Istorii cu talc

[cristiboss56]

- Ce formă vezi? – Hm….o lebădă, ba nu…se schimbă. Uite, acum devine o inimă.
Norii pufoși defilau încet, schimbându-și forma cu o repeziciune incredibilă.
– Este rândul tău. Spune-mi, ce formă are acest nor?
– Este… un înger. Da, se văd și aripile.

Fetița cu bujori în obrăjori, cade pe gânduri. Observând tăcerea ce s-a așternut, frățiorul întreabă în șoaptă, ca și când i-ar fi fost teamă că îl aude cineva.
– Ce s-a întâmplat?
– Crezi că acești nori au un mesaj pentru noi?
Băiatul se încruntă ușor, întrebarea punându-l în dificultate.
- Cred că totul depinde de tine. Dacă ești capabilă să vezi mesajul pe care norii ți-l trimit, atunci ei iți vor vorbi despre o taină. Dar, dacă rămâi doar la forma lor, ei vor tăcea.
Fetița zâmbește entuziasmată.
– O taină? Ce taină mi-ar putea spune norii?
– Nu știu….poate taina creației lor. Admiră-le forma și elucidează taina!
Se așterne o pauză liniștită, în care doar păsările voioase îndrăzneau să își exerseze cântul.
– Copii, veniți la masă!
O femeie gingașă îi privea cu iubire din pragul ușii. Ochii ei atât de blânzi erau de-a dreptul minunați, iar vocea caldă și nemuritoare te determina să îi dai slavă lui Dumnezeu pentru că a creat o făptură atât de minunată precum este mama. Imaginea ei continua să dăinuie peste ani, timpul cedând sub puterea iubirii și, deși lua cu sine totul, această imagine nu o putea smulge din sufletul băiatului care, acum, era un bărbat în toată firea.
Cuprins fiind de dorul copilăriei și de amintirile trecutului, bărbatul nu observase că soarele a dispărut, în locul său ivindu-se nori negri și amenințători.
Adesea, când privea norii cei repezi, își amintea de acea zi însorită și surâdea ușor. Venise timpul să plece…iar drumul pe care îl făcea urma să fie presărat de emoții, fiindcă era drumul ce ducea la casa părintească; Știa că nu îl va mai aștepta nimeni în pragul ușii, înveselindu-i inima cu acea privire nemuritoare. Știa că norii nu vor mai fi la fel, că iarba îl va primi ca pe un străin, iar păsările nu îl vor întâmpina bucuroase de o așteptată revedere. Știa toate acestea dar nu deznădăjduia, pentru că în fiecare părticică din acel loc era o parte din sufletul său.
Timpul trecea greu, dar pașii îl duceau tot mai aproape de casă. A ajuns și… Doamne, cât de tare îi tresălta inima! Totul era la fel: aceeași nori, aceleași păsări, aceeași iarbă, aceeași mireasmă atât de familiară și…minune! o imagine cunoscută îl surprinde. În apropierea casei, o fetiță cu bujori în obrăjori privea, cu o nevinovăție adorabilă, mersul norilor.
Bărbatul, cu lacrimi în ochi, se apropie ușor pentru a vedea mai bine imaginea atât de vie a surioarei sale. Prezența sa nu rămâne neobservată. Fetița, auzind pași în apropiere, se întoarce și, zărindu-l îl întreabă fără nicio teamă, arătând spre cer:
– Ce formă vedeți?
După ce face câțiva pași, apropiindu-se de fetiță, bărbatul ridică privirea și răspunde:
– Un zâmbet!
Fetița îl privește curioasă.
– Un zâmbet?
– Da, pentru că fiecare nor iți transmite un mesaj.
– Și ce mesaj v-a transmis acest nor în formă de zâmbet?
– Că Dumnezeu ne zâmbește în fiecare zi, doar că trebuie să privim mai des spre cer pentru a vedea acest zâmbet.

[cristiboss56]

Liniştea domneşte în micuţa cameră iar mireasma dulce face sufletul să tresară. Paşi mărunţi se aud din ce în ce mai tare. Cineva bate la uşă. – Intră! Zice o voce în care se evidenţia tăria sufletului şi, totodată, o blândeţe duioasă.
Uşa se deschide, permiţându-i bărbatului cu ochi negri să intre în cameră.
- Binecuvântaţi, părinte!
- Domnul să te binecuvânteze!
Vocea părintelui îl uimeşte pe bărbat, acesta uitând motivul pentru care venise.
– Ia loc! Se aude aceeaşi voce caldă şi fermă.
Bărbatul îl ascultă şi, după câteva secunde în care s-a gândit cum să înceapă discuţia, îndrăzneşte:
- Părinte, o întrebare îmi încearcă sufletul şi nu găsesc răspunsul: de ce ne simţim adesea atât de singuri?
– Băiete… omul nici când e singur, nu e singur.
- Nu înţeleg…
– Dacă ai putea vedea cu ochii sufletului, dacă ai putea vedea. Dacă am fi conştienţi în fiecare clipă că Dumnezeu este lângă noi, nu ne-am mai simţi singuri, nu am mai vorbi fără rost, iar întreaga supărare ar dispărea într-o clipă.
Bărbatul, înţelegând acum sensul cuvintelor spuse de părinte, îşi pleacă, ruşinat, capul.
- Şi totuşi… ne simţim singuri, iar această singurătate e apăsătoare de multe ori.
– În singurătate îţi poţi descoperi sufletul, îţi poţi face un bilanţ al faptelor. Dumnezeu nu se descoperă în zgomot, Dumnezeu se descoperă în tăcere. Învaţă să asculţi tăcerea!
- Băiete drag, singur te simţi când nu cunoşti adevăratul sens al vieţii, când te complaci în lucrurile mărunte ale lumii efemere. Nu aceasta este adevărata viaţă! Ea nu este plină de zgomote, ură, vorbe goale… ea este plină de o tăcere sfântă, de pace, de iubire.
- Învaţă să taci atunci când e nevoie şi nu vorbi niciodată fără a te gândi înainte, pentru a nu-ţi regreta mai apoi cuvintele. Este un timp când trebuie să râzi, un timp când trebuie să plângi, este un timp când trebuie să vorbeşti şi un timp când trebuie să taci. Fă-le pe toate la timpul lor!
- Trăieşte în simplitatea inimii, hrăneşte-te cu bunătate şi întăreşte-te cu iubire. Nu este simplu să trăieşti, dar este esenţial să trăieşti bine: în adevăr, nu în minciună, în iubire, nu în ură. Întotdeauna unde vei merge, lasă în urma ta o vorbă bună, un zâmbet cald, o amintire frumoasă. Numai un suflet curat poate atrage alte suflete!
- Să nu uiţi niciodată cine eşti, de unde vii şi unde te îndrepţi, să nu uiţi niciodată de Dumnezeu, iar atunci singurătatea nu are ce caută în inima ta!

[cristiboss56]

Dumnezeu te aşteaptă să îţi aline toate rănile !
O floare în mijlocul iernii supravieţuieşte doar din adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început. Un om trist moare încet, neştiind să culeagă, asemeni florii cele ce îi sunt necesare supravieţuirii, astfel sufletul lui, împietrit de atâta suferinţă, este strivit sub greutatea propriei suferinţe, greu de descris şi de înţeles.
De ce trebuie să suferim? Nu e nevoie să suferim. Suferinţa noi o alegem. Dacă nu ne-ar face plăcere să ne scufundăm în veninul suferinţei,atunci am extrage din fiecare clipă, din fiecare moment în care suntem trişti, adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început.
Floarea inimii noastre se ofileşte încetul cu încetul dacă o lăsăm pradă grindinii celei înfiorătoare, frigului care muşcă din ea fără nici un strop de compasiune
Viaţa este un album ale cărui pagini goale, noi îl umplem cu diverse fotografii. De ce am alege ca la final albumul să fie plin de poze cu chipuri triste, fără speranţă sau pline de ură ?
Înţeleg că viaţa este grea, uneori copleşitoare, dar chiar asta este esenţa iubirii, şi anume speranţa că va fi mai bine, speranţa creaturii care se înalţă spre Creator.
În jurul meu văd doar oameni posomorâţi, fără nici un zâmbet care să le îmbrace chipul într-o frumoasă binecuvântare. În momentul în care o să înţelegem că viaţa este un dar mult prea preţios pentru a-l pierde, poate vom şti atunci să preţuim fiecare clipă, vom şti să ne ridicăm şi să înfruntăm problemele mereu cu zâmbetul pe buze, aducându-i slavă Celui ce ne-a făcut atât de frumoşi, sănătoşi şi inteligenţi, să fim asemeni florii din mijlocul iernii, razei de lumină în mijlocul întunericului.
Dacă vreodată nu veţi găsi un motiv îndeajuns de întemeiat pentru a vă schimba percepţia negativă într-una pozitivă, atunci priviţi în jurul vostru, însă încercaţi să priviţi cu ochii inimii, asemeni unui copil care abia a descoperit frumuseţile naturii iar atunci veţi fi plăcut surprinşi de tot ceea ce vă înconjoară şi în mod sigur pe buzele voastre se va naşte un zâmbet.
Uitaţi-vă la cineva mai neajutorat decât voi şi încercaţi să vă puneţi în locul lui. Dacă, pentru o secundă aţi reuşit să faceţi acest lucru atunci vă veţi da seama că problemele voastre nu sunt atât de grave precum le credeaţi. Lăsaţi-vă în mâinile Creatorului, permite-Ţi să vă atingă sufletul iar atunci veţi simţi cum inima voastră va deveni mai uşoară că un fulg de nea şi mai luminoasă decât lumina soarelui.
Omule, binecuvântarea lui Dumnezeu, ai fost creat liber! Nu îţi distruge libertatea, închizându-te singur într-o închisoare, pedepsindu-te o întreagă viaţă pentru greşelile săvârşite sau din cauza unor proleme aparent fără soluţie. Şi cea mai întunecată noapte are sfârşitul ei. De ce nu ar avea şi problemele noastre ?
Nu ştiu în ce măsură cuvintele mele te-au afectat, ţi-au atins sufletul, însă îmi doresc pentru tine o libertate divină, o inimă uşoară şi un zâmbet blând. De aceea te rog să te opreşti puţin din mersul acesta nebun al lumii şi să te gândeşti ce este mai important pentru tine, pentru ce te chinui atâta şi să încerci să deschizi această închisoare, să devii o pasăre liberă, proaspăt scăpată din spatele gratiilor reci ale coliviei şi să te înalţi într-un zbor lin spre cerul unde Dumnezeu te aşteaptă să îţi aline toate rănile.

[cristiboss56]

Vântul se juca vesel cu câteva frunze palide, dând dovadă de o nonşalantă uimitoare, când o convorbire existenţială între doi prieteni era pe punctul de a se naşte.
– Nu înţeleg… de ce, înainte de a iubi o persoană, vrem să o schimbăm după cum credem noi că este bine să fie?
libertate si demnitate- Pentru că nu ştim cum să acceptăm persoana de lângă noi cu defectele şi calităţile ei. Vedem, de multe ori, doar minusurile la acea persoană şi nu le putem accepta cu uşurinţă, dorind astfel să o schimbăm, chipurile, sub masca bunei intenţii; vezi tu, Dumnezeu ne accepta aşa cum suntem… El nu doreşte cu tot dinadinsul să ne schimbe minusurile în plusuri, pentru că ştie că, în acest fel, libertatea noastră nu s-ar mai numi libertate.
– Atunci… cum accepţi acea persoană?
– Pur şi simplu o accepţi, iubind-o aşa cum Dumnezeu a creat-o… aproapelui tău nu trebuie să îi impui nimic; îl sfătuieşti, eşti aproape de el, încerci să îi arăţi calea cea dreaptă dar nu îl constrângi să facă ceva, altfel îi calci pe libertate! Lumea nu se schimbă în funcţie de tine, dar tu te poţi schimba în funcţie de ea. Da, purtarea ta îi influenţează pe ceilalţi într-o anumită măsură, dar nu îi schimbă în totalitate… de ce să te schimbi în funcţie de lume? Ce, ea ţi-a dat sufletul sau viaţa? Nu, ea este copărtaşă cu tine la Taina creaţiei, dar nu a fost creată pentru a te subordona pe tine, ca fiinţă. Te schimbi în măsura în care te laşi schimbat!
- Nu înţeleg, chiar totul depinde de tine?
– În cea mai mare parte, da. Nu te poate răni cineva dacă tu, în mod conştient sau inconştient, nu îi permiţi aceasta. Niciodată să nu te laşi condus în întregime de partea raţională, fiindcă fără suflet eşti un mort în viaţă, dar nu te lăsa condus nici doar de partea sufletească, fiindcă fără raţiune nu poţi judeca cu dreptate, fiind astfel capabil să priveşti lucrurile din exterior!
– Este greu să te detaşezi când treci printr-o situaţie grea şi să priveşti lucrurile din punct de vedere obiectiv…
– Dar cine a zis că este uşor? În această viaţă, nimic nu este uşor; şi pentru un zâmbet ai nevoie de o bună dispoziţie sufletească, altfel este un zâmbet fals, lipsit de orice emoţie, un zâmbet care nu transmite nimic. Să fii capabil să priveşti doar partea bună a lucrurilor chiar şi când te găseşti în grea deznădejde, este un dar dumnezeiesc. Prietene, nu căuta să-i schimbi pe ceilalţi, nu ai acest drept! Tu caută să te schimbi pe tine însuţi, să devii un om mai bun, iar atunci alţii se vor schimba singuri… dacă te schimbi, aşteaptă-te să pierzi legătura cu anumite persoane, dar pregăteşte-te pentru a cunoaşte alte suflete.
– De ce se pierd atât de uşor legăturile dintre oameni cunoscuţi?
– Deoarece sufletul lor nu este pe aceeaşi frecvenţă… ştii, dacă toată lumea te vorbeşte numai de bine, atunci trebuie să îţi pui serios întrebarea “ce se întâmplă cu mine?”
– Ce este rău în faptul că lumea te vorbeşte de bine?
– Nu ai pus bine întrebarea. Dacă preocuparea ta este să nu-i deranjezi pe ceilalţi, preferând minciuna în locul adevărului pe motiv că nu vrei să intri în discuţii contradictorii, atunci trebuie să îţi faci o analiză urgentă şi sinceră a sufletului. Să fii un om demn, corect şi stăpân pe sine este greu, dar esenţial!
Fii un model pentru ceilalţi, prietene, dar fii un model demn de urmat. Păstrează-ţi curăţia sufletească, curajul, bunătatea şi demnitatea, iar atunci nu vei trăi în zadar pe acest Pământ!

[stefan florin]

Era odata un medic cam arogant. In afara de asta, era si ateist si nu credea in nimic: nici in Dumnezeu, nici in suflet si nici in alte concepte spirituale. El se intalni odata cu un preot si incepu sa-l ia peste picior:
- Parinte, tu zici ca sufletul exista?
- Da, raspunse parintele.
- De unde stii? L-ai vazut vreodata? spuse doctorul.
- Nu.
- L-ai mirosit vreodata?
- Nu l-am mirosit.
- L-ai gustat vreodata?
- Nici atat.
- L-ai auzit vreodata?
- Sufletul nu poate fi auzit.
- Dar, l-ai simtit vreodata, parinte?
- De simtit, da, l-am simtit si inca foarte bine.
- Atunci, parinte – spuse doctorul cu un aer triumfator – daca din cele 5 simturi ale omului, 4 arata ca nu exista, atunci pe cine sa credem? Pe cele 4 simturi sau doar pe unul!?
Parintele, un om foarte intelept, nu se lasa. Si incepu el sa-l intrebe pe medic:
- Doctore, tu ai vazut vreodata cum arata o durere?
- Nu.
- Dar de auzit ai auzit-o?
- Nici atat.
- Poate ai gustat-o?
- Nu poti gusta o durere.
- Sau poate ai mirosit-o?
- Imposibil.
- Dar de simtit, ai simtit-o?
- Normal ca da, toti o simtim.
- Asadar, concluziona preotul, din cele 5 simturi, 4 vorbesc contra durerii. Ce-ai zice daca, folosind acelasi rationament pe care tu l-ai aplicat in cazul sufletului, cineva ar zice ca durerea nu exista!?
Si, de atunci, medicul a ramas profund pe ganduri…

[cristiboss56]

Doi oameni munceau în aceeaşi pădure tăind lemne. Copacii erau mari, puternici şi vânjoşi. Cei doi tăietori de lemne îşi foloseau topoarele cu aceeaşi măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o constanţă de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească, decât câteva clipe pentru a-şi mai trage răsuflarea. Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.
La apusul soarelui, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare şi n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi şi să nu crezi, terminase de doborât copacul cu trunchiul gros. Începuseră în acelaşi timp, iar cei doi arbori erau la fel ca dimensiuni.
Primului tăietor de lemne nu-i venea să-şi creadă ochilor. „Nu mai înţeleg nimic! Cum ai reuşit să termini când te opreai la fiecare oră?“
Celălalt tăietor zâmbi: „Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză şi pentru a-mi ascuţi securea“.
Sufletul nostru este asemenea unei securi. Să nu-l lăsăm să ruginească. Să-l ascuţim câte puţin în fiecare zi. Cum? Vă propun o scurtă reţetă: Îmbrăţişaţi în fiecare zi persoanele dragi. Fiţi iubitori faţă de toţi. Zâmbiţi! Rugaţi-vă! Ajutaţi pe cei din preajma voastră dacă au nevoie de sprijinul vostru. Uitaţi-vă la cer şi priviţi spre înalt. Viaţa e o luptă de care trebuie să ne bucurăm, nu ceva pe care e nevoie să o îndurăm.

[cristiboss56]

Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă îşi abandonează bebeluşul născut de curând la poarta unui orfelinat.
Printr-o minune dumnezeiască, copilaşul a supravieţuit cumplitei nopţi; era un copil frumos ca un îngeraş, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creşterea unui copil orb.
Anii treceau iar copilaşul creştea. Viaţa lui nu a fost deloc uşoară, ceilalţi copii dar şi oamenii adulţi îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică şi o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-şi din timpul atât de preţios pentru a-i face un bine: l-a învăţat să scrie alfabetul şi i-a vorbit puţin despre Dumnezeu.
Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului şi să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuţe şi gingaşe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colţ îndepărtat al curţii, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar uşa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare şi păşeşte încet, ieşind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică şi înfricoşătoare.
În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi paşi, un claxon asurzitor îl opreşte:
– Eşti orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.
Cuvintele şoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea aşa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieşirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.
Un băieţel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.
– De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilaşul orb în timp ce se aşeză lângă el.
– Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit
– Noapte? Cum arată noaptea?
Cu ochii mari de uimire, băieţelul îi răspunde:
– Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în faţa ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere
– Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundaţi ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.
– Spune-mi, te rog, cum este lumina?
Foarte sigur pe el, băieţelul îi răspunde:
– Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viaţă.
– Dar lumea? Cât e de mare?
Încercând să-i răspundă la întrebare, băieţelul îşi întinde cât poate el de tare braţele:
– Uite atât de mare.
Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reuşeşte în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanţă care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-şi schimbe poziţia
– Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?
– Hm… Dumnezeu toate le poate.
– Prietenul meu micuţ, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?
După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.
– Acolo, sus în cer
– Şi e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.
Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuţia.
– Mama, e mămica! Strigă bucuros copilaşul, fugind spre mama lui.
Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.
– Doamne, nu ştiu cât de departe este cerul, dar, dacă voieşti, primeşte-mă în casa Ta. Îmi este frig şi foame… Tu eşti iubirea şi viaţa mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig şi nici nu voi mai fi singur vreodată.
– Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primeşti la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta şi aşa Te voi lăuda mereu.
O bucurie de nedescris îi cuprinde inima şi lacrimile iubirii şi ale recunoştinţei apar din ochii atât de frumoşi, de curaţi, dar lipsiţi de lumină.
Dintr-un buzunar scoate un carneţel şi, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent şi ca amintire pentru micuţul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuieşte în inimile noastre! ’’
S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze şi cu o inimă plină de pace şi iubire, lăsând în urma sa doar tristeţea băieţelului pe care-l cunoscuse.