Pronia sau providenta divina

[Ioan_Cezar]

prin cuvinte fără înţelepciune?" (Iov 38, 22)

Duhul nostru creştin găseşte ca fiind împotriva bunului simţ şi a raţiunii să Îl lipseşti pe Bunul Dumnezeu de ceea ce Îl caracterizează, cred, cel mai mult: anume, purtarea Lui de grijă faţă de Creaţia Lui şi în special faţă de cununa Zidirii - omul.
Cu atât mai greu poate fi acceptat vreun gând de atingere sau de bănuială/suspiciune faţă de grija Dumnezeiască faţă de om, cu cât noi creştinii suntem copiii Celui Care S-a întrupat şi S-a răstignit "pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire".
Noi mărturisim în Crez: "Tatăl Atotţiitorul..." - aşadar Cel Care poartă de grijă, precum un părinte îngrijeşte pe copilul său, întregii creaţii.
Oare Dumnezeu a creat lumea dintr-un capriciu? Oare după ce a creat omul, l-a părăsit? Oare a făcut toate fără scop şi a lăsat fiinţa şi fiinţarea la voia întâmplării?....

Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?

*

Sfinţii Părinţi ne învaţă, în Duhul lui Hristos aşa cum viază El în Tradiţia Bisericii, că purtarea de grijă a Domnului se manifestă de la început până azi şi pururea în trei acţiuni sau modalităţi: conservarea lumii, conlucrarea sau împreună-lucrarea şi conducerea sau cârmuirea lumii.

Mai apropiat de problematica liberului arbitru, conlucrarea Domnului cu oamenii are în vedere împlinirea menirii omului, actualizarea hărăzitului din om - asemănarea cu Dumnezeu. "Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este" (Mt 5, 48)
Omul fiind creat de Dumnezeu ca fiinţă conştientă şi liberă, conlucrarea lui Dumnezeu cu noi oamenii este mereu în funcţie de însuşirile, scopurile, mijloacele pe care noi le alegem. Avem mereu dovezi, din propria viaţă şi de la alţi oameni, că Domnul ne ajută atunci când râvnim la scopuri mai înalte decât cele ordinare sau contrarii naturii şi menirii noastre, după cum iarăşi avem nenumărate dovezi că Domnul ne luminează mereu mintea (fie şi pentru o clipă, suficient cât să facem deja o alegere, pe care o recunoaştem onest sau nu) când tindem spre scopuri rele, dăunătoare nouă şi semenilor.
E vădit, pentru oricine e prieten al adevărului şi însetează după dreptate, că Domnul nu ridică libertatea omului, în ciuda darului luminării minţii asupra consecinţelor, nici chiar atunci când omul urmăreşte voit un scop rău. Dacă Dumnezeu n-ar respecta libertatea omului, ar trebui ca toţi nelegiuţii (şi fiecare suntem astfel, într-o măsură mai mare sau mai mică), să fie opriţi de la nelegiuire, de la păcat. Însă ştim fiecare că ne menţinem adesori pe calea păcatului, participînd la rău, iar aceasta e dovada clară că Domnul ne lasă "în poftele inimii lor" (Rm 1,24). Urmînd, ne revelează tot El, ziua judecăţii (2 Ptr 2,9)
Hristos, să ne amintim şi aceasta, nu l-a oprit nici pe Iuda, atunci când ucenicul lucra voirea cea rea împotriva Fiului Omului ci, dimpotrivă, l-a dezlegat să facă (mai repede) ce-şi pusese în gând să facă...
Poate fi o dovadă mai clară şi mai smerită a faptului că Domnul nu limitează alegerile noastre libere?

*

Cum ar putea gândi o persoană, care se consideră înzestrată cu raţiune, să cugete fie şi o clipă că
Libertatea Desăvârşită ar putea atinge sau leza libertatea unei persoane? Împărăţia Se dezice pe Sine?
Dimpotrivă, libertatea Domnului e garantul libertăţii omului. Spune Apostolul: "unde e Duhul Domnului este şi libertatea" (2 Co 3,17)
Domnul îndeamnă şi cheamă la voinţă liberă: "De vrei să intri în viaţă..." şi "De vrei să fii desăvârşit..." - apoi arată şi Calea. (Mt 19)

*
Dar ce este libertatea pentru Făcătorul şi Ţiitorul nostru? Ne reaminteşte Apostolul: eliberarea din jugul robiei păcatului, din robia morţii (Ga 5,1). Chemînd pe om să se dăruiască iubirii lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui

Domnul îngrijeşte libertatea noastră aşa cum un părinte iubitor ocroteşte şi învaţă pe fiul său cum să devină liber prin propriile alegeri - oferindu-i darul continuării operei sale şi luîndu-l părtaş la devenire şi împlinire. Domnul continuă să creeze liber împreună cu noi, eliberîndu-ne atât cât Îi îngăduim noi.

Prima postare din topic: un baiat este nelamurit cu privire la raportul dintre pronia divina si liberul arbitru.La postarea a patra acelasi baiat incearca sa inteleaga ce este de fapt pronia divina. De unde rezulta, intr-o minima logica, ca nu stia exact semnificatia termenului cand a formulat prima intrebare dar l-a framantat o problema mult mai complexa, cu care s-au luptat teologii de secole. Cateodata este mai simplu...sa incepi cu lucrurile mai simple :)

[Mihnea Dragomir]

Pelerinule, am vazut, odata, prin Balta Alba o masina de scoala cu o inscrptie amuzanta pe spate. Scria, cu litere de-o schioapa: "Nu te enerva: si tu erai asa!"

Foarte adevarat, nu te contrazic. Poate postarea mea a fost una de acritura :) dar poate ii explicati voi, mai bland, ca impetuozitatea si nerabdarea specifica varstei, mai ales in acest gen de probleme teologice, nu ii garanteaza mereu lamurirea ci poate avea parte de nelamuriri si mai mari. Stii cum se spune: ,, Roma nu a fost construita intr-o singura zi" :)

[Ioan_Cezar]

Calea nelămuririlor e de aur! Măcar până la o vreme...
Mi-e groază, Pelerinule, de lămuriţii şi isprăviţii de tot soiul...., nu ştiu de ce......:) Ai cumva vreo ipoteză?

[Wryetui]

Nu stiam ca era interzis sa intreb asa ceva, si de unde as fi stiut, daca nu as fi intrebat?

Nu-i Wryetui interizs, stii cum se spune patristic,ca sa parafrazez din memorie ,,cat traiesti cu intrebarea calatoresti". Dar nu toate intrebarile primesc raspunsuri cand ne dorim, pt unele trebuie sa treaca mai mult timp,nu sunt usor de inteles. Intrebarea ta este una profunda, i-a framantat pe multi, si aici oamenii s-au straduit sa-ti raspunda. Tu ai gasit raspunsul?

Stiu eu ce sa zic Ioane....am prea multe intrebari la randul meu, n-ai gasit si tu un om mai ispravit sa-l intrebi asta ? :)