Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[CristianR]

În duminica ce precede sărbătoarea Nașterii Domnului, ne este amintită genealogia Sa cea după trup. Totodată, însă, este vorba și despre genealogia noastră, a tuturor celor ce, din Adam provenind, Îl avem ca Tată pe Dumnezeu:

Prin urmare, în rădăcina, în obârşia întregii umanităţi, este Dumnezeu. Să nu uităm aceasta: Dumnezeu - Sursa, Izvorul, Rădăcina creaţiei întregi, de dincolo de creaţie.

Părintele nu se oprește doar la genealogia Sfântului evanghelist Matei, pentru că:

Mai este o obârşie a Mântuitorului; care credeţi? Cea firească (după fire), cea divină. Ei bine, ceilalţi doi evanghelişti, Marcu şi Ioan (vedeţi, doi câte doi: primul şi al treilea; al doilea şi al patrulea) ne înfăţişează această obârşie. Primul şi al treilea ne dezvăluie legătura trupească, a omenităţii, a lui Hristos cu noi. Cealaltă - legătura duhovnicească, dumnezeiască. Căci, iată, Evanghelia după Sfântul Marcu începe deodată, strălucind, ca izbucnind din marea taină a lui Dumnezeu: “Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (deodată, ca un fulger dumnezeiesc), precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Deci aici avem - observaţi - tot genealogia, dar de cealaltă natură, dumnezeiască.

Iar Sfântul Evanghelist Ioan spune ceva mai pe larg, începând tot cu obârşia dumnezeiască, când zice: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Şi întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”. Deci şi această evanghelie ne dezvăluie această taină a tainelor, şi anume că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvântul, Cel Care S-a întrupat şi Care e din veci Fiu al lui Dumnezeu. Şi toate printr-Însul s-au făcut. El e rădăcina umanităţii, rădăcina creaţiei întregi; El, Fiul lui Dumnezeu.

[CristianR]

La această zi sfântă, un articol din România liberă publicat în decembrie 2001: Naşterea Fiului lui Dumnezeu, întruparea în lume a iubirii divine, părinteşti.

Lumea însăşi a fost creată din veşnica iubire a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. Iubirea divină e creatoare: “Toate prin Dumnezeu-Cuvântul s-au făcut” (Ioan 1, 3). Iar Iubirea în care Tatăl din veci naşte pe Fiul e aceeaşi în care creează şi lumea Iubirii Lui, în care creează pe tot omul “nou născut ce vine în lume”; orice copil, prunc, e o noutate, un unic, inedit, irepetabil, după icoana Unicului Său Fiu divin. E o taină a creaţiei dumnezeieşti ca un “astăzi” fără de sfârşit, cunoscând, simţind cum cântă poporul nostru: “Pe Fiul Cel din vecie (Miheia 5,2) Mi L-a trimis Dumnezeu Mie, să Se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Să ne mântuiască pe noi pururea cu fiece copil şi om în lume. Mântuitorul, Fiul iubirii părinteşti, zice: “Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17).

[CristianR]

Pornind de la Sara și Agar (mamele lui Iacov și Ismael, copii ai lui Avraam), părintele constată că în Hristos este posibilă împăcarea oricărei dușmănii:

În Tine, Dumnezeu şi Om, în omenescul din Tine, desăvârşit fiind văd Dumnezeirea; în dumnezeiescul din Tine văd pe omul adevărat: omul-iubire. Nu doar un om, oricare ar fi, născut asemenea nouă, în păcat – “întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 6) – şi deci supus trecerii, schimbării, spaimei, şi sfârşind în moarte, ne poate salva şi mântui. Numai Pruncul divin, cum îl contemplăm în ieslea Betleemului, şi sfârşind nu în moarte, ci în înviere şi Viaţă, poate salva şi mântui lumea. Numai prin Iisus Hristos vedem în toţi oamenii Chipul lui Dumnezeu. El este izbăvirea noastră. De aceea un convertit ca Newman putea spune: “Crăciunul înseamnă moartea deznădejdilor noastre”, moartea morţii prin iubire divină.

Referitor la atentatele de la 11 decembrie, atât de proaspete în momentul în care se scria acest articol:

O, dacă la urcarea în avioanele-cataclism controlul aplicat pasagerilor ar fi pătruns în adânc şi să vadă: aveau toţi conştiinţa vie a adevărului suprem: “Dumnezeu este Iubire”? O, dacă lumea noastră zisă “multiculturală” ar conştientiza acest unic adevăr salvator, al Iubirii originare din care am fost creaţi, asemenea catastrofe s-ar mai produce? Astăzi, când nu doar o armată, ci orice “semen” de lîngă mine poate provoca un dezastru, ne este atât de limpede că numai chemarea Părintelui Iubirii pentru toţi copiii Lui din lume, “fii în Fiul Lui” născut în peştera Betleemului, ne salvează din “umbra morţii”, spre viaţă.

[CristianR]

Trecerea timpului, trecerea de la un an vechi la unul nou:

[...] pentru că timpul e o neîncetată trecere, o schimbare, însuşi faptul creaţiei, al zidirii lumii a fost o schimbare; pentru că Dumnezeu a adus lumea – cum noi rostim în rugile noastre – de la nefiinţă la fiinţă. Şi această schimbare se repetă potrivit unui ritm, unei cadenţe: cruce şi înviere, jertfă şi înviere. Totdeauna jertfim ceva vechi, aducându-l ca ofrandă lui Dumnezeu; şi ceea ce se aduce ca ofrandă se sfinţeşte. Iar sfinţirea înseamnă înviere. Atunci, trecerea de la un an vechi la un an nou înseamnă îngroparea unei lumi vechi şi învierea într-o lume nouă. Acest gând îndeosebi să ne stăpânească.

[CristianR]

Momentul de la Iordan, când Dumnezeu Tatăl Îl arată pe Fiul Său, în Duhul Sfânt, fusese precedat de revelația Psalmistului:

Celui care acum a venit la Iordan, Căruia Îi rosteşte Tatăl: “Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”, Îi rostise din veşnicie. “Tu eşti Fiul Meu. Eu astăzi Te-am născut”. Deci naşterea din veci

Cuvântul astãzi e numele timpului veșniciei, spre deosebire de timpul nostru care e ieri, azi, mâine. Numele timpului lui Dumnezeu este astãzi, adicã un etern acum, un astãzi al veșniciei. Oamenii de științã spun (și au spus-o și Pãrinții, înaintea lor) cã timpul e legat de fãpturã, și fãrã creație n-ar fi timp, ci un etern acum, la veșniciei.

A doua zi după Botez, venind din nou Domnul la Iordan, Ioan Îl întâmpină spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Mielul, simbol al jertfei, puterea care înfrânge păcatul.

Şi, mai adânc, jertfa nu e legată numai de păcat; e legată de taina creaţiei. Orice creaţie poartă în ea taina jertfei. Şi o spun cu gând curat – de la Dumnezeu, nu de la mine – că aşa trebuie să trăiască omul, în orice act al lui, ca o stare de jertfă. Şi dacă ar trăi această conştiinţă de jertfă în actul cel mai intim, din care se odrăsleşte un copil în lume, dacă ai trăi conştiinţa jertfei, că dăruieşti ce ai curat în tine şi sfânt, în conştiinţa unui act creator, dumnezeiesc, nu s-ar mai naşte handicapaţi şi bolnavi mintal, violenţi şi criminali, ci s-ar naşte – cum avem atâtea cazuri – oameni drepţi, curaţi, cuminţi, savanţi, înţelepţi şi sfinţi.

Din rugăciunea cea mare, adresată astăzi Sfintei Treimi:

Azi păcatele oamenilor se curăţesc în apele Iordanului. Astăzi raiul s-a deschis oamenilor, Soarele dreptăţii ne luminează, azi ne-am uşurat de plânsul celui vechi, al lui Adam. Ne-am izbăvit de întuneric şi adunarea cea sfântă şi mult vestită a ortodocşilor se bucură. Stăpânul la botez merge să ridice firea omenească la înălţime. Cel neplecat Se pleacă robului ca să ne slobozească pe noi din robie. Împărăţia cerurilor am dobândit, împărăţia Domnului nu va avea sfârşit, pământul şi marea şi-au împărţit bucuria lumii şi lumea de veselie s-a umplut”.

Un răspuns și pentru cei necăjiți:

Iubiţilor, să trăim spiritual această taină, această bucurie, peste toate necazurile. De atâtea ori ne aflăm în faţa unui om îndurerat de un chin greu – în familie, în persoana lui – dar un singur cuvânt şi o singură scânteiere de har deodată îi schimbă durerea şi trăieşte în clipa aceea o deschidere a cerului în inima lui. Şi poţi să uiţi atunci durerea şi poţi să arunci, să îneci toată durerea de până atunci şi măcar pentru o clipă să trăieşti arvuna aceasta a bucuriei cereşti; cu care poţi să birui pe urmă necazurile şi durerile; din acea clipă în care te-ai împărtăşit de un strop de apă sfinţită, de un cuvânt dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul şi Sângele dumnezeiesc. Şi simţi că ai primit o arvună a învierii; a învierii pentru viaţa de aici şi pentru viaţa cealaltă. Dar biruind şi începând de aici, cu această credinţă şi nădejde şi putere harică pui noi şi mereu noi începuturi vieţii şi noi biruiri.

[CristianR]

Din cei zece, doar unul s-a întors să mulțumească. Acesta s-a mântuit, având recunoștință față de Vindecătorul său.

Predica în format audio, aici.

[Ioan_Cezar]

"Aşadar, revin asupra normalităţii, a sănătăţii mintale, adică nu numai a trupului, ci şi a sufletului . Cum înţelegem noi taina aceasta a sănătăţii mintale, a normalităţii, a păstrării unităţii mele cu Dumnezeu şi cu lumea? M-a întrebat cineva, răscolitor în adâncul sufletului: “Părinte, pentru trup, întreb medicii, dar pentru suflet, aşa am socotit, că se cuvine să întreb un preot: ce înseamnă sănătatea sufletească?”. Am stat o clipă… În chip firesc, spontan, mi-am înălţat sufletul la Dumnezeu şi am cugetat că e cuvios sau cuvenit să răspund aşa: “Dacă trupeşte simt sănătatea atunci când toate organele mele trupeşti, aparatele – creierul, inima, ficatul, plămânii, rinichii, stomacul, ochii, urechile –, toate îşi împlinesc menirea lor înscrisă fiziologic în trupul meu şi care, prin urmare, funcţionează pentru că se afă în organică unitate, la fel şi puterile mele sufleteşti (cele fireşti – intelectul, sentimentele, voinţa; cele morale – înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia sau curajul, cumpătarea şi înfrânarea, stăpânirea patimilor plăcerii, a desfrâului, a patimilor mâniei şi stăpânirea de sine; şi cele teologice – credinţa, nădejdea, dragostea şi, împreună cu ele: bunătatea, pacea, îndelunga răbdare, asceza, postul), toate aceste puteri sufleteşti, virtuţi morale, virtuţi teologice, îşi împlinesc menirea lor pozitivă, afirmativă (Dumnezeu este da şi numai da; şi eu răspund zidirii mele după chipul lui Dumnezeu: “Da, Doamne, cred şi Te mărturisesc!”), atunci şi numai atunci când aceste puteri sufleteşti mă zidesc pe mine, mă construiesc pe mine în credinţă, în adevăr, în iubire, şi eu devin un punct, smerit, de contagiune mântuitoare, nu distrugătoare. Atunci eu simt în această unitate a făpturii mele (chiar în boală şi în orice situaţie a vieţii), prin Dumnezeu, prin rădăcina mea, prin Ziditorul meu, simt sănătatea sufletului.
Iată, aceste daruri pe care le-am evocat sunt, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, “însuşiri ale Dumnezeirii care în noi devin virtuţile noastre”, “materia spirituală” a sufletului şi a vieţii noastre, dacă putem spune aşa. Acestea toate constituie fiinţial existenţa noastră, zidirea noastră şi mântuirea noastră, aşa cum ele sunt descoperite în Iisus Hristos, Modelul.
Deci Fiul lui Dumnezeu făcut Om, El le-a întrupat pe toate în plinătate, şi nu poţi dobândi sănătatea fără această icoană a Mântuitorului Hristos. În toate acestea e cuprinsă, fireşte, şi societatea; e cuprins şi mediul, sunt cuprinse toate. Dar toate pleacă din rădăcina lor şi merg spre sensul, spre ţelul lor. Pentru că lumea aceasta nu poate oferi nici modelul moral absolut – nu poate întemeia o etică, zice ştiinţa –, nu poate oferi nici sensul existenţei, care este Hristos Domnul. Eu ţin seama de mediu, de lume, dar totdeauna mă ridic la Obârşia mea, la Chip, la Modelul meu, la Hristos. "

O minunată lămurire privind înţelesul şi sensul sănătăţii omului.
Cu mulţumiri, Cristian, pentru darul luminos pe care ni-l aduci mereu, prin Părintele Galeriu.