Comportamentul fata de copii nostri

[fallen]

Se pare ca orice am face, copiii nostri tot nu vor fi multumiti si ne vor " uri", iar parintii la randul lor fie nu vor fi multumiti de copil, fie de ei ca parinti...oricat ne-am stradui, e imposibil, se pare,sa fim parinti perfecti...
Sa nu uitam insa ca si noi la randul nostru, desi poate in tinerete ne-am urat parintii, acum mai la batranete ne-am dat seama ca tot ii iubim ( sau i-am iubit, daca nu mai sunt) chiar si asa " borderlini" cum sunt/erau sau ce defecte or mai fi avand ...( nu stiu, multumesc lui Dumnezeu, cum e sa ai un parinte alcoolic, care sa nu se lase nici pana la sfarsitul vietii, daca am mai putea macar sa ne rugam pentru iertarea lui, sau ar pleca dintre noi lasandu-ne cu resentimente...)
Desi se spune ca iubirea noastra pentru copii este prin natura firii neconditionata ( desi se mai intalnesc si parinti, chiar mame, care nu isi iubesc copiii), se spune ca iubirea copiilor pentru parinti nu ar fi neconditionata...
E foarte adevarat si de temut ca am putea strica copilul prin comportamentul nostru...daca vrei sa adopti, de ex, esti supus la nenumarate teste, pentru a vedea daca esti apt sa fii parinte, insa cand procreezi tu, nu te investigheaza nimeni...doar Dumnezeu decide daca sa-ti dea o sansa sau nu..si daca El ti-o da, iar tu o dai in bara, dovedindu-te incapabil sa fii parinte, unii chiar decazand din drepturile parintesti, sau nu ai tu incredere ca ai fi un bun parinte, si renunti tu singur, atunci...nu e ok...
Si eu traiesc cu indoiala ca as putea fi un bun parinte, dar zic ca daca totusi Dumnezeu crede in mine si imi da o sansa...stie El ce face. De aceea poate, de cate ori cred ca exista posibilitatea fizica de a fi procreat ( zamislit), imi zic sa am grija ce gandesc, sa nu sperii "copilul"...sa incerc sa il asigur, macar pe el ( chiar daca eu nu sunt asa convinsa) ca totul va fi bine, sa nu-i transmit emotii negative...desigur nu voi reusi intotdeauna, dar, cum am zis, daca Dumnezeu crede ca nu as fi o mama buna, atunci va avea grija sa nu se intample acest lucru...iar daca se intampla, inseamna ca inca mai crede in noi ( si noi nutrebuie sa deznadajduim).
Deci, Florentina, daca Dumnezeu ti-a dat o sansa ( sau mai multe), ai si tu putina incredere in El, ca nu iti pot face asa rau unii si altii, nici chiar sotul tau, sau socrii, sau parintii...si nici nu cred ca vor asta, defapt, doar ca sunt si ei stresati, niste victime ale deznadejdii, la randul lor, :-) si nu stiu sa isi exprime cum trebuie adevaratele sentimente...

[gpalama]

Draga Florentina solutia in cazul meu este una simpla:

1. Parintii trebuie sa fie echilibrati si sa explice copilului totul. Echilibrul (calmul) parintelui este preluat de copil.
Parintii nu trebuie sa aiba o "alta stare de rabdare" cu un copil si langa un copil. E o problema lucrul asta. Ar trebui sa fie destul de linistiti nu inteleg de ce zici ca "faci rabdare".
Si a mea e zburdalnica ii zic de 10 ori sa faca ceva, dar mai si asculta. De la un copil mic ma astept sa asculte vreo 20% din ce-i zic pe baza a ce zic mai jos. Nu totul, dar ceva tot trebuie sa mai faca.

2. In casa sunt reguli. Pe care le respecta copilul si parintii. Iar regulile sunt corecte si echilibrate.
3. Regulile nu se incalca niciodata, sunt obligatorii. Nu se incalca nici de parinti nici de copil.
Adica:
- la masa se mananca nu se de\schide televizorul
- se mananca doar putina prajitura si nu o gramada uriasa de prajitura.
- altele...

4. Regulile se aplica cu discernamant, usurel, nu pentru a ciunti personalitatea copilului.
5. Regula "NU": regula NU zice asa: faci tot ce vrei, iti permit aproape totul, dar cu echilibru. Iar in timp copilul va face lucrurile corect. Daca ceva este imposibil pentru tine, faci impreuna cu mine, vii la mine si facem impreuna. Doar in putine situatii iti zic "NU" pentru ca este NU total. Regula "NU" nu se zice/explica copilului, doar se aplica. Un copil nu tbuie sa stie ca "are voie" la orice ... :).
Asta pentru a-i limita curiozitatile, sa inteleaga ca nu exista curiozitati si pentru ca NU sa fie eficient cand trebuie.

6. Regula: copiii trebuie lasati sa greseasca, sa se loveasca putin, sa invete din greseala.

Daca vrei lumanare sa tii in mana ca sa te arzi, iti explic intai de 2 ori ca o sa te arzi, apoi ti-o dau in mana, te arzi bine de tot, si apoi fetita zice: tati nu mai vrea lumanari pentru ca ard.
Daca un parinte tipa "NU" toata ziua in casa atunci 'NU' va fi ignorat total.

Langa aragaz nu are voie si stie clar ca nu se duce.

7. Copiii nu se santajeaza cu recompense. Ce fac trebuie sa faca pentru ca "asa e bine, corect", nu pentru "o bomboana".
Binele se face pentru ca asa trebuie. Santajul de orice fel are consecinte rele pe termen lung pt ca il invata sa reactioneze numai la prostii exterioare si nu formeaza logica "asa e corect si bine" in capul lui.

Mai sunt si altele. Dar ce am vazut eu, este ca parintii nu pun mici reguli de echilibru.
Daca nu l-ai invatat cu reguli (putine, dar sa fie), atunci nu o sa aiba in vecii vecilor autocontrol, stapanire de sine, notiunea de "nu fac".
Copilul se stapaneste si se educa prin mici reguli. Nu se "domina", nu se ciunteste. Este invatat un comportament care sa-i foloseasca pe viitor.
Fetita mea e ff zburdalnica, dar s-a invatat ca unele lucruri nu le face.

Cu totii gresim in educatia celor mici. Trebuie sa vedem ce gresim si sa corectam.