Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[CristianR]

De la Schimbarea la fat›ă la vindecarea lunaticului:

Se dezvăluie aici un înţeles uluitor. Deci pe Tabor vedem strălucirea slavei dumnezeieşti: Mântuitorul în centru, cei doi profeţi -€“ Moise şi Ilie -€“ de o parte şi de alta, grăiesc despre Cruce şi Înviere. Le pregustă duhovniceşte. Norul Duhului Sfânt îi învăluie, aşa cum odinioară învăluise poporul ales în trecerea prin pustie, iar glasul Părintelui Ceresc se aude: €žAcesta este Fiul Meu cel iubit...€€. Aşadar: Sfânta Treime; ca la botezul Mântuitorului. E cerul pe pământ. Negrăit eveniment dumnezeiesc şi omenesc!

La poalele muntelui, însă, ce se petrece? Acolo, pe vârful muntelui este cerul pe pământ şi pământul îndumnezeit; iar la poalele muntelui se aflau ceilalţi nouă ucenici, cu mulţimea care se adunase, deoarece aflaseră cu toţii că Mântuitorul este acolo, iar în mijlocul mulţimii, iată, când cobora Mântuitorul de pe Tabor, Îl întâmpină un om, căzându-I în genunchi şi zicând: €ž€œDoamne, miluieşte pe fiul meu că e lunatic!€

pe Tabor -€“ strălucirea dumnezeiască, cerul pe pământ, iar dincoace -€“ pământul apropiat de iad. Acolo pământul apropiat de cer, oglindind cerul, aici pământul oglindind iadul, infernul durerii. Pe munte Petru spune: €ž€œDoamne, să rămânem aici! Ce să mai coborâm acolo, unde e atâta infern şi unde ne aşteaptă crucea pătimirilor?€€.

[CristianR]

Abordată s™i pe un alt topic, unde Cezar ne-a oferit un citat al părintelui Galeriu, iată că s™i în această predică părintele atinge problema suferint›ei:

Unii filosofi au încercat să spună că tocmai aici se află dinamica vieţii. Dar aceasta înseamnă a eterniza răul. Cât de mult a frământat răul (sub chipul suferinţei, al durerii trupeşti, al suferinţei sufleteşti) conştiinţa umană! Cum răspunde conştiinţa umană la întrebarea: Răul şi suferinţa sunt operă a lui Dumnezeu? Hotărât, răul nu e opera lui Dumnezeu! Dar suferinţa? Nici suferinţa. Suferinţa este consecinţa răului, urmarea răului; trebuie precizat însă dintru început: Nu suferinţa e răul, ci păcatul este răul.

Cum se produce suferinţa? Cum o simţi? Mulţi s-au revoltat, au căzut în necredinţă de frica suferinţei. Cei care cercetaţi literatura, gândiţi-vă la un Camus, cu vestita lui carte, €œCiuma€. Surprinde răul şi suferinţa lumii, scoţând în relief mai ales suferinţa copiilor. Se zguduie, oare, în tine credinţa, când vezi suferinţa unui nevinovat? Scriptura a răspuns şi la aceasta prin suferinţa lui Iov. Aţi auzit de Maica Tereza, cea care lucra atât de mult printre bolnavi, printre leproşi. Şi ea a spus unei femei bolnave de cancer: Să ştii că Hristos e prezent în boala asta a ta! El te îmbrăţişează cu această boală. Şi biata femeie a răspuns: Roagă-L pe Hristos să nu mă mai îmbrăţişeze cu boala. Era zguduită, sărmana, în suferinţa ei.

Continuarea în predica atas™ată.
P.S. Ulterior am observat că citatul dat de Cezar este din aceeas™i predică a părintelui, respectiv a vindecării lunaticului.

[CristianR]

În continuare, din predica de azi:

Omul necredincios, sărmanul, se revoltă. Soluţie nu are. Caută. De multe ori se spune despre cineva (dacă n-o declară el însuşi) că este ateu. Nu există atei! Un astfel de om s-a revoltat împotriva Dumnezeului celui viu şi adevărat, dar îşi construieşte alţi zei. Un fel de fericire din lumea aceasta. Sau un idol din lumea aceasta: o plăcere, o patimă. Aşa s-au construit idolii, din această revoltă şi cădere originară. Dar idolul pe care ţi-l construieşti nu mai este Dumnezeu; el e din lumea aceasta şi te îngroapă în lumea aceasta. Ar trebui să o ştie toţi ateii. Ei nu sunt fără Dumnezeu; ei îndumnezeiesc altceva. Iar cele pe care le îndumnezeiesc ei sunt morminte văruite.

Și iată cum se leagă între ele, praznice și duminici:

Când vorbim de Adormirea Maicii Domnului înţelegem că adormirea ei, spre deosebire de moarte, înseamnă: sufletul nu i s-a despărţit de trup. Or, despărţirea sufletului de trup înseamnă deja stricăciune, iar păcatul aduce stricăciune.

Dar dacă tu, în suferinţă te lupţi să refaci legătura cu Dumnezeu, să ajungi din nou la nedespărţire de Dumnezeu, să strigi, să te rogi, tu ai ieşit atunci din lumea stricăciunii, din lumea demonului. Atunci suferinţa te poate înălţa.

[CristianR]

Între Dumnezeu și semeni.
„ datoria infinită a mea faţă de Dumnezeu, în raport cu datoria semenului meu faţă de mine şi a mea faţă de semenul meu.”

Primul tâlc îl află părintele pornind de la cuvântul logon - să se socotească, ce trimite la Logos - Dumnezeu-Cuvântul, despre Care Evanghelia după Ioan spune: Toată judecata i-a dat-o Fiului (Logosului).

Așadar, „prin Hristos, prin lumina şi iubirea Lui e judecata lumii acesteia şi judecata mea; a lumii mele.”

...Şi Stăpânul a iertat acea datorie imensă, făcându-i calculul datoriei prin Logos, prin Fiul Lui; se deschide aici şi alt înţeles. De acea a fost nevoie ca Fiul Lui să vină să plătească datoria pentru noi (şi cu noi împreună; nu fără noi). Dar numai El putea, Hristos, unindu-Se cu noi, să plătească datoria noastră în faţa Părintelui Ceresc; cum va spune Sfântul Pavel: “El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemnul Crucii...” Şi, precis, aşa cum s-a descoperit în Hristos, mila şi lumina divină pot să vindece tot ce e în lume, tot răul din lume.

Din faptul că nu doar datornicul este pedepsit, ci și familia lui, reiese că:

Atunci când păcătuieşti - să nu uiţi - să te gândeşti şi în jurul tău, căci întunericul din tine se răspândeşte în jurul tău. Asta înseamnă că a dat să fie vândut şi soţia şi copiii şi tot ce a avut, ca să plătească datoria. Păcatul meu îi împlică pe toţi

Iertarea înseamnă vindecare:

Noi ştim că în duhul Evangheliei iertarea înseamnă vindecare. În înţeles divin iertarea nu-i un simplu act graţial - o graţiere - în sensul juridic. Graţierea iartă păcatul dar rămâne considerarea vinovăţiei. Nici nu şterge cazierul, nu? Graţierea nu şterge cazierul; numai amnistia şterge cazierul; de aceea şi spune Scriptura, când e vorba de amnistie, de iertare, prin gura Sfântului Pavel: “Nici nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale”. ...Atunci l-a iertat; i-a iertat toată datoria; iar iertarea înseamnă vindecare.

[sophia]

Mut aici discutia despre termenul de "nefiinta" ca sa-l legam la parintele Galeriu de la care vine critica.

Ma uitam acum sa vad daca este corect ceea ce intreleg eu prin fiinta, si cel putin in dictionar este asa.
Fiinta inseamna vietate, ceva ce are trup si se misca, traieste.
Nefiinta definesti la fel ca in dictionar, dar atunci acest termen nu este inversul lui "fiinta".
Fiinta este cumva sinonim cu viata si atunci ar trebui ca nefiinta sa fie sinonim cu moarte.
Acum e drept ca in credinta moartea nu este recunoscuta ca atare si este altfel definita si privita.

Eu si probabil si altii, atunci cand folosim termenul de a trece in nefiinta (in sens poetic), ne referim ca moare, ca trup cel putin. Deci nu spun ca dispare o persoana, ca si cum nu ar fi existat. Moare trupul, iar sufletul se duce la cer. Persoana a existat si mai exista in sufletul unora si registrele altora.
Persoana nu mai traieste, nu mai este printre cei vii (care misca).
Mai departe nu merg si nu ma bag la sensul filozofic.

Dar de ce trebuie sa privim totul in sens filozofic? De ce asa complicat?
Pentru noi oamenii este mult mai simplu. Moare cineva, nu mai este cu noi, il plangem pentru ca nu mai este cu noi.
Punct. Restul, nu stiu cum sa spun, ca sa nu lezez credinta, nu este pe intelesul nostru.
Pentru Dumnezeu probabil ca este o existenta continua a noastra, pentru ca de la el venim, la el ne ducem...
Dar noi suntem totusi oameni si asa putem privi lucrurile.

[CristianR]

În prealabil postat de sophia

Ma uitam acum sa vad daca este corect ceea ce intreleg eu prin fiinta, si cel putin in dictionar este asa.
Fiinta inseamna vietate, ceva ce are trup si se misca, traieste.
Nefiinta definesti la fel ca in dictionar, dar atunci acest termen nu este inversul lui "fiinta".

Un al doilea înțeles al cuvântului „ființă” este „existență”:

FIÍNȚĂ, ființe, s.f. 1. Tot ceea ce are viață (și se mișcă); viețuitoare, vietate.  Spec. Om; persoană. 2. Existență; viață. ♢ În ființă = a) (loc. adj.) existent; b) (loc. adv.) în realitate, aievea. ♢ Expr. A da ființă = a) a da viață, a naște; b) a realiza, a făuri, a concretiza. – Fi + suf. -ință.

Am dat și peste un comentariu al părintelui Bartolomeu Anania cu privire la această expresie. Este, și acesta, filosofic. Nu poate fi altfel dacă vorbim de existență și non-existență. El se află pe blogul lui Răzvan Codrescu, care spune, în preambul:

Părintele Galeriu s-a luptat pînă la moarte cu această vorbă proastă, nu numai străină de credinţa creştină, dar contrazicînd-o de-a dreptul: a criticat-o în predicile sale, iar la un moment dat a sesizat în scris şi redacţiile marilor cotidiene. Din păcate, expresia continuă să fie folosită, cu o obstinaţie îndărătul căreia e greu să-ţi dai seama dacă se ascunde ignoranţa, indiferenţa sau fronda anticreştină.

Apoi urmează cuvântul Părintelui Anania, de Paști, din care redau un fragment:

Dacă „trecerea în nefiinţă” s’ar referi la un om care în viaţa lui nu a crezut în Dumnezeu, nici în suflet şi nici în viaţa viitoare, încă am mai înţelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existenţă s’a ales praful. Dar ca să spui că „a trecut în nefiinţă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci şi asupra simţului comun al unui popor care s’a născut creştin şi care, iată, se încăpăţânează să rămână creştin.

Restul predicii poate fi citită aici.

[CristianR]

Iar pentru întrebarea „la ce bun filosofia, pentru ce să ne complicăm?”, cred că răspunsul este: Nu putem altfel, pentru că suntem ființe gânditoare și ne punem mereu întrebări.

Cred că așa dialogăm cu Dumnezeu, pentru că El este cel care oferă răspunsurile la întrebările noastre, chiar prin ceea ce ni se pare că este propria noastră cugetare.

Tot părintele Galeriu spunea, atunci când cineva i-a spus că tot ce contează este iubirea, să iubești: „Iubire în adevăr și în lumină”. Cu alte cuvinte, nu poți avea o iubire adevărată, curată, dumnezeiască, fără o gândire cu aceleași atribute și, mai ales, fără ca ambele să fie purtătoare de lumină dumnezeiască.