Relatia smerenie-bucurie duhovniceasca

[sophia]

Mai intai ca nu trebuie sa rupem din context notiunile.
De smerenie vorbim in cadrul credintei si ea se refera la o anume modestie.
Injosirea sinonima cu umilirea, de care vorbeste Vlad este deja o extrema si apare mai degraba in lume.
Smerenia este ceva pozitiv, pe cand injosirea/umilirea este negativa.
Eu asa vad lucrurile si am sa explic putin.

Smerenia se refera la modestia aceea pasnica, amestecata cu pace si iubire de aproape. Te imbraci mai modest, te comporti mai la locul tau, nu te mandresti, nu invidiezi. Te multumesti cu putin si imparti mereu cu altii.
Ar trebui ca aceasta smerenie sa ne aduca bucurie si sa dorim s-o avem mereu, sa nu ne fie o povara.

Injosirea este altceva. Ma injosesc ca sa obtin ceva, adica ma lepad de niste valori. De ex. desi sunt un om cu o anumita pozitie si studii si etc. ma duc sa spal farfurii sau dusumele in alte parti ca sa-mi fie mai bine.
Renunt la valorile mele acumulate. Valori care pot fi morale, intelectuale, si chiar virtuti. Fac o fapta urata ca sa obtin ceva ce ma intereseaza.

Nu-mi place si greseala asta se repeta mereu si mereu sa ne comparam noi cu Iisus, sau cu Maica Sa.
Iisus a fost facut sa fie asa, a fost trimis pentru un anume scop intre oameni si trebuia sa fie asa. EL insa nu si-a ascuns niciodata puterile si rolul. Doar ca oamenii nu au inteles. El a facut minuni, a invatat oamenii, a spus cine este.
Chiar a avut o mandrie a sa si a luptat pe fata pentru valorile ce le-aducea.
A fost trimis sa fie si sa traiasca modest ca sa fie acceptat intre oameni.
Cum ar fi fost daca el s-ar fi nascut intr-o familie de imparat/rege? Cine l-ar fi urmat/crezut? Sau daca ar fi fost vreun trufas care sa taie si sa spanzure?

Sfanta Fecioara este un exemplu de smerenie intr-adevar. Ea acceptat mereu ce i s-a cerut de la Dumnezeu. A fost la locul ei, a iubit si ajutat oameni, a trait in saracia ei si nu a cerut nimic pentru ea. A fost buna, a avut o frumusete interioara.
E drept ca a suferit. Enorm. Deci pe undeva Vlad are dreptate. Cum sa fii smerit si totusi si fericit?
Intr-adevar nu este posibil.
Smerenia este si o renuntare in anume fel. O renuntare la multe, dar intr-un anume plan si cu gandul ca undeva, candva iti va fi mai bine.
Intr-un anume fel te face fericit, linistit. De ce sa sufar cu nu am bogatii, sau functii, sau nu stiu ce? Ma simt bine si asa. Dumnezeu ma recompenseaza in alt fel, imi da altceva in schimb.

Aici este greu de inteles si multi nu reusesc. Sa renunti la ceva palpabil si cunoscut si placut, in schimbul a ceva necunoscut (nu stii ce va fi dincolo).

Multe, daca nu toat pacatele au si partea lor pozitiva. Sa nu uitam asta.
Trebuie de aceea sa fim foarte precauti, sa alegem numai ce este bun.

- Sa nu fim trufasi, dar sa fim mandri de ceea ce facem noi cu mana si puterile noastre spre binele nostru (scoala, studii, fapte bune) si sa impartim cu altii.
- Sa nu invidiem ce are altul si sa ne multumim cu ace avem, dar si sa ne purtam in asa fel incat sa nu indureram pe altii (sa-i impingem la invidie) si sa le dam si lor, sa impartim cu ei. Caci oare cat primim si noi pe drept/merit pana la urma? Si au si altii aceleasi drepturi si merite si lor nu le da nimeni poate. Sa impartim cu ei!

- Sa fim smeriti/modesti, dar sa nu ne umilim si injosim cu fapte rele pentru interese meschine.

[Mosh-Neagu]

Cred ca despre smerenie se poate vorbi la nesfarsit, dar tocmai aceasta vorbarie, se intampla sa ne prabuseasca in cele mai de jos ale cugetului, acolo unde se strecoara pe nesimtite, mandria. Pentru fiecare dintre noi, cred eu ca cel mai important lucru este sa nu ne gandim nici macar o clipa ca am fi singuri in stare sa facem ceva folositor, ci tot prin mila si harul lui Dumnezeu, care se indura si vine in intampinarea gandurilor noastre, modelandu-le si dandu-le un sens special, doar-doar vor aduce rod bun!
Citind, nu pot sa nu ma intreb ce se petrece de fapt in sufletul omului? Unde si mai ales cum are loc aceasta schimbare, ce rastoarna un arsenal, un munte de concepte si false valori. Care este acel gand, acel gest special si binecuvantat de Dumnezeu, care deschide macar putin, portile sufletului, incatusate de zavoarele vanitatii, trufiei, superficialitatii, indaradniciei?... Unde, mai exact, este momentul clar, in care ne abatem din carare si cum de nu suntem indeajuns de constienti de faptul ca... ne abatem? Pentru ca, daca nu ne-am abate, toate le-am vedea intr-o alta lumina! Si, Doamne, uneori, e mult intuneric si confuzie, in gandurile noastre!...
Daca l-am asculta pe Sf. Siluan (multumim Antonia) cu toata atentia si bunavointa, nu o data, ci de zeci de ori daca e nevoie, vom intelege de ce este foarte important sa-i iubim si sa-i iertam pe vrajmasii nostri, ca sa ajungem... undeva. Cat desprea ideea de a ne tine la limita deznadejdii, (Sf. Sofronie de Saharov, ucenicul, parintelui Siluan) sau sa tinem mintea in iad, fara a deznadajdui (Sf Siluan), mai intai e nevoie de multi pasi pentru a intelege. E drept, fiecare dintre noi a trecut prin momente extrem de grele, cand doar la Dumnezeu mai gaseam scparea, dar acestea sunt momente de disperare nu de deznadejde. Pentru cei ce duc o viata in rugaciune si vitute, nu exista deznadejde mai mare ca aceea de a se fi bucurat de har, iar dupa un timp, sa se fi departat de la ei. Nu exista nici consolare si nici termen de comparatie. Acesta este "iadul", care ne stoarce de toata vlaga. Este certitudinea totala ca am pacatuit, din moment ce nu mai suntem in har. Iar pacatul in sine este IAD!
Cezar, foarte frumoase ganduri si sunt convins ca vin dintr-un cuget ce se mustra pe sine pentru multe neputinte. Nu te departa de la ele. Iar daca se intampla totusi sa mai si cazi, impotriva voii tale, ridica-te si ia-o de la capat. Vei cadea din ce in ce mai rar, pana cand...