GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

Articol publicat în limba germană (Die orthodoxe Spiritualität mit einigen Beispielen aus der rumänischen Tradition) în vol. coord. de Hermann Schoenauer, Spiritualität und innovative Unternehmensführung, Stuttgart: Kohlhammer 2011, pp. 262-284

Introducere

În Bisericile apusene, cu deosebire în Biserica Catolică, fiecare congregaţie, ordin sau fraternitate religioasă are spiritualitatea sa proprie. Astfel întâlnim o spiritualitate specifică benedictinilor, o alta proprie cisterţienilor, alta a carmeliţilor, a micilor surori ale lui Iisus, a diferitelor fraternităţi, a mişcărilor harismatice etc…. şi chiar o spiritualitate a laicilor. Desigur că este vorba de aceeaşi spiritualitate creştină, dar cu accente diferite potrivit scopului pe care fiecare grupare îl are în vedere. Apariţia diferitelor „spiritualităţi” este rezultatul dezvoltării istorice a creştinismului apusean care are în vedere sufletul omului, dar, mai ales, trupul şi viaţa aceasta pământească, pe care încearcă să le desăvârşească. Se ştie că spiritul occidental este juridic, raţional şi foarte pragmatic. Aici totul trebuie să fie exact, precis şi în bună rânduială. Numai aşa lucrurile evoluează. Orientarea fundamentală este aceea a organizării şi transformării lumii prezente.
În Răsărit, spiritul creştin, predominant ortodox, are o altă orientare, moştenită din Tradiţia iudaică şi din antichitatea greacă. Orientalii sunt, în general, mai introvertiţi, mai sentimentali, mai puţin practici şi mai detaşaţi de lumea aceasta. De aceea şi spiritul creştin (ortodox) este mistic, speculativ şi orientat spre lumea cealaltă. „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie” (Evrei 13, 14).

Ortodoxia se caracterizează printr-o mare unitate în viaţa ei canonică, liturgică, ascetică şi teologică. Iar spiritualitatea ortodoxă care este sinteza vieţii Bisericii, adică a vieţii în Hristos şi în Duhul Sfânt, este tot atât de unitară. În Ortodoxie nu se vorbeşte de spiritualitate la plural. Spiritualitatea este una pentru toţi credincioşii Bisericii: laici, monahi sau clerici. Şi aceasta pentru că spiritualitatea urmăreşte transformarea lăuntrică a omului, sfinţirea sau desăvârşirea lui. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur zice că atunci când Hristos porunceşte: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este!” (Matei 5, 48), se adresează tuturor, indiferent de starea lor socială sau de funcţia pe care o au în Biserică şi că toţi trebuie să atingă aceeaşi măsură a desăvârşirii. Viaţa creştină înseamnă un efort permanent de asemănare cu Hristos „până ce vom ajunge toţi… la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Efortul sau asceza care se cere pentru urmarea lui Hristos până la identificarea cu El este expresie a credinţei care nu înseamnă doar ataşamentul intelectual la opera de mântuire a lumii realizată de Hristos prin moartea şi învierea Sa, ci însuşirea acestei mântuiri în viaţa personală tocmai prin efortul de identificare cu El: „M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

În cele ce urmează voi încerca să fac o sinteză a spiritualităţii ortodoxe, iar apoi să prezint specificul spiritualităţii româneşti prin câteva exemple concrete: viaţa Sfinţilor martiri Brâncoveni, viaţa Sfântului ierarh Calinic de la Cernica şi lucrarea Cenaclului (Asociaţiei) „Rugul aprins”, o încercare de răspândire a spiritualităţii isihaste în rândul mirenilor, îndeosebi al intelectualilor.

[cristiboss56]

1. Ce înţeleg ortodocşii prin viaţă duhovnicească sau spiritualitate?

Termenul de „spiritualitate” vine de la latinescul „spiritus”= suflare şi ne trimite la suflarea creatoare a lui Dumnezeu prin care omul devine „fiinţă vie” sau „suflet viu”(vezi Geneză 2,7). Dumnezeu creează lumea numai prin cuvântul Său, pe om însă îl face „după chipul şi asemănarea Sa” (Geneză 1, 26), printr-o lucrare specială, modelându-l din pământ şi insuflând asupra lui Duhul Său prin care omul devine „fiinţă vie” sau „suflet viu”. Fără suflarea creatoare a lui Dumnezeu, deci fără Duhul Lui, omul nu poate exista. Deşi animalele au şi ele un suflet care le întreţine viaţa, nu au suflarea lui Dumnezeu, adică pe Duhul Sfânt care să le facă apte pentru o viaţă spirituală superioară. Numai omul este făcut ca să participe conştient la viaţa lui Dumnezeu, prin prezenţa Duhului Sfânt în el încă de la crearea (naşterea) sa.

Prin „spiritualitate” înţelegem tocmai participarea liberă şi conştientă a omului la viaţa lui Dumnezeu Care este comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Participarea la viaţa Sfintei Treimi priveşte omul în unitatea componentelor sale: trup, suflet şi duh. „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 5, 23). Sfinţirea vine numai de la Dumnezeu; nimeni nu se poate sfinţi pe sine însuşi prin forţele sale proprii, după cum nici-o creatură nu ne poate sfinţi. Numai Duhul Sfânt, pe care Biserica îl numeşte „Sfinţitorul”, sfinţeşte pe om şi creaţia. Însă nu fără voia omului şi fără participarea lui la procesul sfinţirii sale şi al creaţiei. Pentru că omul a fost dotat prin creaţie cu voinţă liberă care se poate opune chiar lui Dumnezeu, Creatorul său. Vorbim de sfinţirea omului şi a creaţiei, deşi numai omul are voinţă liberă, pentru că omul poartă în sine toată creaţia, el fiind, după Sfinţii Părinţi ai Bisericii, un „microcosmos”. Astfel omul recapitulează în sine toată existenţa, tot cosmosul. Sfinţirea omului înseamnă simultan şi sfinţirea creaţiei. Există deci o unitate ontologică a umanităţii şi a creaţiei care se concentrează în inima fiecărui om. Într’adevăr, după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, inima este locaşul harului şi centrul fiinţei umane din care izvorăsc şi spre care converg toate puterile fizice şi psihice ale omului. Când aceste puteri lăuntrice sau energii se află în armonie, ne bucurăm de „pacea inimii” şi de „simţirea harului”, care înseamnă simţirea lui Hristos ca Domn şi Mântuitor al nostru şi a semenilor ca propriile noastre mădulare. Şi aceasta pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat deplin în inimile noastre.

Totuşi în starea de păcat, care în esenţă este egoism şi înseamnă separare de Dumnezeu şi separare de semeni, omul nu mai simte şi nu mai trăieşte legătura sa ontologică cu Dumnezeu şi cu semenii săi în umanitate şi cu creaţia pentru că este divizat în el însuşi. El nu mai este o fiinţă unitară, o persoană în comuniune, ci o fiinţă divizată şi distrusă, o persoană coborâtă la nivelul cel mai de jos al existenţei, acela al individului egoist, închis în el însuşi, fără comuniune adevărată cu semenii săi, de pe urma cărora vrea doar să profite şi în care vede mai degrabă vrăjmaşi decât fraţii săi în umanitate.

Pentru a reface unitatea ontologică a umanităţii pierdută prin păcatul strămoşesc şi prin păcatele fiecăruia în parte, deci pentru a-l elibera pe om din păcat care, aşa cum am spus, separă pe om de Dumnezeu şi de semenii săi, Dumnezeu alege calea întrupării Fiului Său, Care ca om fără de păcat recapitulează în firea Sa umană întreaga umanitate şi întreaga creaţie. Iisus Hristos este „Fiul Omului” prin excelenţă, Omul adevărat, noul Adam sau „Adamul total”, cum îl numesc Părinţii Bisericii, tocmai pentru că El nu este separat de nimeni şi de nimic, pentru că poartă în Sine şi este unit cu toată umanitatea şi cu toată creaţia. Astfel firea sau natura umană a lui Hristos este ca un aluat sau ca o sămânţă semănată în umanitate care dacă este primită şi cultivată în viaţa personală face ca fiecare să regăsească în sine unitatea sa cu întreaga umanitate şi cu întreaga creaţie. Iar Hristos ni se oferă înainte de toate în Tainele Bisericii. Prin Tainele Bisericii, cu deosebire prin Botez şi prin Euharistie, noi îl primim pe Hristos cu toată umanitatea Sa şi cu toată dumnezeirea Sa şi devenim una cu El, dacă ne silim să împlinim poruncile Lui.

În concluzie, pentru ortodocşi spiritualitatea este viaţa creştină înţeleasă ca viaţă în Hristos şi în Duhul Sfânt, care prin Tainele Bisericii, susţinute de efortul personal de curăţire şi sfinţire prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ne apropie treptat de Hristos până la unirea deplină cu El, când vom trăi şi noi, întocmai ca şi Hristos, comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu în Sfânta Treime, cu semenii noştri în umanitate şi cu toată creaţia.

[cristiboss56]

2. Rugăciunea Bisericii: Sfintele Taine şi cele şapte Laude, ca fundament al spiritualităţii ortodoxe

2.1 Sfintele Taine După cum am spus, Duhul Sfânt este cel care sfinţeşte totul, omul şi creaţia. Iar harul Duhului Sfânt, adică puterea lui sfinţitoare, ni se împărtăşeşte în mod obiectiv prin rugăciunea Bisericii concentrată în Sfintele Taine şi prelungită în cele „şapte Laude” zilnice, prin care credinciosul aduce lauda cuvenită lui Dumnezeu, „Părintele luminilor de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17). Prin Taine înţelegem lucrări ale harului Duhului Sfânt ca răspuns la rugăciunea credincioşilor, adunaţi în sinaxă liturgică (rugăciune comună), de a le sfinţi viaţa. Biserica Ortodoxă, ca şi Biserica Catolică, socoteşte că şapte sunt Tainele Bisericii: Botezul, Mirungerea, Euharistia sau împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, Preoţia, Spovedania (Pocăinţa) sau mărturisirea păcatelor, Cununia şi Maslul sau ungerea cu untdelemn sfinţit a bolnavilor. Aceste Taine privesc viaţa credinciosului şi a comunităţii în cele mai importante momente şi aspecte ale ei. Totuşi, în sens larg, orice rugăciune liturgică sau personală poate fi privită ca taină, pentru că în toate este prezent şi lucrător Duhul Sfânt. Fixarea numărului de şapte este de origine târzie, scolastică. Sfinţii Părinţi spun că Biserica însăşi este Taina Tainelor pentru că Biserica se identifică cu Hristos şi ca atare Duhul Sfânt lucrează în orice moment prin Biserică. Biserica, în aspectul ei mistic, nevăzut, este tocmai realitatea prezenţei lui Hristos în lume până la sfârşitul veacurilor, iar în aspectul ei văzut este comunitatea credincioşilor care se adună laolaltă ca să slujească Sfintele Taine şi să-L laude pe Dumnezeu prin întreg cultul ei.

( va continua )

[cristiboss56]

2.2 Biserica şi Euharistia

Dacă încercăm să pătrundem mai mult în misterul Bisericii trebuie să facem apel la Sfânta Scriptură. În epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel spune că „Dumnezeu L-a dat (pe Hristos) cap Bisericii, care este trupul Lui” şi, de asemenea, că „Hristos este capul Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este” (1, 22-23; 5, 23). Înţelegem de aici că Biserica este „trupul lui Hristos”, adică prelungirea istorică a Întrupării, a prezenţei şi lucrării permanente a lui Hristos în lume. Iar credincioşii sunt mădularele trupului lui Hristos: „voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12, 27). Fireşte, ca „trup al lui Hristos”, Biserica se identifică cu Hristos, este una cu El. Între capul Hristos şi trupul Său, Biserica, nu există nici cea mai mică separaţie sau despărţire, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe de altă parte, toţi Sfinţii Evanghelişti vorbesc despre instituirea la „Cina cea de taină” a Tainei Euharistiei, când Hristos preface, prin binecuvântare, pâinea şi vinul în trupul şi sângele Său cu care i-a împărtăşit pe ucenici. El a cerut apostolilor: „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22,19); cu alte cuvinte, să săvârşească mereu Euharistia. Pentru teologia şi spiritualitatea ortodoxă, Euharistia este Taina fundamentală a Bisericii întrucât ea actualizează neîncetat prezenţa lui Hristos în lume şi ne împărtăşeşte trupul şi sângele Lui care sunt adevărata mâncare şi adevărata băutură pentru cei credincioşi. Biserica, „trupul lui Hristos”, se identifică deci cu Euharistia, „trupul şi sângele Domnului”. Astfel Biserica sau adunarea credincioşilor săvârşeşte Euharistia, iar Euharistia îi transformă pe credincioşi în Biserică, „trupul lui Hristos” prin împărtăşirea cu Hristos care ne face mădulare ale trupului Său. „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni 10, 17). Ca membrii ai Bisericii prin Botez şi prin împărtăşirea din aceeaşi pâine (trupul lui Hristos), credincioşii nu mai sunt izolaţi unii de alţii, ci devin mădulare unii altora şi mădulare ale trupului lui Hristos. Aici Ortodoxia pune accent pe pregătirea pentru împărtăşirea constantă, „cu vrednicie”, adică cu cercetarea conştiinţei (cf. I Corinteni 11, 28), care se face cu ajutorul duhovnicului în Taina Spovedaniei, ca şi cu post şi rugăciune. Părinţii Bisericii compară Euharistia ca Taină a trupului şi sângelui Domnului cu focul, iar pe cel ce se împărtăşeşte cu fierul. Dacă un fier este ţinut în foc se înroşeşte până devine el însuşi foc, rămânând totuşi în firea sa metal. Tot astfel şi credinciosul care se împărtăşeşte cu credinţă devine ca Hristos, va avea gândul şi simţirea lui Hristos (cf. I Corinteni2, 16; Filipeni 2, 5). Firea celui mai tare schimbă firea celui mai slab, zic aceiaşi Părinţi. Aşadar Duhul Sfânt prin Sfintele Taine îl îndumnezeieşte pe credincios, îl face asemenea lui Dumnezeu sau „Dumnezeu după har” (nu după natură).


Va continua

[cristiboss56]

2.3 Trăsăturile fundamentale ale Bisericii ca şi comunitate a credincioşilor

Ca şi comunitate a credincioşilor, Biserica apare la Rusalii, când Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostolii Domnului, în chip de limbi de foc şi i-a întărit ca să-l vestească pe Hristos, Cel mort şi înviat ca Mântuitor al lumii. Cei ce au auzit predica lui Petru în acea zi „au fost pătrunşi la inimă”, s-au pocăit şi au primit botezul în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor. Odată cu botezul, toţi au primit şi darul Duhului Sfânt (vezi Faptele Apostolilor 2, 37-38). Despre prima Biserică sau comunitate creştină din Ierusalim, ni se spune mai departe că membrii ei „stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” şi, de asemenea, că „inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (2,42; 4,32).

Avem aici trăsăturile fundamentale ale vieţii creştine centrate pe comuniunea dintre credincioşi care se adună laolaltă pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a frânge pâinea, adică a săvârşi Euharistia şi a se împărtăşi cu trupul şi sângele Domnului şi pentru a se ruga împreună. Punctul culminant al comuniunii dintre credincioşi este acela că inima şi sufletul lor devin una prin detaşarea de bunurile materiale, care dacă nu sunt bine gestionate închid inima în sine şi o despart de ceilalţi.

Referitor la raportul dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi Euharistie, din perspectivă ortodoxă, trebuie să spunem că dacă în Vechiul Testament, Cuvântul lui Dumnezeu (Fiul lui Dumnezeu) se face cunoscut oamenilor prin gura proorocilor şi a oamenilor aleşi, în Noul Testament, Cuvântul se face trup, devine om în Persoana lui Hristos şi se adresează direct lumii. Iar Biserica există în lume prin cele două forme ale prezenţei lui Hristos: Euharistia şi Cuvântul, pe care nu le desparte niciodată pentru că Hristos nu poate fi împărţit. Euharistia este deci Cuvântul întrupat; Biblia, Cuvântul rostit, consemnat de autorii sfinţi. Biserica (poporul lui Dumnezeu) săvârşeşte Euharistia şi vesteşte Cuvântul (Evanghelia) cu care se sileşte să se conformeze până la identificare. Cuvântul (Evanghelia) este prelungirea Euharistiei şi totodată şi interpretarea ei. În Sfânta Liturghie, Hristos ni se împărtăşeşte sub forma pâinii, dar ne şi învaţă cum să devenim noi înşine „pâine”, adică ofrandă unii pentru alţii şi pentru lume.

Va continua

[cristiboss56]

2.4 Cele şapte Laude Rugăciunea liturgică, comună, de care ne vorbeşte textul din Faptele Apostolilor 2,42, citat mai sus, este de asemenea fundamentală pentru însuşirea personală a mântuirii şi sfinţirea vieţii. O maximă patristică spune că nimeni nu se mântuieşte singur, ci numai împreună cu semenii săi. Or Biserica există tocmai ca să permită credincioşilor să se adune laolaltă pentru a se mântui sau sfinţi împreună. Aici trebuie spus că pentru ortodocşi termenii de mântuire, sfinţire, desăvârşire, asemănarea sau identificarea cu Hristos, îndumnezeire… sunt aproape echivalenţi şi exprimă acelaşi proces de spiritualizare a firii umane prin lucrarea Duhului Sfânt.

Pe lângă rugăciunile specifice fiecărei Sfinte Taine, Biserica şi-a îmbogăţit patrimoniul ei liturgic foarte devreme cu slujba celor „şapte Laude” zilnice, după cuvântul proorocului David: „De şapte ori pe zi te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii tale” (Psalm 118,164). Aceste „şapte Laude” sunt: Vecernia (slujba de seară), Pavecerniţa (slujba de după cină), Miezonoptica (slujba de la miezul nopţii), Utrenia (slujba de dimineaţă) cu Ceasul I (ora 6), Ceasul III (ora 9), Ceasul VI (ora 12) şi Ceasul IX (ora 15). „Laudele” sunt formate mai cu seamă din Psalmi, imnuri şi cântări prin care se preamăreşte Dumnezeu şi au rolul de a sfinţi timpul şi viaţa omului pe tot parcursul zilei. Laudele fac parte din pregătirea credinciosului pentru participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului. Ele încadrează Euharistia care în mod normal nu se săvârşeşte niciodată fără să fie precedată, cel puţin, de Vecernie şi de Utrenie.

Atât slujba Sfintelor Taine, cât şi slujba Laudelor au fost alcătuite, în cea mai mare parte, de monahi, după cum toată spiritualitatea ortodoxă este în fond o spiritualitate monastică. Monahismul creştin a apărut foarte timpuriu în istoria Bisericii şi a luat o amploare deosebită începând cu secolul IV, când viaţa creştină, prin convertirea în masă a păgânilor, fără pregătirea necesară, a intrat într-un declin ireversibil. Astfel mulţi creştini din dorinţa de a trăi Evanghelia în maximalismul ei, fără compromisuri, cum cere Hristos tuturor celor ce vor să-l urmeze, s-au retras în pustie alcătuind colonii întregi de monahi, în Egipt, în Siria, în Palestina, pe Muntele Sinai; apoi monahismul s-a răspândit la Roma, la Constantinopol, în Irlanda, pe muntele Olimp, pe Athos… şi în toate ţările care au primit creştinismul.
Tradiţia de a hirotoni pe toţi călugării sau pe cei mai mulţi întru preot este târzie şi s-a răspândit în Apus. În Biserica Ortodoxă se păstrează rânduiala veche, după care monahii nu sunt hirotoniţi decât în funcţie de nevoile mânăstirii, ceilalţi fiind consideraţi ca şi mireni, deşi duc un mod de viaţă aparte. Totuşi nici un monah nu are sentimentul că este superior prin viaţa sa celorlalţi credincioşi ai Bisericii. De fapt, voturile monahale: castitatea, sărăcia şi ascultarea sunt practicate de cei credincioşi şi în lume: în familie şi în societate, dacă înţelegem prin castitate, curăţia sufletească pe care o aşteaptă Dumnezeu de la toţi cei ce cred în El, iar prin sărăcie, detaşarea de bunurile materiale. De a ceea Sfântul Apostol Pavel spune celor căsătoriţi: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul neîntinat” (Evrei 13, 4).
Acest lucru se realizează când soţii lasă să vină în lume toţi copiii pe care-i trimite Dumnezeu şi nu reduc actul conjugal la plăcerea simţurilor şi când, încetul cu încetul, îl vor transfigura. Căci în Împărăţia lui Dumnezeu, pe care o pregătim fiecare şi o pregustăm încă de aici de pe pământ „nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Luca 20, 35). Iar în ce priveşte virtutea ascultării, viaţa însăşi ne cere, dacă vrem să trăim în armonie, în familie şi în societate, să ascultăm unii de alţii, să ne supunem unii altora, după exemplul pe care ni l-a dat Mântuitorul Hristos Însuşi. Aş zice chiar că mai multe sunt ocaziile în lume de a ne exercita ascultarea şi supunerea, virtuţi fundamentale ale creştinului, decât în mănăstire. Bineînţeles, dacă vrem! Viaţa de familie şi viaţa de mănăstire sunt două moduri de viaţă diferite, dar şi apropiate în multe aspecte ale lor. Însă şi una şi cealaltă urmăresc acelaşi scop: sfinţirea credinciosului.

După cum se ştie, slujbele în Biserica Ortodoxă, care este prin excelenţă o Biserică liturgică, rugătoare, sunt lungi (unele pot dura ore în şir), dar deosebit de frumoase. În biserică, în timpul slujbei, se stă tot timpul în picioare; doar cei mai în vârstă şi cei bolnavi pot şedea. Rugăciunea în picioare, cu ochii mai mult închişi şi cu capul puţin plecat spre partea stângă (locul inimii) pentru a ajuta concentrarea minţii în inimă este ea însăşi o asceză. Slujbele ortodoxe au o formă fixă de peste un mileniu, conţinutul lor urcând, adeseori, până în primele secole creştine. Alcătuite de oameni sfinţi, inspiraţi şi transfiguraţi de Duhul Sfânt prin rugăciunea şi viaţa lor ascetică, ele sunt o acumulare de rugăciuni şi cântări dintre cele mai frumoase, cu o mireasmă şi o profunzime teologică şi mistică aparte, care cultivă (hrănesc) atât mintea cât şi inima credinciosului. De asemenea slujbele, prin ritualul lor complex, au o încărcătură simbolică deosebită prin care se urmăreşte introducerea în misterul lui Dumnezeu şi actualizarea lui în viaţa credincioşilor. Astfel participând la sfintele slujbe, în biserică, credinciosul face o experienţă mistică cu toate simţurile sale: cu văzul contemplă în ritualul liturgic şi în icoane pe Hristos întrupat şi actele Sale mântuitoare ca şi pe sfinţi, care îi sunt modele de urmat în viaţă; cu auzul se îndulceşte de Cuvântul lui Dumnezeu şi de rugăciunea liturgică; prin mirosul de tămâie simte mireasma Împărăţiei lui Dumnezeu; prin sărutarea cu credinţă a icoanelor, a Evangheliei, a crucii, a moaştelor, a veşmintelor preoţeşti…pipăie realitatea prezenţei lui Hristos, care nu este doar o prezenţă nevăzută, ci şi una palpabilă, iar prin gustarea din trupul şi sângele Domnului se hrăneşte cu Hristos, devine una cu El.

Ca şi concluzie la acest capitol putem spune că teologia şi spiritualitatea ortodoxă pun un accent deosebit pe lucrarea Duhului Sfânt, Care ne împărtăşeşte harul sfinţitor prin rugăciunea comună a Bisericii, îndeosebi prin cele şapte Sfinte Taine. Harul, ca energie divină necreată, este în fond viaţa lui Dumnezeu împărtăşită oamenilor pentru ca aceştia să progreseze în comuniunea cu El până la asemănarea cu Dumnezeu. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Dar întrucât „noi suntem în toate colaboratori cu Dumnezeu” (cf. I Corinteni 3, 9), ca unii care am fost înzestraţi cu voinţă liberă, harul nu poate lucra liber în noi decât în măsura în care ne străduim să participăm la rugăciunea Bisericii şi facem efortul de a împlini voia lui Dumnezeu prin respectarea poruncilor Lui. Sfinţenia fiind exclusiv opera harului, putem spune, împreună cu Părinţii Bisericii, că „totul este har”, dar şi că harul cere jertfa noastră fără rezervă, de unde maxima patristică: „dă-ţi sângele pentru a primi harul”, adică fă tot efortul de care eşti capabil pentru a duce o viaţă virtuoasă, vrednică de Dumnezeu.

Va continua

[cristiboss56]

3. Asceza creştină ca mijloc de colaborare cu harul în procesul sfinţirii personale

Cuvântul „asceză” (gr. askesis) înseamnă exerciţiu, câştigarea unei deprinderi bune prin austeritate, privaţiune. Asceza este lupta continuă pentru desprinderea de patimi şi descătuşarea sufletului de planul vieţii corupte pentru a ajunge la starea de nepătimire prin dobândirea virtuţilor. Ea ţinteşte schimbarea radicală a modului de gândire, care va influenţa şi modul de vieţuire pentru a se ajunge la moartea „omului trupesc” şi învierea „omului duhovnicesc”. Sfântul Apostol Pavel compară viaţa creştină cu lupta atleţilor în stadion. „Nu ştiţi voi că cei care aleargă în stadion toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi ca să-l luaţi. Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu deci aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 24-29). În epistola către Evrei, acelaşi Apostol spune: „În lupta voastră cu păcatul, nu va-ţi împotrivit încă până la sânge” (12, 4). Mântuitorul Însuşi zice că: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12; Luca 16, 16). Tot El spune: „cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze”(Matei 16, 24). Şi de asemenea: „Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Din toate aceste texte înţelegem că viaţa creştină presupune o angajare constantă în lupta cu păcatul care ne împiedică să urmăm lui Hristos sau să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu pe care o pregustăm încă din viaţa aceasta.
De fapt toată Sfânta Scriptură este o descriere a dramei omului căzut în păcat şi a efortului de a se elibera de sub stăpânirea lui. Păcatul este cea mai mare tragedie a omului, cauza tuturor relelor şi suferinţelor omeneşti care culmină cu moartea. Spiritualitatea ortodoxă consideră păcatul ca boală adânc înrădăcinată în firea umană de care fiecare om trebuie să se îngrijească folosind toate mijloacele pentru ca să se vindece. Desigur vindecarea vine numai de la Dumnezeu, Care, prin moartea şi învierea Fiului Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne-a eliberat de păcat şi de toate consecinţele lui. De aceea este absolut necesar să fim uniţi cu Hristos pentru ca harul Lui să lucreze în noi vindecarea de boala păcatului. Aşa cum am spus mai sus, firea (natura) umană a Domnului, care a recapitulat în sine toată umanitatea, este ca un aluat care dospeşte frământătura întregii naturi umane, o vindecă şi o înnoieşte. De aceea Sfinţii Părinţi numesc Sfânta Împărtăşanie „antidotul morţii”, leacul care ne procură nemurirea, iar Biserica - în care îl lăudăm pe Dumnezeu, ne spovedim şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, învăţăm cum să ne luptăm cu păcatul pentru ca să-l biruim - o numesc „laboratorul învierii”.

Părinţii tradiţiei ascetice, marii asceţi ai monahismului răsăritean şi apusean au fost, în acelaşi timp, şi mari cunoscători ai sufletului omenesc. Aceşti Părinţi, care n-au făcut studii de medicină sau de psihologie, ci călăuziţi de lumina Sfintelor Scripturi şi a tradiţiei ascetice a înaintaşilor ca şi de experienţa proprie a vieţii lor, de căderi şi ridicări în lupta cu păcatul şi pentru dobândirea virtuţilor, analizează în scrierile lor cele mai subtile procese şi mişcări ale sufletului omenesc. Găsim astfel în scrierile ascetice, descrierea, chiar dacă nu întotdeauna sistematică, a întregului mecanism al patimilor şi al luptei împotriva lor (căci „cine nu se luptă după legile jocului nu ia cununa”, (cf. II Timotei 2, 5). Găsim, de asemenea, îndrumări privind rugăciunea şi felul în care trebuie făcută pentru a ajunge, cu harul lui Dumnezeu, la rugăciunea neîncetată (Luca 18, 1; I Tesaloniceni 5, 17) şi la „simţirea inimii”, adică a harului care lucrează în suflet când sunt înlăturate obstacolele care-i împiedică manifestarea, ca şi sfaturi practice pentru cele mai diverse stări sau încercări sufleteşti proprii fiecărui om. Cele mai cunoscute şi apreciate cărţi de spiritualitate ortodoxă sunt: Patericul, Filocalia (în mai multe tomuri) şi „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul.

Va continua