Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Rugăciunea, chiar dacă este una în firea ei, se manifestă în diferite chipuri şi forme, aşa cum se vede în istoria mântuirii. Această atotvirtute este descrisă prin diferite numiri, care totdeauna au aceeaşi semnificaţie. Numirea generală este aceea de rugăciune. Potrivit cu scopul şi cu modul în care se manifestă se numeşte rugă, mijlocire, implorare, chemare în ajutor (Paraclis), rugăciune, chiar şi strigare dacă nevoia care o impune este urgentă.
Însă, în prezentul nostru exil, rugăciunea nu este doar necesară, ci şi impusă, întrucât Domnul nostru ne asigură că „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Împreună-lucrarea cu El doar rugăciunea o poate izbândi prin „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7).
Modurile rugăciunii ni le predau Sfinţii noştri Părinţi, întrucât ei au fost lucrători adevăraţi şi cuceritori ai darurilor şi ai harismelor ei. Orice întoarcere şi înălţare a minţii către Dumnezeu este rugăciune. Cu cât mai liniştit (isihast) şi mai cu atenţie este făcută, cu atât mai mult rodeşte.
Cel mai practic mod al rugăciunii, care domină în plinătatea Bisericii creştine, este psalmodierea din sfintele biserici cu ajutorul cărţilor speciale de slujbă. Un alt mod este rugăciunea „particulară” sau împreună cu doi sau trei, cu diferite rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi sau din psalmii lui David. Alt mod foarte practic de rugăciune este rugăciunea „particulară”, cu concentrare (adunare) şi luare aminte. În care rugătorul se mărturiseşte cu zdrobire şi sileşte, prin implorarea sa stăruitoare, împreună-pătimirea cea iubitoare de oameni a Domnului nostru. Un alt mod al rugăciunii este metoda întoarcerii spre cele dinăuntru, pe care au aplicat-o şi au învăţat-o Părinţii noştri monahi. Cu alte cuvinte, să se ţină mintea nerăspândită în inimă prin aşa-numita rugăciune de un singur gând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Mai întâi Apostolul Pavel ne-a adus la cunoştinţă că nu este cu putinţă mântuirea fără credinţă şi fără chemarea numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Prin rugăciunea de un singur gând căutăm ajutorul dumnezeiesc şi ne predăm pe noi înşine lui Hristos. Mărturisim, precum Petru, că Domnul este Fiul lui Dumnezeu. Rugăciunea este cuprinzătoare a Sfântului Duh, căci „nimeni nu poate să zică Domn: este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12, 3).
Abordarea rugăciunii este ostenitoare din pricina robiei minţii faţă de multe şi rele obişnuinţe, care nu dau lesne înapoi; este astfel nevoie de stăruinţă şi silinţă. De aceea Apostolul Pavel îndeamnă: „Stăruiţi în rugăciune”. Stăruinţa înseamnă insistenţă şi prelungire a rugăciunii. În cursul acestei stăruinţe se întâmplă de multe ori să apară mici piedici, fie de la osteneala fizică, fie din pricina lipsei de obişnuinţă, fie de la diavol. Nu trebuie să le acordăm atenţie, de vreme ce scopul şi lucrul căutat este în mod direct Hristos, viaţa noastră.
În chemarea cu stăruinţă a preasfântului nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, cineva poate să simtă că îl dor umerii sau capul. Acest lucru se datorează invidiei diavolului, care are ca scop să întrerupă strădania noastră, şi de aceea nu le vom da atenţie. Acel „neîncetat vă rugaţi” (I Tesaloniceni 5, 17) este o poruncă şi cunoaştem că „poruncile Domnului nu sunt grele” (I Ioan 5, 3). Cum vom cunoaşte altfel în chip făptuitor cuvântul Domnului nostru: „căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), şi acel: „Mă cheamă pe Mine in ziua necazului şi te voi izbăvi” (Psalmi 49, 16).
Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos

[cristiboss56]

Căderile noastre ne arată mândria duhovnicească și, fără să vrem, ne smeresc. Trebuie să avem parte de multe încercări până să ne cunoaștem neputința cu adevărat și să ne smerim.Iar acest lucru nu se dobândește în puțin timp, ci de-a lungul vremii. Căderile noastre înfrânează aroganța noastră și, fără să vrem, ne smeresc. Iar înaintea lui Dumnezeu este mai bun un păcătos care se pocăiește decât un drept care se mândrește.

Sf. Macarie de la Optina

[cristiboss56]

Rugăciunea are mare putere în familie. Cunosc doi fraţi care cu rugăciunea lor au reuşit nu numai să facă să nu se despartă părinţii lor, care aveau probleme între ei, ci chiar să se iubească şi mai mult. Tatăl nostru ne spunea: „Nu ştiu ce veţi face, dar va trebui să spuneţi «prezent» lui Dumnezeu de două ori pe zi, ca să ştie unde vă aflaţi”. În fiecare dimineaţă şi seară ne făceam rugăciunile toţi împreună înaintea icoanelor, tatăl, mama şi noi, copiii, iar la sfârşit făceam metanie la icoana lui Hristos. De asemenea, atunci când aveam vreo problemă, ne rugam cu toţii împreună pentru a se rezolva. Mi-aduc aminte că odată, atunci când s-a îmbolnăvit fratele cel mai mic, tatăl nostru ne-a spus: „Veniţi să-L rugăm pe Dumnezeu ca, ori să-l facă bine, ori să-l ia, pentru a nu mai suferi”. Ne-am rugat cu toţii şi copilul s-a făcut bine. Dar şi la masă stăteam cu toţii împreună. Mai întâi făceam rugăciune şi după aceea începeam să mâncăm.

Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Dacă pomenim pe cineva care este poate departe de tine, nu are cum să ştie că tu îl pomeneşti. Tu eşti în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit.
Dumnezeu, pentru rugăciunea ta, îl ajută pe el, şi tu, conştient, vrei să fii împlinitor al poruncilor date de Dumnezeu: te numeşti un mic mântuitor cândva şi undeva. Tu pomenindu-l pe el, îl ajută Dumnezeu. Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea.
Arhimandrit Arsenie Papacioc

[cristiboss56]

A dobândi rugăciunea Numelui lui Iisus înseamnă să dobândești veșnicia. În cele mai grele clipe ale descoperirii organismului nostru fizic, rugăciunea „Iisuse Hristoase” devine veșmânt pentru suflet; când activitatea creierului încetează și toate celelalte rugăciuni devin imposibile pentru memorie și pronunțare, atunci lumina vederii de Dumnezeu izvorâtă din numele lui Iisus devine organică duhului nostru. După ce am văzut sfârșitul părinților noștri, adormiți în rugăciune, nădejdea noastră rămâne puternic încredințată că pacea cerească, ce covârșește toată mintea, ne va îmbrățișa pentru vecie. „Iisuse Hristoase miluiește, mântuiește... Iisuse, mântuiește-mă”.
Arhimandritul Sofronie

[zaharia_2009]

Am evitat de multe ori sa fac macar o adnotare la acest fir si inca la citeva asemanatoare, din... nu stiu din ce cauza. As fi indrasnit sa zic din prudenta, dar acest gind al meu se intrevede mult cazut fata de minunata bogatie a darurilor acestor parinti trecuti aici.
Am citit mereu acest fir si nu a fost data sa nu ma bucur. Am citit mereu acest fir si nu a fost data sa nu ma intreb: daca se gaseste totusi cineva care face dragoste de frati si posteaza aici mereu cite un pahar de Viata, de ce noi citindu-le nu ne este suficient si inca continuam sa ne infruntam pe tarimul cugetarii in diferite idei. Daca citim cu luare aminte si daca sorbim tot nectarul duhovnicesc din acesti sfinti si parinti , ce ne mai lipseste sa nu cadem de acord pe orice subiect daca toti ne numim ortodocsi ?
F. frumos site si ciudat paradox! acela al neintelegerii intre noi desi avem aici, spre pilda, de toate, mai ales cind totusi se gaseste cineva care se indeletniceste cu scoaterea lor de prin slove si sa le puna aici pe tava !

Nu doresc cu aceasta interventie sa fiu comentat, sau dau nastere la vreo discutie noua. Sa ne pastram toti cugetul dar sa deschidem larg sufletul si sa ne hranim cu Viata pe care sfintii ne-o dau numai ca sa fim Vii.
Si eu as fi avut mai multe de zis, spre bine toate, dar tocmai din aceasi idee ma opresc aici !

Pace si bucurie tuturor !

[cristiboss56]

Frica de Dumnezeu şi frica „lumească” nu sunt două atitudini deosebite prin natura lor, ci sunt una şi aceeaşi atitudine fundamentală a omului, însă îndreptată spre ţeluri diferite. Acest lucru iese limpede din învăţătura Sfinţilor Părinţi, care arată cum una o exclude pe cealaltă: dacă ţi-e teamă de ceva din lume înseamnă că nu ţi-e frică de Dumnezeu; şi, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu n-are frică de nimic: „Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra lui”, scrie, de pildă, Sfântul Ioan Scărarul. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că teama ca patimă este înlesnită de „lipsa de rob a sufletului”, la care ajunge omul când nu are Duhul cel dumnezeiesc sălăşluit în sufletul său: „…m-am temut, căci sunt gol”, spune Adam după ce a călcat porunca (Fac. 3, 10).
Jean Claude-Larchet