un exemplu. Si de fapt este o prostie. A te spala nu este un pacat.
Daca eu ii spun prietenei ca nu canta bine si ea se simte lezata, inseamna ca am facut pacat: mandrie, manie, cearta etc.?

Cred ca lucrurile sunt mai profunde.
Mai intai ca e vorba de relatia cu preotul nostru. Cat de apropiati suntem si ce ii spunem si ce nu. Ce limite avem.
Unii isi pun sufletul pe tava, altii povestesc din patul conjugal. Altii nu.

Sunt lucruri si numai intre persoana si Dumnezeu si nimeni altcineva.
Te rogi Lui, din sufletul tau si ce simti si spui tu acolo nu stie nici preotul.
Dar Dumnezeu te aude si te stie si stie ce iarta si ce nu si de ce ti se intampla un lucru sau altul.

Ca nu-i tot una sa faci o greseala aiurea asa, sau pentru ca te simti rau (tocmai ai patit ceva care te-a zguduit - boala, deces in familie, pierdut serviciul etc.)) si a venit apoi picatura care a varsat paharul.

Nu e totul sa te duci sa spui ceva, orice la spovedanie, ca asa trebuie.
Ci trebuie sa intelegi in profunzime ce spui, de ce este pacat, sa poti avea incredere si sa poti discuta cu preotul sa te ajute sa nu mai faci, sa intelegi niste lucruri.

Legat de pildele din Sf. Evanghelie - da, acei oameni poate ca facusera un pacat. Nu stiu, am putea sa ne imaginam. Nu se spune direct.
Dar Dumnezeu nu le cere nici o explicatie, ei nici nu spun nimic. Doar vin in fata lui si sunt iertati. Este asta tot spovedanie?

In fine, eu nu sunt atat de "limpede" ca voi.

@Mihnea - si cu barfa nu este asa simplu. Adica tu de ex. te duci si povestesti preotului tot ceea cer discuti cu prieteni, sau cu sotia (ca X a aruncat gunoiul pe strada)?

Of, daca am putea sa spunem tot si mai ales sa clarificam tot, n-ar mai exista pacate si pacatosi pe lumea asta...


@Oaie cugetatoare - eu nu am inteles asa din povstirea ta. Mai intai ca nu se discuta ceea ce se intampla la spovedanie. Mai apoi, ca exact asa, pacatele mici sunt ca pietricelele alea care nu le mai stie nimeni, sau ca graunti de nispi care se duc si nu le stii. Daca stam sa le bagam in seama si sa le numaram pe toate si sa ne impiedicam in ele, nu mai traim. Multe facem, ca suntem oameni si numai Dumnezeu le mai stie si nici pentru El nu au importanta.

Pentru Dumnezeu exista alte lucruri mai importante, bolovani imensi pe care nu-i bagam in seama.
Vedem un cuvant si ne ostenim sa spunem ceva la spovedanie si nu vedem lacrimile unuia chinuit de langa noi
si nu vedem ce se intampla in jurul nostru.

[CristianR]

În prealabil postat de sophia

De ex. tu insiri aici ca a pierde timpul este pacat.
De ce? Cui ii faci rau prin asta.

Decât să stau degeaba, aș putea să fac un bine, să lucrez ceva cu folos. Cum ar fi: să mă rog, să mă apropii de Dumnezeu citind o carte duhovnicească, să lucrez pentru a ajuta pe cineva ș.a.m.d. Timpul este ceva ce ne este dăruit de Dumnezeu și vom fi judecați pentru darurile pe care ni le-a dat și nu le-am folosit. Este limitat, se va termina cândva, nu este pentru totdeauna. De multe ori ne spune Mântuitorul să lucrăm, așa cum și Dumnezeu lucrează mereu.

Doar pentru ca stai la un moment dat si te odihnesti si nu faci nimic, sau ti-este rau (fie si psihic) si nu poti/vrei sa faci nimic nu se cheama ca faci pacat.
Eu vad asa, tu vezi asa, altul vede altfel.

Este normal să ne odihnim după ce am lucrat, este normal să stai la pat dacă îți este rău sau ești bolnav. Pentru că trebuie să te refaci, ca să poți, din nou, lucra.

Un grup de oameni de aici de pe forum si de o alta pagina crestina considera ca a folosi sapunul (mai ales ca este parfumat) sau faptul ca fetele isi ingrijesc corpul (pensat, epilat, aranjat parul etc.) este pacat.

Altii multi nu vad asa. Ma duc atunci si ii spun preotului ca fac din astea cand eu nu le consider pacat? Nu.

Putem înțelege ce este păcat și ce nu, dacă am fost atenți la cuvintele lui Hristos din Evanghelii sau ale Bisericii sale. Nu este ceva ce ține de propria imaginație. Și trebuie să ne folosim de ajutorul dat de rugăciunile gata scrise, unde păcatele sunt precizate clar. Ele sunt semne, cum spuneam, ale neputinței noastre de a iubi. Asta reiese din ce spune Apostolul Pavel, când zice că aș putea face orice faptă bună, inclusiv viața să mi-o dau, dacă n-am dragoste, nimic nu sunt.
Nimic nu realizez, pentru că n-am sufletul viu dacă n-am dragoste. Și dacă le fac pe toate cu suflet mort, înseamnă că n-am nicio legătură cu Hristos cel viu.

M-am spalat cu sapunul parfumat inseamna mandrie, ca am vrut sa atrag pe cineva. Un exemplu. Si de fapt este o prostie. A te spala nu este un pacat.
Daca eu ii spun prietenei ca nu canta bine si ea se simte lezata, inseamna ca am facut pacat: mandrie, manie, cearta etc.?

Într-adevăr, poate să nu însemne nimic faptul că ai folosit un săpun parfumat pentru tine. Dar, să zicem că o femeie măritată face aceasta cu gândul de a plăcea unui alt bărbat - atunci gândul ei nu este curat. Și bine este să îți dai seama de semnificația gesturilor tale, să înțelegi singur pentru ce le-ai făcut, dacă scopul lor este bun sau nu, dacă este curat sau nu. Ca să prinzi răul în fașă, căci este mult mai ușor să-l omori cât e mic.

Cred ca lucrurile sunt mai profunde.
Mai intai ca e vorba de relatia cu preotul nostru. Cat de apropiati suntem si ce ii spunem si ce nu. Ce limite avem.
Unii isi pun sufletul pe tava, altii povestesc din patul conjugal. Altii nu.

Important este să așteptăm de la duhovnic îndreptare, ajutor pentru a ne apropia de Hristos. În unele cazuri contează și aspectele intime ale vieții, fără a le discuta în amănunt, evident. Însă pot spune multe despre starea sufletească și duhovnicească a credinciosului.

Nu e totul sa te duci sa spui ceva, orice la spovedanie, ca asa trebuie.
Ci trebuie sa intelegi in profunzime ce spui, de ce este pacat, sa poti avea incredere si sa poti discuta cu preotul sa te ajute sa nu mai faci, sa intelegi niste lucruri.

Iar adesea nu înțelegi sau nu știi ce este păcat și ce nu, și de ce este păcat. În acestea avem nevoie de ajutorul duhovnicului, ca să ne lămurească.

Din nou, nu sunt necesare amănunte. Dacă îmi dau seama că am bârfit, exact asta îi spun duhovnicului: Am bârfit. Nu îi spun pe cine, cu ce ocazie, în ce împrejurări. Eventual să ajung în cele din urmă să mă și îndreptățesc.