Postul negru

[sophia]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

A se citi (şi reciti) "Jurnalul Fericirii". Nu ar strica nici meditaţia la cuvântul mucenicesc "Binecuvântată eşti, închisoare!"...
Cine dăruieşte într-un plan (nevoinţă) este răsplătit incomparabil în altul (fericirea duhovnicească, prin mângâierea Harului). Un strop de mângâiere duhovnicească acoperă munţi de efort de nevoinţă, aşa cum, poate, în alt plan bucuria naşterii pruncului o face pe mamă să uite toate durerile travaliului şi o convinge să treacă mai departe prin toate suferinţele. Iubirea face să spui "merită!" oricâtor suferinţe au însoţit-o şi o vor însoţi. Iubirea pe toate le rabdă, pe toate le depăşeşte, le acoperă. Dar când iubire nu e, cel mai mic efort pare o corvoadă de nepurtat, de neîndurat.
Ar mai fi, poate, folositor să medităm şi la nenumăratele evocări ale vieţilor sfinţilor, la descrierile muceniciei lor, când, precum citim în Vieţile, mucenicii îndurau torturile (care pe noi ne îngrozesc doar citind despre ele) cu seninătate, cu pace, cu bucurie. Şi mult se mâhneau şi se îngrijorau când erau lipsiţi de ele...

In mare parte de acord.
1. Si eu ma intreb ce fel au fost aceia care au ajuns sfanti? De unde aveau atata credinta? Cine i-a invatat? De unde aveau atata tarie? Cum era biserica si credinta pe atunci? Cum erau oamenii?
Pe de o parte ma gandesc la primii crestini din vremea lui Iisus: apostolii sai. Nu stiu multe, intrebau multe...Mai tarziu alti sfinti care au studiat, au fost preoti, episcopi, au scris carti.
Azi ne spunea preotul la predica ceva interesant: Cum acum mii de ani Dumnezeu le vorbea unora. Venea ingerul (Arhanghelul Gabriel) la Maria, La Iosif, la Zaharia si Elisabeta. A vorbit (direct) lui Moise.
Si azi de ce nu se mai intampla asta?
Cat de mult s-a schimbat lumea!
O schimbare a fost in cruditatile de acum mii de ani, care azi nu mai exista: crucificari, omoruri. Si atunci erau cei rai, ne-crestini, dar si cei care aparau credinta si luptele dintre ei.
In ziua de azi nu mai exista (cu unele exceptii) martiraj in ortodoxie.

Nu cred totusi ca indurau martirajul (torturi, crucificari) cu senitate, pace si bucurie. Erau nevoiti pentru telul lor. Dar ca erau erau asa senini si bucurosi. Nu cred. Am citit si eu si vieti destule si nu am gasit sa scrie ca erau fericiti.

2. Sa nu uitam insa un alt aspect. Si noi, fiecare din noi ne nevoim, chiar intru credinta. Sunt insa multi care nu ne recunosc alta, care cer mai mult si mult, luna de pe cer.
Orice facut pentru credinta, pentru Dumnezeu, fiecare dupa puterile lui, trebuie acceptat de ceilalti.
Ne nevoim postind, renuntand la sot/sotie (post trupesc), familie (ca sa mergem la slujba), renuntam la odihna, la activitati placute (ca sa ne rugam, ca sa mergem la slujba), etc. Altii se nevoiesc stand la manastire, sau chiar in pustnicie.
De ce nu este recunoscut asta? De ce e bun numai daca stau 30 zile fara hrana si apa, sau stau spanzurat si nu dorm niciodata (cum faceau calugarii athoniti), sau alte lucruri extreme?
De ce nu suntem bucurosi si nu ajutam pentru ceea ce poate sa faca fiecare?
Numai altii erau buni crestini, numai altii iubeau/iubesc pe Dumnezeu?
Noi nu? Tu, el, ea?

De ce? De ce numai sfintii sunt valorosi in credinta?