Predispozitii, vulnerabilitati mostenite de la parinti, bunici, strabunici etc.

[Ioan_Cezar]

Laurenţiu, frate, nu te mâhni dacă îţi spun că văd bine râvna ta bună. Nu te laud, ci constat pentru că e lesne de constatat. Aşadar, îmi e greu să intervin critic ici şi colo, pe unde cred cu tărie că ar fi nevoie de o observaţie critică (constructivă). Îmi e greu întrucât îmi pare că inima ta arde pentru adevăr, pentru Hristos. Sau, cel puţin, aşa se vede din unghiul meu.
Întâmpin însă o problemă: nu pot să stau nepăsător când văd cum se strecoară anumite idei - hai să le spun - curioase. În special când se speculează în domenii caracterizate, prin însăşi natura lor, de efortul constant către precizie şi exactitate (cum e cazul ştiinţelor exacte).
Noi vorbim în viaţa duhovnicească despre acrivie. Nu facem concesii, de pildă, învăţăturii de credinţă întrucât cunoaştem sau avem încredere în cei ce cunosc că orice alterare a învăţăturii de credinţă aduce cu timpul şi căderi în trăirea duhovnicească, în rugăciune etc.
Similar, nici în sfera cunoştinţelor ştiinţifice nu e permis să faci interpretări speculative, să fantazezi fără acoperire, doar pentru că ţi-ar plăcea să întăreşti o idee sau alta... Făcînd astfel nu ajungi decât în mrejele neadevărului, al înşelării.

Cât despre raportul dintre sănătatea trupească şi propensiunea duhovnicească, eu unul sunt foarte rezervat. Nu de puţine ori întâlnim oameni morţi sufleteşte (inutil să negăm evidenţa, întrucât cel dedat beţiei simţurilor, de exemplu, nu e altcumva decât mort duhovniceşte sau rablagit rău, sărmanul) dar sănătoşi tun, cel puţin după cum arată şi după rapoartele medicale din ultimii ani.
Şi invers, nu puţini oameni sporiţi duhovniceşte au avut ani buni sau chiar toată viaţa un organism şubred, fiind chinuiţi de multe boli grele.
Uite câteva exemple la repezeală: Apostolul Pavel, care îşi deplângea şi totodată lăuda "ghimpele" dat lui de Hristos; Sfântul Ioan Gură de Aur, chinuit de un ulcer cumplit; mai aproape de noi Părinţii aghioriţi, drag fiindu-mi să-i amintesc mereu pe Părintele Sofronie (mult suferind), Gheron Iosif, Părintele Paisie etc.
Oameniii aceştia au suferit mulţi ani de boli diverse, iar la urmă au traversat experienţa cumplită a cancerului. Sunt atâtea mărturii despre toate acestea, inclusiv de la medicii care i-au îngrijit.

Deci lucrurile nu sunt chiar aşa, cum să spun, mecanicist legate, liniar, simplist...
Îmi pare uneori că, dimpotrivă, tocmai în corpuri şubrede se leagă mai bine şi prinde putere duhul rugăciunii, duhul sfinţeniei...Ceea ce nu însemană deloc că pledez, Doamne fereşte, pentru boală ori suferinţă. Ci mai degrabă că eu cred într-o relativă autonomie a vieţii duhovniceşti faţă de sănătatea fizică. Adică sănătatea fizică nu este o condiţie obligatorie pentru sporirea duhovnicească. Iar aceasta din urmă nu e tributară genelor, ci aprinderii de către Duhul Sfânt a dragostei de Dumnezeu în om, aprindere căreia omul îi răspunde prin cuget curat şi inimă nerisipită, prin credincioşie, în ciuda stării de boală ori sănătate determinată, deseori, genetic.

Nu în genetică să căutăm taina genealogiei credinţei, nu în genetica genelor şi cromozomilor. Ci în Genetica Duhovnicească, aceea fără cromozomi şi gene sau care, mai bine spus, are ca material genetic pilda înaintaşilor, viaţa lor cuvioasă, admirabilă. Aşa cred, să mă ierţi de opinie.

[Ioan_Cezar]

Am avut simţământul, nu ştiu de ce, în timp ce citeam materialele oferite pe topic, că Părinţii şi teologii noştri apelează, să zic aşa, la un mic truc binecuvântat.
Anume, cunoscînd bine cât de mult ţinem noi oamenii, în mod firesc, la copiii noştri (că nu e om să nu-şi iubească pruncii), au folosit acaeastă înclinaţie a noastră firească pentru a ne trezi şi pe noi, însă în plan duhovnicesc.

Pentru că, de fapt, care-i mesajul? Doar că s-a găsit o explicaţie pentru bolile ori vulnerabilităţile copiilor?
Mă tem că acest mesaj e unul secundar.
Accentul este pus, cred, pe calitatea vieţii noastre de credinţă. A vieţii noastre duhovniceşti, lăuntrică şi cu manifestări în relaţiile cu aproapele. Toate aceste semnale de alarmă care arată spre copii au darul să trezească în noi (pe ocolite, prin folosirea chiar a înclinaţiei noastre fireşti şi chiar în ciuda ei) prospeţimea râvnei duhovniceşti. Pentru că noi, lumeştii, ne jenăm să părem cuiva râvnitori, în schimb avem permisiunea lumească să ne dăm de ceasul morţii pentru copii... Nu-i aşa? Ai văzut vreunul să jelească, să sufere câineşte pentru că nu îi merge rugăciunea? Se plâng mulţi de treburi ca acestea? Dar ia să poposim într-un taifas oarecare, ori poate chiar în tinda bisericii, şi să vezi câte drame de familie, câte ofuri şi oftaturi auzim, mai ales privind necazurile copiilor... Aşa suntem majoritatea, noi cei cu copii şi griji de familie.
Din păcate, deşi suntem dispuşi să ne dăm viaţa oricînd pentru copiii noştri, pentru viaţa noastră duhovnicească nici măcar la o rărire a frecventării unei deprinderi păcătoase nu suntem dispuşi să recurgem, deseori.
La mine, cel puţin, acesta a fost impactul. Trezeşte-te, nerodule, că viaţa ta e în mare neregulă!...

Am sesizat, mai ales din scrisorile cuvioşilor pentru oamenii din lume, că Părinţii luptă din greu pentru ca noi să ieşim din sfera, mult mai mare decât bănuim, a grijilor noastre lumeşti. Ei îi zic duhovniceşte, noi o tot răstălmăcim lumeşte... Ei ne trag către Cer, noi îi dăm cu grijile noastre pământeşti... Şi ne mai plângem ba că nu avem rugăciune, ba că suntem mânioşi ori posaci etc.
Ca urmare, cred că orice sfat al unui Părinte legat de viaţa noastră de zi cu zi e bine să fie mereu gândit ca pe un mesaj cu miză duhovnicească, fie ea şi implicită.
Ne place să ne pese de alţii, facem pe eroii pentru copii, pentru soţ ori soţie, dar să mai facem o metanie ori să sporim privegherea ne e mereu parcă o povară...
Deci aceste articole despre transmiterea genetică a păcatului mie îmi par un deget care arată, dinspre Hristos, în primul rând spre duhul nostru căzut, cu intenţia de a-l reanima, şi abia apoi spre diverse explicaţii genetice secundare.
Înţeleg că Părinţii vor, cu orice prilej şi cu orice mijloc, să ne facă mai responsabili pentru viaţa noastră duhovnicească. Dacă noi nu voim de bunăvoie, ei apelează, în disperare de cauză ca să spun aşa, la pasiunile noastre fireşti. Doar, doar, o mai pica vreo lacrimă curată din ochiul cuiva... Că mare e negura patimilor care înlănţuiesc sufletul robit al omului!

Toate cele bune, Doamne ajută!

[tot-Laurentiu]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Sfântul Ioan Gură de Aur, chinuit de un ulcer cumplit; mai aproape de noi Părinţii aghioriţi, drag fiindu-mi să-i amintesc mereu pe Părintele Sofronie (mult suferind), Gheron Iosif, Părintele Paisie etc.

Ceea ce nu se cunoaşte de către unii, este faptul, că mulţi dintre aceşti părinţi s-au rugat la Dumnezeu să le dea acele suferinţe şi boli. Părintele Paisie chiar spune acest lucru într-una din cărţile sale, iar în alte cărţi ale sale dă şi exemple despre monahi care, fie că au vrut să se nevoiească în acest fel, fie că au vrut să-şi ispăşească prin boală anumite păcate ale tinereţii lor, s-au rugat la Dumnezeu să le dea o anumită boală.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Deci lucrurile nu sunt chiar aşa, cum să spun, mecanicist legate, simplist...

N-am considerat niciunde că aceste lucruri sunt legate mecanicist, liniar sau simplist, însă unii preferă să se fixeaze doar pe ceea ce le convine lor. Da, lucrurile sunt mult mai complexe tocmai de aceea am considerat utilă deschiderea acestui thread!
O să revin şi cu alte completări pe subiectul topicului când o să am mai mult timp.

[Ioan_Cezar]

Foarte bine, spor la lucru! Avem cu toţii nevoie de unele lămuriri, de orice lămurire care ne ajută prin impactul ei să devenim mai responsabili în planul vieţii de credinţă. Orice duce la o sporire în viaţa duhului nostru, în sensul pocăinţei, e binevenit.
Doar să ai grijă să nu mai aduci perle cum că genele recesive sunt rele iar genele dominante sunt bune. Nu de alta, dar chiar dacă eu sau alt forumist care deţinem cunoştinţele de genetică ale unui bacalaureat cinstit ne vom abţine (cu greu!) să intervenim, faptul că vei aburi mintea ta şi a altora cu bazaconii nu va aduce nimănui nici un folos.
Doamne ajută!

P.S. Şi te rog să îţi reaminteşti că în căutarea adevărului argumentul autorităţii e cel mai prost. Iar dacă totuşi insişti, ia măcar aminte că o autoritate duhovnicească nu e decât arareori o autoritate în ştiinţele profane. Ştiinţa Duhului e diferită de ştiinţa oamenilor, ca urmare oamenii duhovniceşti nu sunt repere în cadrul argumentării ştiinţifice ci doar în cadrul dezbaterii duhovniceşti. Dar dacă un om e totuşi savant în vreo ştiinţă a lumii, atunci când vine între confraţi pentru o dezbatere ştiinţifică el respectă cadrul conceptual al confraţilor şi nu îl stâlceşte după ureche. Că Duhul desăvârşeşte omul, nu îl tâmpeşte.

[tot-Laurentiu]

În oraşul Surgur trăia o femeie tânără, pe nume Natalia, care avea 31 de ani. Natalia era căsătorită de 8 ani, dar nu avea copii. Colega ei de serviciu, Nadejda Grigorievna, a sfătuit-o să citească o carte despre Fericita Matrona din Moscova şi să solicite mijlocirea acestei rugătoare la Dumnezeu. Natalia a citit cartea în trei ore. În sufletul ei a început atunci lucrarea nevăzută. Sub impresiile lăsate de cele citite, Natalia a lăsat cartea deoparte şi a adormit.

A visat că se află într-un spital, în faţa unei camere, unde era scris cu litere mari "Avorturi". Acolo tot timpul intrau şi ieşeau femei. Doi bărbaţi au încercat să o conducă şi pe Natalia. "Mi se părea că sunt însărcinată, povestea Natalia, am început să ţip şi să plâng, deoarece nu voiam să avortez. Voiam să nasc." Femeia s-a trezit din cauza propriului ţipăt, iar perna îi era udă de lacrimi.

Dimineaţa i-a povestit colegei sale cele visate. Aceea i-a spus că nu poate explica exact ce înseamnă visul, dar presupune că nu este întâmplător. Visul era asemănător cu o descoperire trimisă de Sus, la rugăciunile Fericitei Matrona. "Poate că, a explicat ea, ţi s-a arătat că avorturile puteau fi făcute de altcineva din familia ta şi de aceea Domnul nu îţi dă prunci." Natalia a întrebat dacă e posibil ca acest lucru să se întâmple din cauza mamei sale, iar Nadejda i-a răspuns că nu este exclus şi că aceea ar trebui să meargă la biserică şi să se pocăiască.

După ce s-a întors de la serviciu, Natalia a sunat-o pe mama ei şi i-a relatat problema: "Mamă, nu am copii pentru că tu ai făcut avorturi. Mergi la biserică şi te pocăieşte!" Mama a răspuns că acest lucru nu este adevărat şi că nu va merge la biserică, fiindcă nu are de ce să se pocăiască. În dimineaţa următoare Natalia a mers la lucru încruntată şi i-a spus colegei despre convorbirea cu mama ei. Nadejda a liniştit-o, sfătuind-o să nu se supere şi să o roage pe Fericita Matrona pentru ajutor în înţelepţirea mamei.

Timpul trecea... Natalia citea acatistul şi o ruga pe maica Matrona cu cuvinte proprii. La un moment dat a sunat-o mama ei şi i-a spus că a mers la Biserică şi că s-a pocăit în faţa Domnului Iisus Hristos. Curând după aceea, Natalia a rămas însărcinată, iar pe 15 iunie 2000 a născut un fiu...

Într-adevăr pocăinţa părinţilor poate vindeca bolile şi uşura soarta copiilor. Nu trebuie însă să cerem cuiva să se pocăiască pentru greşeli şi să-şi recunoască vinovăţia. Pocăinţa nu vine cu sila. De aceea, este bine să-i ajutăm pe vârstnici să-şi recunoască greşelile. Acest lucru trebuie făcut însă cu mult tact, fără ameninţări sau şantajări.

Conform avertismentului evanghelic: "Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura" (Matei 7, 1-2). Reproşându-i aproapelui vreun păcat, riscăm să cădem în acelaşi păcat şi atunci ni se va potrivi zicala "Cel care trage în trecutul său cu arma va fi ochit de viitor cu tunul.". Şi atunci nu noi, ci copiii noştri ne vor cere socoteală. Oare nu de aceea Apostolul Pavel spune: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2)?

La rândul lor, părinţii nu trebuie să dispere şi să se chinuiască din cauza vieţii nepăsătoare sau a bolilor incurabile a propriilor copii ajunşi la maturitate. Mângâind în scrisoare o mamă, îndurerată de necredinţa fiului ei, Sf. Ambrozie de la Optina spunea; "Sunteţi conştientă că aveţi o mare parte din vină, fiindcă nu aţi reuşit să educaţi copilul aşa cum trebuie. Învinovăţirea de sine este folositoare, dar recunoscând propria vină trebuie să ne smerim şi să ne pocăim, nu să ne indignăm sau să disperăm. Nu trebuie nici să vă chinuiţi cu gândul că sunteţi singura vinovată de situaţia actuală a fiului. Acest lucru nu este adevărat. Orice om are darul libertăţii şi trebuie să răspundă pentru faptele sale în faţa lui Dumnezeu."

Pe lângă aceasta, nu orice boală este produsă de păcatele neamului. Apostolul Ioan Teologul relatează că Hristos, ieşind dintr-o biserică de la Ierusalim, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9, 1-3). Providenţa dumnezeiască a folosit această boală pentru a atinge un scop bun: Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi (Ioan 9, 39). Prin minunea vindecării sale, omul orb din naştere a dat slavă lui Dumnezeu. L-a cunoscut pe Fiul Întrupat şi a dorit să-I urmeze.

Oamenii îi învinovăţesc greşit pe părinţi lor pentru toate nenorocirile care li se întâmplă, mărturisesc mincinos, chiar dacă nu sunt conştienţi de aceasta şi mută vina "de pe capul bolnav pe cel sănătos ".

A venit odată la Părintele Paisie Aghioritul un tânăr bolnav psihic care spunea că vina pentru boala sa este a părinţilor şi că are o "sensibilitate moştenită". "Despre ce fel de moştenire îmi vorbeşti? l-a întrebat ascetul athonit. Ai nevoie în primul rând de odihna, să-ţi termini studiile, să mergi la armată, după care să te angajezi." Nenorocitul a ascultat sfatul bătrânului şi şi-a descoperit calea. Astfel se găsesc oamenii pe ei înşişi, era convins părintele Paisie. (Enigmele eredităţii / Konstantin V. Zorin)

[Ioan_Cezar]

Mulţumesc pentru postare, e un prilej ca să vedem din faptele vieţii (empiric) că greşelile unui om se răsfrâng şi asupra altora, în speţă asupra copiilor.
Părinţii care avortează şi care nu fac pocăinţa cuvenită pentru omor, ce fac de fapt? Perseverează, ani şi ani, în îndreptăţire de sine. Îşi justifică crima, stau întorşi de la Dumnezeu şi transmit şi copiilor lor aflaţi în viaţă această atitudine ostilă, mândră. E o energie nesănătoasă aici, care trece de la unul la altul, precum lumina dintr-o lumânare la alta... Dar e o lumină pervertită, o lumină de la un soare negru, soarele minciunii egoiste şi al morţii.
Eu cred că atunci când un om face căinţă şi pocăinţă, el dezleagă din legăturile neguroase ale bolii şi morţii sufleteşti şi pe ceilalţi, pe cei care intră în contact cu el. Nu ştiu cum se face asta, rămâne în mare parte o taină, însă e dovedit că aşa funcţionează treaba asta, e dovedit cu prisosinţă prin fapte, empiric.

[florin.oltean75]

Cainta si pocainta pentru propriile pacate inlatura uratenia/anchilozarea launtrica, ne infrumuseteaza, pentru ca sufletul intra in osmoza cu Dumnezeu, devine permeabil si luminos.

Acesta este inceputul smereniei.

Cand cainta si pocainta noastra se intinde si isi asuma voluntar si greselile propriilor parinti, bunici, strabunici pana la protoparinti - pe care le marturiseste Lui Dumnezeu ca si cand ar fi propriile greseli, smerenia devine adanca.

Iar atunci cand ia asupra sa greselile tuturora smerenia devine desavarsita.

Intr-o astfel de smerenie trebuie omul sa-si petreaca toata viata sa pamanteasca.

[tot-Laurentiu]

- Gheronda, unii considera că nu au condiţii pentru a duce o viaţă duhovnicească şi spun; "Nu ai ce lua de la cel care nu are".

- Dacă spun că sunt îngreunaţi de patimi moştenite şi se îndreptăţesc pe ei înşişi, aceasta este şi mai grav.

- Dar când cineva este îngreunat într-adevăr de ele?

- Asculta, fiecare om are înclinaţii moştenite, bune sau rele. Trebuie însă să se lupte pentru a scăpa de propriile defecte şi a cultiva ceea ce are bun, ca să devină un chip adevărat şi plin de har al lui Dumnezeu.

Înclinaţiile rele moştenite nu sunt o piedică pentru sporirea duhovnicească. Căci atunci când cineva se nevoieşte, fie chiar şi puţin, dar cu multă stăruinţă, atunci se mişcă în planul duhovnicesc, în cel al minunii în care toate înclinaţiile rele moştenite sunt dizolvate de Harul lui Dumnezeu.

Dumnezeu se înduioşează şi ajută mult un suflet care are înclinaţii rele moştenite dar care se luptă cu râvnă să zboare spre cer cu aripa lui atrofiată, care este moştenirea cea rea. Cunosc mulţi care s-au slobozit de acestea cu puţină osteneală din partea lor şi cu mult ajutor de la Dumnezeu. Aceşti oameni sunt mari eroi în faţa lui Dumnezeu. Căci ceea ce îl înduioşează pe Dumnezeu este lucrarea pe care o săvârşim asupra omului nostru cel vechi.

- Gheronda, Botezul nu şterge înclinaţiile rele moştenite?

- Botezul ne izbăveşte de blestemul păcatului strămoşesc şi de toate păcatele. Când omul se botează, el se îmbracă în Hristos. se izbăveşte de păcatul strămoşesc şi vine asupra lui Harul dumnezeiesc, însă înclinaţiile rele moştenite rămân. Oare Dumnezeu nu ar fi putut să le şteargă şi pe ele prin Sfântul Botez? Le lasă însă pentru a ne lupta, a birui şi a ne încununa.

- Eu, atunci când cad mereu într-o patimă, îmi spun: "Aşa m-am născut, asta sunt eu".

- Asta mai lipsea, să ne spui că părintii tăi ţi-au dat toate defectele pe care le ai. Din moşi strămoşi s-au adunat la tine toate defectele, iar harismele la ceilalţi?... Nu cumva te iei la ceartă şi cu Dumnezeu?
Cel care spune: "Eu am acest caracter, aşa m-am născut, am moştenit înclinaţii rele, în aceste condiţii am crescut, prin urmare nu pot să mă îndrept..," este ca şi cum ar spune: "Vinovat este nu numai tatăl şi mama mea, ci şi Dumnezeu!". ştiţi cât mă mâhnesc când aud unele ca acestea? In felul acesta îi jigneşti şi pe părinţi ş pe Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu încetează să lucreze în tine din clipa în care începi să gândeşti astfel

- Gheronda, spun unii că slăbiciunile nu se pot corecta, când se află în firea omului.

- Ştii ce se întâmplă? Unora le convine să spună că un defect oarecare se datorează firii lor, fiindcă aţa se îndreptăţesc pe ei înşişi şi nu fac nici un efort ca să scape de el. "Mie, spun ei, Dumnezeu nu mi-a dat daruri Cu ce sunt eu de vina? De ce îmi cer lucruri mai presus de puterile mele?"! şi apoi se culcă pe-o ureche. Se îndreptăţesc pe ei înşişi, îşi odihnesc gândul şi-o ţin tot pe-a lor. Cum ne vom îndrepta dacă spunem: "Acestea sunt înclinaţii moştenite, celelalte sunt în caracterul meu"? Acest fel de a vedea lucrurile alungă vitejia duhovnicească.

Da, Gheronda, dar...

- Iarăşi "dar"? Ce-i cu tine, măi copilă? Aluneci ca broasca ţestoasă. Te îndreptăţeşti mereu.

- Gheronda, o fac înadins?

- Nu spun că o faci înadins, dar de vreme ce ţi-a dăruit Dumnezeu atâta minte şi eşti brici, foarte deşteaptă, nu înţelegi cât de rea este îndreptăţirea? Un căpşor atât de mic să aibă atâta minte şi să nu înţeleagă!

Am observat că unii, deşi sunt deştepţi şi înţeleg ceea ce este corect, susţin ceea ce este greşit, deoarece aceasta le convine. şi astfel îşi îndreptăţesc patimile- Alţii nu se îndreptăţesc pe ei înşişi, dar cad în deznădejde la gândul că există în caracterul lor ceva de neîndreptat. Aşa face diavolul: pe unul îl împiedică de la sporirea duhovnicească prin îndreptăţirea de sine, pe altul îl prinde cu sensibilitatea exagerata şi-l aruncă în deznădejde.

Pentru a fi tăiată o patimă, trebuie ca omul să nu se îndreptăţească pe sine însuşi, ci să se smerească. De pildă, dacă spune: "Eu nu am dragoste în firea mea, în timp ce altul are" şi nu se nevoieşte să o dobândească, cum va spori? Nu sporeşti fără luptă. Nu aţi citit în cărţile patristice câte slăbiciuni aveau unii Părinţi şi la ce înălţimi duhovniceşti au ajuns? I-au întrecut chiar şi pe cei care aveau multe virtuşi. Iată la ce măsură a ajuns Ava Moise Egipteanul, el care a fost un tâlhar atât de mare! Vedeţi ce face Harul lui Dumnezeu?

După mine, cel care are înclinaţii rele moştenite şi se luptă ca să dobândească virtuţi, va avea mai multa răsplată decât cel care a moştenit de la părinţii săi virtuţi şi nu trebuie să se lupte ca să le dobândească. Pentru că unul le-a găsit pe toate de-a gata pe când celălalt s-a luptat aspru ca să le dobândească Vezi, şi oamenii ii apreciază mai mult pe acei copii care au găsit datorii lăsate de părinţii lor şi s-au ostenit din greu nu numai să le achite, ci sa câştige şi avere, decât pe cei care au moştenit averea lăsată de părinţii lor şi au păstrat-o.

din cartea: Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti V - Patimi si virtuti, Editura Evanghelismos, 2007