Comportamentul fata de copii nostri

În prealabil postat de florentina2014

Nu inteleg de ce cu alti copii vorbesesc frumos si am rabdare,nu inteleg de ce pot spune ca mai mult imi iubesc nepotica decat proprii copii.... pot spune ca am asa starea asta de cand sa nascut fata mea,,,,din certurile cu taicasu,,,,aproape am ajuns sa nu o support.. Stiu ca suna prostesc si strigator la cer,de aceea vreau sa ma ajutati sa imi dau seama ce se intampla de ce am asa comportament...copilul meu sufera iar mie imi pare rau abia dupa ce fac....dar tot nu incetez

Partea asta mi-a atras atentia. Pare a fi un strigat de ajutor al femeii careia ii functioneaza instinctul de mama perturbat de ceva si totodata al fetitei care sufera de pe urma acestor discontinuitati.

Sa fie vorba de oboseala mamei, de stres, de problemele de cuplu.. Dar daca e mai mult de atat?! Orice ar fi, se rezolva! Dar nu de la sine si nu procedand ca pana acum.

Ma intreb daca ti-ai dorit cu adevarat acest copil. Te-ai bucurat sincer ca ai o fetita? O iubesti? (Nu sunt intrebari la care sa raspunzi aici ci in intimitate, deoarece nu sunt puse cu scopul de a te judeca ci de a te ajuta sa-ti lamuresti tie insati niste lucruri. Sunt femei care recunosc deschis ca nu vor copii, altele care vor doar unul, altele care vor doar baiat sau doar fata, altele care spun ca vor copii, dar fara s-o dovedeasca si cu fapta - de unde rezulta ca ele nu-si doresc deloc copii, doar ca nu vor sa recunoasca nici fata de ele insele, cu atat mai putin fata de altii - dupa care urmeaza drama - apare un copil iar ele ajung sa mimeze iubirea si bucuria de a avea acel copil; pe altele le enerveaza ca unul dintre copii le reaminteste de cineva pe care ar vrea sa-l uite.. si cate si mai cate). Sunt cazuri si cazuri, nu trebuie sa mire pe nimeni).

Sfatul meu e sa spovedesti duhovnicului comportamentul pe care-l ai fata de copiii tai si toate aceste trairi descrise mai sus. Usor, usor vor veni si raspunsurile - vei recunoaste sau intelege cauza care te determina sa ai un comportament despre care singura recunosti ca nu e cel potrivit si care ii provoaca fetitei suferinta.
Pe langa asta, e nevoie sa lupti cu tine, cu toate impulsurile care te indeamna sa o certi din nimic sau s-o respingi, cu raceala, lipsa de atentie si afectiune, enervarea care vin la pachet.. etc. Deci spovedanie (o data, de 2 ori, de cate ori vezi ca lucrurile nu se schimba...), mult autocontrol si constiinta faptului ca e fetita ta, ca e doar un copil, ca nu are nicio vina, ca are mare nevoie de tine, ca are nevoie sa o iubesti mult!

Fii mama adevarata iar nu mama vitrega! Si iubeste-ti copiii, inainte de toate!! Daca nu tu, atunci cine?!

Cineva a zis pe aici ca iubirea parintilor pentru copil e neconditionata, dar nu si a copilului fata de acestia. Eu zic ca nicio iubire nu e conditionata, unele iubiri par a fi mai firesti, de unde si intelegerea grestita ca o mama isi iubeste automat copilul sau invers. Iubirea nu e innascuta, dar e obligatorie la porunca Mantuitorului de a ne iubi unii pe altii, de a iubi pe aproapele ca pe noi insine, de a iubi chiar si pe vrajmasi.

Empatia, adica punerea in locul copilului, ne scuteste de multe greseli. Daca am fi copii, ne-ar placea ca atat pedepsele cat si recompensele sa aiba o logica.

De asemenea, pacea sufletului e necesara. Spovedanie, discutii cu preotul despre aceasta situatie, rugaciune si autoanaliza. Dar si calciu si magneziu! Lipsa magneziului ne face mai iritabili. Se poate sa avem si spirit de jertfa de dragul copilului.

Copilul trebuie crescut cu iubire pentru a fi capabil sa daruiasca iubire. Copilul este lipsit de aparare cand este mic. Iar cand este mare, nu poate sa daruiasca ceea ce nu a primit. Copilul trebuie deprins sa discearna intre bine si rau, nu sa le confunde. Daca tipam fara motiv la el, atunci ii cream confuzii si il descurajam sa faca binele. El trebuie sa vada in parinti un model de bunatate, de smerenie si de rabdare. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu reusim asa ceva. Daca parintii se apropie de Dumnezeu, atunci colaborarea cu copiii este mai usoara.

Citeste:

http://www.pemptousia.ro/2013/11/cre...-partea-intai/

http://www.pemptousia.ro/2013/11/cre...partea-a-doua/

http://www.crestinortodox.ro/credint...aghioritul-791

Am vazut parinti care au copii handicapati si au multa rabdare cu ei. Am vazut, insa, si parinti care au copii normali si nu stiu sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru acest mare dar.

http://www.sinaxa.net/familiei/2010/...ie-aghioritul/

[Ekaterina]

"Mama sa nu se margineasca la mangaierea simtita, ci sa daruiasca in acelasi timp si mangaierea rugaciunii. Copilul simte in adancul sufletului sau mangaierea duhovniceasca pe care i-o trimite mama lui si este atras catre ea. Simte paza si ocrotire atunci cand mama il imbratiseaza in taina pe copilul ei prin neincetata, staruitoarea si fierbintea ei rugaciune, si-l elibereaza de tot ce-l apasa.

Mamele stiu sa se nelinisteasca, sa sfatuiasca,sa spuna multe, dar sa se roage n-au invatat. Multele sfaturi si mustrari fac foarte mult rau. Fara multe cuvinte copiilor. Cuvintele lovesc in urechi, in vreme ce rugaciunea merge la inima. Este nevoie de rugaciune cu credinta lipsita de framantari, dar si de exemplu bun."

[Parascheva16]

Poate fi vorba de o depresie post-natala? Intreb, caci ai spus ca esti asa de cand s-a nascut fetita.
Pe langa duhovnic, poate ar fi bun si un psiholog, chiar daca nu e vb despre depresie post-natala. Poate sa fie folositoare si ptr. voi doi, ca soti (terapie ptr. cuplu).

[fallen]

În prealabil postat de Parascheva16

Poate fi vorba de o depresie post-natala? Intreb, caci ai spus ca esti asa de cand s-a nascut fetita.
Pe langa duhovnic, poate ar fi bun si un psiholog, chiar daca nu e vb despre depresie post-natala. Poate sa fie folositoare si ptr. voi doi, ca soti (terapie ptr. cuplu).

Daca depresia postnatalanu trece nici cand merge copilu la scaoala, e grav inseamna ca nu mai trece niciodata

Si eu simt ca numi iubesccopilu cat ar tb sau as vrea, pt ca sunt streasata ca nu ma descurc cu ea mai ales cand suntem singure acasa, nu pot face nimic. Vrea doar in brate si sa manance intruna, pana raman fara lapte, daca nu e nimeni sa stea cu ea cateva minute sa mananc si eu...mama reuseste sa o adoarma si fara sa suga ( cand e satula bineinteles), eu cand o pun js se trezeste in cteva minute si plange...pana si sotul s-a invatat sa stea cu ea sa fac eu treaba., dar e cam nemultumit ca a invatat-o mama in brate, ar fi vrut sa stea singura sa doarma in patut...si mai grav e ca ar mai vrea sa le fac pe toate la fel ca inainte, ba chiar mai bine, mereu ma cearta ca nu fac bine cate ceva.... mama zice ca poate nu se linisteste la mine pt ca ma simte ca sunt stresata... eu ma bucur ca macar o iubeste si mama( chiar daca nu m-a batut la fel de rau la cap sa-i fac nepot), si ca nu doar el si al lui o iubesc mai mult ca mine si pot sustine ca au dorit-o mai mult ca mine, eu doar le-am indeplinit dorinta...si apoi sunt cnstienta ca in caz ca nu ne-am intelege, ca miar face el ceva rau, si eu as vrea sa plec, fata ar ramane cu el si ai lui, nu -ar lasa s-o iau nici cu politia...