![]() |
![]() |
|
|
|
|
|
#1
|
|||
|
|||
|
Diferența dintre cele două poziții (pe forum): una dintre poziții o respinge pe cealaltă etichetând-o drept modernistă, ecumenistă, pe când, cea de-a doua nu o respinge pe cea dintâi, ci doar atrage atenția asupra "firescului Tainelor Bisericii".
Pr. Rafail Noica: Nu deasa împărtășanie, ci împărtășania des: http://acvila30.ro/pr-rafail-noica-n...artasania-des/ |
|
#2
|
|||
|
|||
|
"În această “împărăție” a lui Hristos pe pământ cu sfinții Lui, care au dat canoanele și normele, felul de a fi, etosul și etica morală, omul nu a știut să trăiască niciodată lucrul acesta, așa cum Adam nu a știut să trăiască în Rai; și, în loc să se apropie de Dumnezeu, omul s-a înstrăinat, “i s-a urât cu binele,” cum zicem noi. Totul era așa ușor, biserici la doi pași una de alta, preoți câți vrei, cu duiumul, te puteai împărtăși orișiunde, orișicând și în fiecare zi: Raiul pe pământ! Ei, nu a fost să fie așa, fiindcă omul nu a știut să-și trăiască Raiul, și atunci Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puțin împărtășania, de a introduce un “pelerinaj,” un post, și asta ca omul să vină la împărtășanie cu o conștiință ascuțită cât de cât, să simtă “pe pielea lui” ca este ceva important.
Căci ce vedem noi? Pai pe popa, care are o linguriță cu o bucățică de pâine și un pic de vin. Cum zicea un preot care întreba pe parohieni; “Știți cu ce vă împărtășiți? Știți ce este împărtășania?” “Apăi cuminecatură, Dom’ Părinte.” “Și cuminecatura ce este?” “Apăi împărtășanie, Dom’ Părinte.” Și nu o mai scotea la capăt. Și așa, am ajuns într-o situație în care omul nu mai are nici o noțiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, și nu cunoaște “nici gustul harului.” Și atunci de unde să începi? Păi începi punând câteva stavile, înfricoșând puțin pe om, și aici trebuie multă băgare de seamă, ce fel de înfricoșare, nu ca să-l alungi pe om de la Biserică, dar ca să-i trezești o oarecare conștiință, să-l încreștinezi puțin câte puțin și să-l aduci la împărtășanie, la lucrul cel mântuitor, mai des. În Apus, unde eram ca niște crăci tăiate din trunchi – cu craca poți să faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu – dar vreau să zic că acolo imediat am resimțit nevoia de mai mare apropiere de Sfânta Împărtășanie. Aicea este încă lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai ține. Și vă spun încă un lucru: sectarii și catolicii (greco-sau romano), românii botezați în orice secte, nici nu-și dau seama în ce măsură trăiesc și ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respira. ... În Apus, unde acest “aer” nu există, sub presiunea modernității, duhovnicia apuseană din ce în ce mai mult dă faliment, și din ce în ce mai mulți dintre credincioșii apuseni se întorc către Ortodoxie. Ortodoxia, să știți, este mult mai apreciata în Apus decât aici, în țara noastră -bineînțeles, în cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceriștilor etc, dar cei ce apreciază cât de cât duhul, poate nu devin ei înșiși ortodocși (ca și pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie și o cinstire, pe care rar o găsești într-un ortodox în locul de baștină. Și aicea este un moment paradoxal: suntem în situația Evreilor de pe vremea lui Hristos, în care noi suntem pe poziția de a ne pierde moștenirea, spre profitul străinilor sau păgânilor. Adică păgânii L-au primit și iubit pe Hristos, și neamul Lui l-a lepădat. Și de aicea mai mult nevoia unei împărtășiri, pentru ca, pur și simplu, să putem supraviețui." |
|
#3
|
|||
|
|||
|
"Știu că sunt oameni care se împărtășesc zilnic. Și chiar și Părintele Sofronie, când îl întrebau oamenii: “Ce sunteți voi, călugării, ce faceți? Ce vreți voi, de ce deveniți călugări?”, Părintele Sofronie le spunea, le explica în cuvinte ca acestea: “Noi am vrea, dacă am putea, să începem fiecare zi cu Sfânta Liturghie.” Dar cum știți, Înalt Preasfințite, la noi o Sfântă Liturghie nu înseamnă doar o slujba la care zicem “Amin,” “Doamne miluiește!” La noi toți se împărtășeau, în principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe săptămână, de trei ori ne împărtășeam; aveam de patru ori, mai toți se împărtășeau de patru ori. Nu puteam mai des, dar dacă ar fi fost zilnic, ne-am fi împărtășit ca în Săptămâna Luminată, când toți ne împărtășim zilnic (în afara de Luni, fiindcă ne-am luat noi un canon ca numai Lunea să nu ne împărtășim, fiindcă în noaptea de Paști mâncam o bucățică de carne, fie ea și “simbolică,” una pe an, și atunci, fiindcă am mâncat carne, nu se împărtășește decât preotul care slujește).
Dar am simțit o nevoie din ce în ce mai mare de împărtășanie, și cred ca o sa vina și aicea, o să se resimtă o nevoie din ce în ce mai mare pentru împărtășanie des, dar intre timp subzista aceste două tendințe care dau două școli diferite." |
|
#4
|
|||
|
|||
|
Întrebare: Părinte Rafail, unii preoți spun că nu e bine să ne împărtășim des. Ce ne sfătuiți referitor la Sfânta Împărtășanie?
Părintele Rafail: Sfătuiesc pe toți să se împărtășească cât de des posibil, atât de des cât îi sfătuiesc duhovnicii lor. Și asta nu numai pentru a nu intra în conflict cu duhovnicia în care sunt, dar fiindcă - și acesta-i un lucru foarte important de înțeles - omul nu este un obiect, și ca atare nu este supus unei legi. Fiecare om este o excepție. Fiecare suflet care va fi existat în istoria aceasta este o călătorie dintru neființă până întru vecinica dumnezeire. Și o călătorie unică. Și eu sfătuiesc la împărtășire cât mai des - nu împărtășanie deasă, ci aș zice împărtășanie des. Dar cât de des este bine ție, sau ție - asta o las duhovnicului tău. Și cer Domnului să insufle pe fiecare duhovnic cât de des e bine pentru cutare și pentru cutare. Pentru tine poate: Vino peste doi ani! Pentru tine, în fiecare Duminică. Pentru altcineva, Duminica și de Praznice, pentru alții la două săptămâni, ș.a.m.d. (Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, pag. 140) |
|
|