Cat de importanta este parerea celorlalti despre noi

[Tomita]

În prealabil postat de fallen

Pe de alta parte, insa, daac si tu esti dispus sa faci munca voluntara, sa stai peste program fara sa ceri bani, sa te multumesti cu un salariu mic, atunci si sefii ar putea aprecia asta, pana la urma ( doar din putin se face mult, nu? ).

depinde ce sefi ai...sunt unii sefi care cu tot efortul depus si cu toata buna-vointa te cred potrivit sa faci munca necalificata desi ai si master international...cu cat esti mai amabil poti sa faci mai bine sarcini nedorite gen: curierat, munca necalificata,pot sa urle mai usar la tine cand sunt ocupati pt. ca esti amabil sau nu te enervezi, poti sa le dai un deget si sa-ti ia toata mana si sa nu astepti multumesc, etc.
daca ai veni cu niste cunostinte influente in schimb sa vezi apreciere...
sunt tot felul de persoane...

[florin.oltean75]

Pana la cunoasterea Adevarului, parerea celorlalti despre noi conteaza in masura in care putem identifica propriile imperfectiuni, si ulterior corecta.

Din acest punct de vedere, toti cei pe care ii intalnim in viata noastra sunt Instructorii nostri. Fiecare ne invata ceva, fiecare ne dezvaluie ceva despre noi insine, direct sau indirect. Fiecare ne preda o lectie de viata.

----

Insa, pentru cel ce cunoaste Adevarul, parerea celorlalti despre el insusi nu are nicio importanta.

Fie ca este apreciat, stimat, neglijat, respins sau admonestat - acestea nu au niciun ecou, nicio atingere esentiala in interior.

Cel ce este in Adevar nu mai poate patimi nici umflare cand este laudat si nici dezumflare cand este criticat.

Metaforic - este 'hranit de Adevar' /'primeste slava de sus'.

Observa/urmeaza conventiile ('ceea ce este al Cezarului'), reglandu-si conduita spre binele celorlalti.

[cristirg]

-parerea lui Noica:

"Prietene, nu eşti mediocru. Sau, dacă eşti, nu interesează. Nu te gândi la ce au făcut alţii. Gândeşte-te doar că viaţa dumitale este, în felul ei, un prilej unic. Dacă te-am întrebat la început ce crezi despre dumneata, n-a fost spre a răspunde: cred bine sau cred rău; ci pentru a-ţi aminti, în măsura în care am dreptul s-o fac, că trebuie să te războieşti niţel mai mult cu dumneata; că în dumneata doarme ceva: un om mai interesant decât bănuiai, sau un creştin mai bun decât o arăţi, sau poate un erou; în orice caz doarme un om adevărat pur şi simplu. Vezi, nu-l lăsa să doarmă prea mult." (Constantin Noica)

[Mena59]

Nu am nevoie de parerea celorlati despre mine. Glasul propriei mele constiinte imi este de ajuns. Daca nu-l aud sau daca il ignor si voi tine cont de glasul lumii va fi o greseala. Pentru ca lumea e lume... Parerea lumii despre mine nu poate fi corecta. Citisem undeva o cugetare, nu stiu a cui:
Din 100 de persoane care vorbesc despre noi, 99 ne vorbesc de rau iar singura care ne ne lauda o face gresit.
Deci, cum pot ceilalti sa vada corect cum sunt eu? Cum pot vedea paiul din ochiul meu cei care au barna in ochiul lor.
Daca ma voi lasa influientata de parerea celorlalti despre mine, voi suferi fie de deznadejde sau de jignire (daca parerea e proasta) fie de mandrie (daca parerea e buna).

Ioan_Cezar are dreptate si il citez:
"Eu nu mă pot cunoaşte pe mine deplin decât prin Ochii lui Dumnezeu.
Cunoaşterea prin alţi oameni, însă, oferă uneori (deseori?) oglinde strâmbe. Mai degrabă dau de gândit, decât lămuresc corect şi deplin..."


Toata dreptatea noastra este ca o carpa lepadata inaintea Lui Dumnezeu.
Daca am asta in minte nu-mi mai trebuie parerea celorlalti ca sa-mi "imbunatatesc dreptatea" sau faptele.

[Mosh-Neagu]

Parerea celorlalti? Depind de parerea celorlalti cam in aceiasi masura in care si ceilalti depind de parerea mea. Nu pot sa spun ca nu-mi pasa fiindca ar insemna sa fiu egoist, infatuat, penibil in ultima insrtanta. Trebuie sa iau in serios si ceea ce cred ceilalti, dar acei "ceilalti", in principiu, inseamna cel putin "ceva", daca nu "enorm de mult"!

[fallen]

Parerea celorlalti in sensul daca le place sau nu de noi, daca ne considera frumosi, destepti, agreabili, etc, sa zicem ca nu conteaza foarte mult, pentru ca e foarte subiective si poate sa difere de la o persoana la alta ( desi, in general, cand devii dezagreabil, cam toata lumea care are de-a face cu tine e de aceeasi parere, la fel si cand devii ineficient, distrat, plictisit, recalcitrant, etc).
Insa ceea ce conteaza, cred, cel mai mult, este in ce masura suntem capabili si totodata dispusi sa ne ajutam semenii si in ce masura reusim sa realizam acest lucru. Ca daca spun as vrea sa te ajut, dar mi-e lene sau nu stiu sau nu pot, nu prea mai ai nici un fel de credibilitate. Nu prin asta ne apreciaza si Dumnezeu? Dupa cum ne purtam cu semenii nostri, cat suntem dispusi sa ajutam, cat sunt ei de multumiti de serviciile noastre? Desi, iarasi, nivelul lor de " multumire" poate fi subiectiv, adica chiar daca noi consideram ca le-am dat ce si cat trebuia, lor poate nu le ajunge...si aici Dumnezeu ar trebui sa fie cel care apreciaza daca am facut bine ce si cat am facut, sau nu...dar asta ar trebui si noua sa ni se faca cunoscut cumva, dar cum ???
Sau, poate sunteam intr-o ata situatie de neputinta sau inferioritate: atunci cand stim, si toata lumea stie, ca alti colegi de-ai nostri stiu si pot sa faca mai multe decat noi, sunt mai potenti, mai capabili, mai dotati, etc. Sau alte sotii de asemenea pot face mai multe lucruri si mai bune, pentru sotii si copiii lor. Insa noi, fie nu stim, fie nu putem, ori nu ne incumetam, din lipsa de experienta sau documentare, sa facem anumite lucruri, ori poate chiar nu suntem de acord cu anumite lucruri ( in cunostinta de cauza nu suntem, nu sa zicem ca nu suntem pt ca nu ne-am documentat suficient in privinta respectiva, cum fac unii, daca ei nu stiu sau nu pot, zic ca nu e bine si nu trebuie sa se faca lucrul respectiv). Oare Dumnezeu ne va taxa pentru aceste neputinte si limite ale noastre? Sau doar daca am fi putut face mai mult, am fi avut aceasta posibilitate, dar ne-a fost lene sau frica? Sau daca nu am fost sinceri si am mintit, am zis ca daca nu putem noi, nu poate nimeni ?

[Mena59]

În prealabil postat de fallen

Parerea celorlalti in sensul daca le place sau nu de noi, daca ne considera frumosi, destepti, agreabili, etc, sa zicem ca nu conteaza foarte mult, pentru ca e foarte subiective si poate sa difere de la o persoana la alta ( desi, in general, cand devii dezagreabil, cam toata lumea care are de-a face cu tine e de aceeasi parere, la fel si cand devii ineficient, distrat, plictisit, recalcitrant, etc).
Insa ceea ce conteaza, cred, cel mai mult, este in ce masura suntem capabili si totodata dispusi sa ne ajutam semenii si in ce masura reusim sa realizam acest lucru. Ca daca spun as vrea sa te ajut, dar mi-e lene sau nu stiu sau nu pot, nu prea mai ai nici un fel de credibilitate. Nu prin asta ne apreciaza si Dumnezeu? Dupa cum ne purtam cu semenii nostri, cat suntem dispusi sa ajutam, cat sunt ei de multumiti de serviciile noastre? Desi, iarasi, nivelul lor de " multumire" poate fi subiectiv, adica chiar daca noi consideram ca le-am dat ce si cat trebuia, lor poate nu le ajunge...si aici Dumnezeu ar trebui sa fie cel care apreciaza daca am facut bine ce si cat am facut, sau nu...dar asta ar trebui si noua sa ni se faca cunoscut cumva, dar cum ???
Sau, poate sunteam intr-o ata situatie de neputinta sau inferioritate: atunci cand stim, si toata lumea stie, ca alti colegi de-ai nostri stiu si pot sa faca mai multe decat noi, sunt mai potenti, mai capabili, mai dotati, etc. Sau alte sotii de asemenea pot face mai multe lucruri si mai bune, pentru sotii si copiii lor. Insa noi, fie nu stim, fie nu putem, ori nu ne incumetam, din lipsa de experienta sau documentare, sa facem anumite lucruri, ori poate chiar nu suntem de acord cu anumite lucruri ( in cunostinta de cauza nu suntem, nu sa zicem ca nu suntem pt ca nu ne-am documentat suficient in privinta respectiva, cum fac unii, daca ei nu stiu sau nu pot, zic ca nu e bine si nu trebuie sa se faca lucrul respectiv). Oare Dumnezeu ne va taxa pentru aceste neputinte si limite ale noastre? Sau doar daca am fi putut face mai mult, am fi avut aceasta posibilitate, dar ne-a fost lene sau frica? Sau daca nu am fost sinceri si am mintit, am zis ca daca nu putem noi, nu poate nimeni ?

Ideia de „parerea cuiva despre noi” are sensul de caracterizarea pe care ne-o fac altii, asa cum ne percep... In asta intra descrierea noastra, nu? (frumosi/urati, buni/rai, credinciosi/necredinciosi, destepti/prosti, amabili/badarani, hrarnici/lenesi, egoisti altruisti,etc), eu asa inteleg. Asa cum spuneam, eu nu imi modelez comportamentul in functie de parerea celorlalti despre mine. Poate ca sunt egoista, infatuata, penibila, asa cum spunea Mos-Neagu despre cei care nu tin cont de parerea celorlalti dar nici el nu poate fi sigur de asta. Vezi? el isi da cu parerea despre altii, dar nu poate fi sigur suta la suta ca are dreptate. Atunci la ce bun sa mai zica asta? :)

Despre masura de care suntem capabili si totodata dispusi sa ne ajutam semenii si masura in care reusim sa realizam acest lucru poate oricine sa aibe o parere, dar cine poate cu exactitate sa masoare aceste disponibilitati ale noastre? Doar Dumnezeu dupa cum bine ai zis. Deci eu nu tin cont de masuratorile nimanui asupra devotamentului meu social.

Dumnezeu este cel care apreciaza daca am facut bine ce si cat am facut, sau nu...iar asta ni se faca cunoscut cumva... In cazul meu, constiinta este cea care imi da neliniste ori de cate ori fac ceva rau. Chiar si in cazurile cand nu fac binele pe care as fi putut sa-l fac am mustrari de constiinta. Eu am mult de furca cu Constiinta mea. Nu ma slabeste deloc! Imi da neliniste sufleteasca chiar si cand sunt „doar” indiferenta.

Nu este sanatos sa ne comparam cu altii. Nici in bine nici in rau. Fiecare are masura lui.. Fara comparatii. Sti pilda cu fariseul si vamesul, nu? Vamesul se stia pe sine ca e pacatos, el nu se compara cu „fericitul fariseu”... Cand ne comparam cu unii mai buni decat noi putem sa alunecam fara sa ne dam seama in invidie. Sa nu fie! Toti avem un singur exemplu: pe Iisus Hristos.

[iustin10]

În prealabil postat de fallen

Nu prin asta ne apreciaza si Dumnezeu? Dupa cum ne purtam cu semenii nostri, cat suntem dispusi sa ajutam, cat sunt ei de multumiti de serviciile noastre? Desi, iarasi, nivelul lor de " multumire" poate fi subiectiv, adica chiar daca noi consideram ca le-am dat ce si cat trebuia, lor poate nu le ajunge...si aici Dumnezeu ar trebui sa fie cel care apreciaza daca am facut bine ce si cat am facut, sau nu...dar asta ar trebui si noua sa ni se faca cunoscut cumva, dar cum ???

Noi daruim limitat ,si faptele noastre sunt partial bune. Facem bine intr-o directie si stricam in alta. Dumnezeu insa ne a facut cunoscut cum ar trebui sa daruim : cu surplus,cu toata inima,cu o deplina intelegere a celuilalt , ca si cum ai fi tu in locul lui .Fara a te vedea pe tine in locul celuilalt nu poti darui deplin ,pentru ca nu poti fi autentic. De aceea porunca suna asa: iubeste pe aproapele ca pe tine insuti. Nu avem alt model de a intelege pe aproapele si nevoile sa, decat plecand de la noi insine si punandu-ne in locul lui. Asta inseamna sa intorcem intr-o directie buna dragostea fata de noi,si sa o folosim, pentru a intelege ca aproapele e la fel de important ca si noi.
Fara simbioza perfecta intre eu-tu- Dumnezeu ,daca omitem macar unu din aceste puncte,nu se poate realiza armonia poruncii divine :"Iubeste pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ,tot sufletul si tot cugetul tau,si pe aproapele tau ca pe tine insuti"
Nu poti iubi pe oameni fara sa iubesti pe Dumnezeu,
Nu poti iubi pe Dumnezeu fara sa iubesti pe oameni ,
Nu poti intelege pe oameni daca nu te pui pe tine in locul lor,
Nu te poti intelege pe tine daca nu te vezi si prin ochii celorlalti ,
Nu poate fi Dumnezeu in tine daca esti indiferent la ceilalti.