![]() |
![]() |
|
|
|
|
|
#1
|
|||
|
|||
|
Pentru cel care nu iubește, fie și așa omenește obișnuit, nedesăvârșit, pe proapele,
pentru omul mizantrop, urâcios, mohorât, închis în el, pentru cel care nu are o dispoziție iubitoare bine structurată, bine așezată, dovedită fie și la nivel lumesc, la nivelul bunului simț, pentru caracterul scârbos și manipulativ, pentru cel în care iubirea n-a încolțit, măcar, nici în cele de jos, am auzit că nu e recomandat să se avânte la Iubirea de Sus, din cele înalte. Cine se avântă la călugărie, fie și cu gândul, pentru că nu s-a simțit bine între oameni, nu face decât să se mintă pe sine, într-un mod nevrotic, făcînd din credință o perdea după care să își ascundă adevărata urîciune lăuntrică, și să îi mintă și pe alții. De aceea, am auzit că înainte de intrarea în monahism aspiranții sunt bine cercetați și, dacă le lipsește din aluat picătura de ferment al iubirii oamenilor și omenității, sunt respinși de la călugărie. Dorul de Dumnezeu nu este împotriva oamenilor, ci, în nenumăratele sale moduri de manifestare, se exprimă și prin tendința de a iubi pe oameni, fie și pe căi mai puțin ortodoxe și înalte. Nu întâmplător credința noastră este nevrotică, de tip mască de apărare a unor mari defecte interioare. Cei care nu au fost capabili de un altruism sincer, ci mereu interesat, cu scop ascuns, nu sunt mlădițe bune pentru marea iubire jertfelnică a monahismului. Ziua bună se cunoaște de dimineață. Pe o sămânță de neghină, nu poți aștepta roadele cucuruzului. Evoluția iubirii în om este una care urmează stadiile embrionare ale oricărei dezvoltări. Embrionul acela seamănă mai întâi cu un vierme, cu un mormoloc, cu o broască, cu un porcușor, cu un iepure și mai știu eu cu ce... Abia spre sfârșitul procesului începe să capete formă și funcționare recognoscibilă ca omenească. La fel și iubirea. Din stadiul de larvă, de mormoloc, ea devine cu anii, cu harul lui Dumnezeu, deplin și curat omenească și poartă pe om la nivelul iubirii lui Hristos, poate. Iubirea ca virtute creștină, vine din altoi. Creștinul e un om altoit. Dar nu altoim dudul, ca să mâncăm pere, nci urzica, să obținem struguri. Altoiești ca să obții ceva de soi, un om de un anumit soi, cu nădejdea că vei obține omul cu noblețe creștină, poate chiar desăvârșită. Iubirea are multe trepte și forme. Să nu ne rușinăm de cele mai de jos, crezînd că iubirea e numai cea a sfinților desăvârșiți, a Însuși Fiului lui Dumnezeu. Concepția asta pretențioasă, năzuroasă, sclifosită și elitistă arată incapacitatea omului de a fi altceva decât un iepure pitit după lăbulețele lui fricoase, care se pretinde posesor al virtuților unui leu. Banală minciună nevrotică, oarecare mecanism de apărare al unui fricos care își închipuie că trăiește drept și are ceva bun de spus acolo unde a fost toată viața corigent. Cei care aspiră să se călugărească pentru că nu pot pratica o relație de iubire obișnuită și astfel speră să iubească desăvârșit, se înșală cum s-au înșelat mereu. Își ascund neputința sub stindarde înalte, precum lupul și-a acoperit ghearele cu făină. dar mârâitul și duhoarea le răzbate de sub prafuri și vopsele, oricât de bine s-ar camufla. Iar un simț duhovnicesc fin depistează pe impostor de la o poștă. Și îl ține la distanță. Afară doar de n-o nimeri bietul om la vreo mânăstire doar cu numele, acolo unde alți bandiți ai iubirii s-au adunat spre a minți nestingheriți mai departe, dincolo de orice frică de Dumnezeu. Sunt și astfel de adunături unde găsești numai forma, iar miez deloc. Ca să nu mai vorbesc de securiștii inflitrați în orice adunare și care, în monahismul românesc, au dus pe atâția dintre monahi la suferință mucenicească și la pieire. Sub măștile bărboase ale unor fețe bisericești, monahale, se ascund mulțime de securiști și turnători, precum știe deja poporul dreptcredincios. Dar Biserica nu au distrus-o, încă, acești bărboși (sau mai puțin bărboși) și nici nu o vor putea distruge, câtă vreme Bunul Dumnezeu va voi să o păstreze și în neamul românesc. Last edited by Ioan_Cezar; 30.12.2014 at 16:44:04. |
|
#2
|
||||
|
||||
|
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#3
|
|||
|
|||
|
Foarte bun si la obiect raspunsul lui Cristi.
Alegerea drumului spre manastire este foarte grea. Personal nu reusesc sa inteleg ce anume ii duce pe oameni spre monahism. Poate pentru ca nu reusesc sa inteleg si sa cred ca cineva poate sa aibe asa o credinta mare incat sa renunte tot si la toate, in tinerete. Ah, ca se retrage unul mai batran sa-si sfarseasca zilele acolo, este altceva. Nu inteleg discutia cu iubirea de oameni si monahismul. Nu vad legatura directa. Daca vorbim de iubirea de oameni, de aproape, propriu-zisa, atunci nu cred ca exista in manastire. Eu inteleg ca lumea se retrage sa se dedice exclusiv lui Dumnezeu si iubirii pentru El. Ca sa poti pleca din lume, inseamna sa poti renunta la oameni, sa nu-i mai iubesti (intr-un anume fel). S-ar putea ca aici sa fie confuzie si fiecare sa priceapa altceva. In credinta se poate vorbi de iubirea de aproape, de a-l ajuta si a fi langa el direct. Da, am citit ca exista si la monahi grija de aproape (sa-si ajute si sa ingrijeasca co-vietuitorii din manastire). Dar nu mi-e clar daca asta se poate numi iubire oameni, sau e numai o ascultare. De-alungul vietii am observat ca sunt putini cei care sunt credinciosi si in acelasi timp se dedica aproapelui. Majoritatea inteleg altfel credinta, inclusiv unii preoti. Poate ca ar trebui nu numai cei care vor sa intre in manastire, sa fie verificati si sa se vada ce fel de credinta au (ce forma), ci si preoti si altii.
__________________
A fi crestin = smerenie + iubire de aproape |
|
#4
|
||||
|
||||
|
Citat:
Citat:
__________________
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++ Iubirea de vrajmasi, nu e un sfat, este o porunca! (Parintele Arsenie Papacioc) |
|
#5
|
|||
|
|||
|
Citat:
Cred ca Dumnezeu a zambit la mesajul tau, biet muritor in ceata. Tii se pare cumva ca stii sau intelegi ceva?! Mai gandeste-te! Si las-o pe sophia in pace, ca nu e treaba ta ce intelege ea si ce nu. Poate ar trebui sa-ti fie mila de tine, deocamdata. 39. Și a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. 40. Și au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, și I-au zis: Oare și noi suntem orbi? 41. Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră. Last edited by crinrin; 31.12.2014 at 00:01:35. |
|
|