Toata viata Lui Hristos sa o dam

[florin.oltean75]

În prealabil postat de florin.oltean75

Indemnul nu se adreseaza celor care nu cred in Hristos Dumnezeu, ci celor care cred, dar care nu lucreaza virtutea cu toata hotararea si energia.

Se adreseaza celor care urmaresc dublu-scop atat placerile lumesti cat si placerile ceresti, celor care au un ochi atintit la lume iar altul la cer. Vreau sa se infrupte, sa ia ce este mai bun si din cele pamantesti si din cele ceresti.

Cel ce iL urmeaza pe Hristos nu trebuie sa oscileze intre lumesc si ceresc. Acesta trebuie sa arda podul catre trairea lumeasca si sa-si indrepte inima doar catre cer.

Cel care iL urmeaza pe Hristos trebuie sa fie ca un alergator pe ultima suta de metri. Fara ezitare, fara uitare inapoi, la stanga sau la dreapta, cu toata fiinta concentrata in depasirea liniei de sosire.

Cel care iL urmeaza pe Hristos trebuie sa fie ca un general, care odata ce a intrat in lupta nu se opreste pana nu o castiga. Fara sovaire, lamentari, inconsecventa, indoieli, indecizii.

Daruirea "intregii vieti" Lui Hristos are un aspect volitiv - mentionat mai sus, care urmareste sa elimine dualitatea trairilor mamona-dumnezeu, sa concentreze progresiv intreaga fiinta in Hristos - si aspectul fundamental, vietuirea efectiva in Hristos.

Vietuirea "exclusiva" in Hristos este sensul profund al crestinismului.

Tot crestinismul este cuprins in indemnul: "Toata viata noastra Lui Hristos sa o dam".

Cum vietuim de fapt in Hristos?

In Hristos vietuim efectiv numai atunci cand Duhul intra in inima noastra si incepe El sa lucreze cu mare putere toate virtutile, cele mai importante fiind rugaciunea si cugetarea. Caci cele doua sunt inceputul tuturor bunatatilor.

Insa, atata vreme cat ne rugam si cugetam cu propria noastra minte, suntem departe de Hristos, de adevarata vietuire in Hristos.

Cel ce cugeta sau se roaga cu propria minte este departe de Dumnezeu.

Gustul adevarat al cugetarii este dat de Insusi Duhul, care intra in inima noastra, pentru a cugeta si descoperi in locul nostru.

Mintea individuala este slaba, chiar in cele lumesti, si cu totul neputincioasa in cele duhovnicesti.

Duhul este cel ce a revelat cuvintele, tot Duhul este si cel ce descopera sensurile adanci pentru a binecuvanta cu cunostinta mintea primitoare.

Cand gustam cat de minunat este sa te rogi cu Mintea Lui Dumnezeu, nu vom mai dori niciodata sa ne rugam cu propria minte.

Vom renunta natural la rugaciunea formala, chemand Duhul inlauntrul inimii pentru a se ruga El Insusi acolo pentru noi.

Dumnezeu rugator si mantuitor in acelasi timp.

Este minunat pentru ca noi nu mai facem nimic. Dumnezeu Insusi se roaga in inima noastra.

Pur si simplu extaz fara efort.

Este ceea ce isi doreste Dumnezeu sa experimentam.

Dumnezeu lucreaza cu mare bucurie, noi doar trebuie sa-I deschidem un pic inima. Dumnezeu stie sa lucreze toate virtutile, ca nimeni altul. El stie sa se roage in Adevar, mai bine decat o facem noi.

El este de fapt, Lucratorul in vie, nu noi - El este si dulceata vietii.

[bin000]

@florin.olteanu
...poate ai treaba,si noi te retinem...

[Corinusha]

florin oltean, deci practic noi suntem aici pe pamant asa de flori de mar si cei cu adevarat credinciosi, care L-au lasat pe Dumnezeu in inima lor (ce inseamna de fapt asta?), nu fac nimic, ca face Dumnezeu in locul lor?!
Nu cred ca asta ai vrut sa zici (sper!!!), dar ceva de genul se intelege...ma rog, asa ceva inteleg eu din postarea ta, ceea ce nu mi se pare corect deloc din nici un punct de vedere.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Corinusha

florin oltean, deci practic noi suntem aici pe pamant asa de flori de mar si cei cu adevarat credinciosi, care L-au lasat pe Dumnezeu in inima lor (ce inseamna de fapt asta?), nu fac nimic, ca face Dumnezeu in locul lor?!
Nu cred ca asta ai vrut sa zici (sper!!!), dar ceva de genul se intelege...ma rog, asa ceva inteleg eu din postarea ta, ceea ce nu mi se pare corect deloc din nici un punct de vedere.

"Dumnezeu in inima" se simte in piept ca o prezenta - "Tu" - care aduce mare mangaiere, mare usurare, lumina curata, innamorare care radiaza atat inlauntru cat si in afara. Ii spunem "Duhul". Este ca un fior de iubire, ca o strafulgerare.

Duhul nu obstructioneaza eul, nu il ingradeste ci il "dezleaga", il elibereaza.

Inima omului este ca un vas care, in urma nevointelor spirituale incepe sa se umple de Duh.

Prin Duhul, toate cate se arata mintii par cu desavarsire curate.

Nu mai este simtita nicio greutate, nicio necuratie. Omul se simte ca si ridicat de la pamant in aer, intr-o plutire duioasa.

Mintea este atrasa in piept unde petrece in unire intima cu acest Duh, intr-o relatie de afectiune reciproca, dezmierdare, interpatrundere Eu-Tu.

Acest Duh intregeste toate perceptiile mintii. O face clara si unitara.

Mintea devine subtire, limpede si linistita retragandu-se in centrul ei - adancul inimii-simtirii.

Perceptia evolueaza minunat de la secventialitate si partialitate la integralitate si plinatate.

Cele ale lumii care inainte pareau reale, concrete, puternice - prin Duhul apar ca fiind falsitati, minciuni, fumuri.

Duhul ne ia in stapanirea Sa, ne vindeca perceptiile strambe, ne face puternici. Se simte ca o mare Putere care ne sustine si ne hraneste din interior.

-------

Mintea noastra tace si incepe sa "vorbeasca" Duhul.

Pentru ca Duhul este in adancul simtirii, cu acest Duh putem exprima si cuvintele rugaciunilor zilnice.

Suflul cuvintelor nu isi mai are originea in mintea noastra ci in Duhul dumnezeiesc din inima.

Graim rugaciunea nu de la noi, ci cu Duhul.

Lasam Duhul sa vorbeasca, El sa patrunda tainicele intelesuri ale rugaciunii / contemplatiilor, lasam Duhul sa ni le arate.

La inceput ne nevoim noi insine, cu intelegerea, cu rugaciunea si fapta, insa, cu timpul, lasam Duhul sa lucreze toate virtutile.

"Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu va voi odihni pe voi!"

[Corinusha]

Ce scrii dumneata, ar fi cazul ideal. Dar cati pot ajunge sa fie acest caz ideal?
Pentru ca, traind in lume, e aproape imposibil, daca nu chiar imposibil, sa lasam cele lumesti deoparte, tocmai prin faptul ca traim in lume si automat trebuie sa ne concentram pe cele lumsti macar atat cat sa putem supravietui (hrana, un acoperis deasupra capului, imbracaminte). Iar ca sa poti benficia de cele trebuincioase trebuie sa ai un loc de munca, care e lumesc si te obliga sa fii efectiv in lume si a te conentrezi pe cele lumesti. Nu ai cum sa elimini dualitatea lume (care o pui cu semnul de egalitate cu Mamonna)-Dumnezeu, deoarece pur si simplu nu ai putea trai. Iar ca sa renunti total la lume, inseamna practic sinucidere (intr-un fe sau altul, fie mori de foame, fie de frig), iar sinuciderea e cel mai grav pacat pe care il poate face omul, un pacat care, clar, nu se poate ierta.
Nici macr daca renunti la traiul la oras si te muti la sat, nu ai cum sa renunti la cele lumsti, nu se poate sanu ai niciodata vreun conflict, etc.
Da, iti dai viata lui Hristos, si faci ce poti , dar inevtabil vor exista ispite, pacate si lururi ale diavolului in viata unui om, pentru ca om fara pacat nu exista si nici nu va exista vreodata. Singurul Om faa pacat a fost Iisus Hristos, DumnezeuL intrupat in Om. Atat, altul nu va mai fi, decat daca si cand Iisus va cobori din nou pe Pamant.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Corinusha

Ce scrii dumneata, ar fi cazul ideal. Dar cati pot ajunge sa fie acest caz ideal?
Pentru ca, traind in lume, e aproape imposibil, daca nu chiar imposibil, sa lasam cele lumesti deoparte, tocmai prin faptul ca traim in lume si automat trebuie sa ne concentram pe cele lumsti macar atat cat sa putem supravietui (hrana, un acoperis deasupra capului, imbracaminte). Iar ca sa poti benficia de cele trebuincioase trebuie sa ai un loc de munca, care e lumesc si te obliga sa fii efectiv in lume si a te conentrezi pe cele lumesti. Nu ai cum sa elimini dualitatea lume (care o pui cu semnul de egalitate cu Mamonna)-Dumnezeu, deoarece pur si simplu nu ai putea trai. Iar ca sa renunti total la lume, inseamna practic sinucidere (intr-un fe sau altul, fie mori de foame, fie de frig), iar sinuciderea e cel mai grav pacat pe care il poate face omul, un pacat care, clar, nu se poate ierta.
Nici macr daca renunti la traiul la oras si te muti la sat, nu ai cum sa renunti la cele lumsti, nu se poate sanu ai niciodata vreun conflict, etc.
Da, iti dai viata lui Hristos, si faci ce poti , dar inevtabil vor exista ispite, pacate si lururi ale diavolului in viata unui om, pentru ca om fara pacat nu exista si nici nu va exista vreodata. Singurul Om faa pacat a fost Iisus Hristos, DumnezeuL intrupat in Om. Atat, altul nu va mai fi, decat daca si cand Iisus va cobori din nou pe Pamant.

Lucrarea Lui Dumnezeu poate fi facuta desavarsit de oricine si in orice conditii. Altfel nu era chemarea nediscriminatorie - "Urmati-Ma!". Nu este nevoie de retragere din lume pentru cel ce stie cum sa aduca lumea la picioarele Lui Dumnezeu.

In sensul cel mai adanc, aceasta inseamna sa fim "intelepti ca sarpele". Ca toate cele ale lumii, indiferent cum ne apar, sa fie prefacute in trepte catre Dumnezeu.

Mintea este asaltata de senzatii, inchipuiri, imagini, obiecte - indiferent de situatie - fie ca este in pustie, fie ca se afla intre oameni.

Chiar si in pestera de ar fi omul, mintea se afla tot sub viforul preferintelor si rejectiilor.

Daca nu stie sa-si imblanzeasca mintea, omul este rupt de patimi si in manastire, si intre oameni si in linistea mormantala a desertului.

Pentru cel ce este "intelept ca sarpele" toate conditiile i se par perfecte. Orice vine peste el, bun sau rau, este sublimat in virtute. Din orice situatie extrage putere peste putere dumnezeiasca.

Oricum se rasuceste realitatea, omul duhovnicesc o intelege corect, mintea lui urca din patrundere in patrundere si mai mare.

Orice situatie devine un combustibil excelent care alimenteaza din ce in ce mai tare flacara duhovniceasca.

Astfel omul se preface, cu timpul, in rug aprins - in mijlocul lumii.

Fara lume, omul nu are pe ce sa se sprijine ca sa ajunga la Dumnezeu.

[florin.oltean75]

De ce oare sa ne dam toata viata Lui Hristos?

Ca sa ne mantuim, desigur.

Prin mantuire intelegem o stare, o fiintare in care este imposibila experimentarea oricaror forme de suferinta, o traire neintrerupta a unor fericiri extatice.

O fiintare patrunsa vesnic de bucurii indescriptibile.

Necredinciosilor li se pare incredibila existenta unei asemenea trepte evolutive. Iar multi credinciosi, probabil, nici nu o concep.

-----------------

Cum ne dam viata Lui Hristos?

Unii si-o dau formal, unii razboindu-se cu altii ca sa-si apere/impuna dreptatea, unii si-o dau in smerenie.

-------------

Inceputul smereniei este constientizarea starii nenorocite in care ne aflam.

Adancul smereniei este constientizarea nimicniciei noastre.

----------

Inceputul smereniei

Omul lumesc este ca un om bolnav care nu-si da seama de boala lui.

Ca un alcoolic care nu realizeaza ca este alcoolic.

Cel mai important lucru pentru un alcoolic este sa inceapa sa-si dea seama de boala pe care o are.

Dupa ce o recunoaste, sa dea mandria la o parte, sa recunoasca ca este alcoolic si sa ceara ajutorul celor care-l pot salva.

Cel ce nu recunoaste ca este bolnav nu se va vindeca, ci boala il va macina pana il va distruge.

De aceea, Imparatia Cerurilor este inchisa celor mandri, nu pentru ca cineva nu doreste mantuirea lor, ci pentru ca insasi mandria lor ii impiedica sa intre in rai.


"Dependenta de lume" este o boala mai subtila decat alcoolismul.

De aceea este dificil de recunoscut in miezul ei. O putem insa recunoaste relativ usor prin efectele sale asupra noastra, puseurile de suferinte fizice si psihice, sumedenia de pacate pe care le savarsim zi de zi.

O putem recunoaste in tanarul bogat care se intristeaza, nu se bucura sa lase toate si sa-L urmeze pe Hristos.

Un depedent se intristeaza cand i se cere sa renunte la adictia lui, si intra in sevraj atunci cand este despartit de obiectul adictiei.

Cel ce se apleaca mai mult asupra constiintei sale poate vedea ca sunt o puzderie de pacate care lucreaza in el insusi.

Cel ce nu reflecteaza atent, obiectiv, la actiunile si reactiile sale nu vede nimic imoral in el insusi.

Elementul cheie privind vindecarea este acela de a realiza rational ca suntem bolnavi, ca suntem incapabili sa ne vindecam singuri.

Cu cat inteligenta noastra va deveni mai ascutita in observarea bolii, cu atat vom dori mai tare sa scapam de ea cat mai repede.

Noi crestinii iL recunoastem pe Hristos ca Doctor, Medicament si Asistent in acelasi timp.

Doctorul trebuie acceptat.
Medicamentul trebuie sa lucreze inlauntru - in adancul inimii.
Asistentul vegheaza neintrerupt pana cand devenim oameni intregi, sanatosi.

In smerenie, omul se vede pe sine bolnav, iar pe Hristos - medicamentul din care izvoraste sanatatea.