Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

[cristiboss56]

Dragostea mă face Dumnezeu, şi Tu, o, Dumnezeule te faci om. Acolo unde există unul, nu există iubire. Acolo unde sunt doi uniţi există doar un simulacru de iubire. Acolo unde trei sunt uniţi, există dragoste. Numele Tău este iubire fiindcă numele Tău este treime în Unitate.
Dacă Tu ai fi fost singuratic, Tu n-ai mai fi dragoste, ci ură. Dacă Tu ai fi doime, ai fi o alternare de dragoste şi ură. Dar Tu eşti o treime şi, de aceea, Tu eşti iubire şi întru Tine nu există nici întuneric şi nici alternare. Dragostea nu cunoaşte nici timp şi nici spaţiu. Ea este în afara timpului şi a spaţiului. Pentru iubire, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi.
Când sunt unit cu Tine în iubire, nu există nici cer şi nici pământ – doar Dumnezeu există. Nu există nici „eu”, nici „tu” – doar Dumnezeu există. Dragostea are trei ipostasuri: curăţie, cunoştinţă şi lumină. Fără curăţie, dragostea nu este afecţiune, ci egoism şi patimă. Fără cunoştinţă dragostea nu este înţelepciune, ci prostie. Fără lumină, dragostea nu e putere, ci slăbiciune. Când patima, prostia şi slăbiciunea se împletesc, ele devin iad, ceea ce satanei îi place să numească „iubire”.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Sufletul trebuie să se întoarcă la iubirea lui Dumnezeu. Vindecarea se va face prin a-L iubi pe Dumnezeu cu ardoare. Mulţi sfinţi de-ai noştri au prefăcut întristarea în bucurie prin iubirea către Hristos. Luau adică această putere sufletească, pe care diavolul voia s-o zdrobească, şi o dădeau lui Dumnezeu, prefăcând-o în bucurie şi veselie. Rugăciunea, adorarea lui Dumnezeu preface încet-încet întristarea şi o întoarce în bucurie, fiindcă lucrează harul lui Dumnezeu. Aici este nevoie să ai putere, aşa încât să smulgi harul lui Dumnezeu, care te va ajuta să te uneşti cu El. Este nevoie de meşteşug. Când te dăruieşti lui Dumnezeu şi devii una cu El, atunci vei uita de duhul cel rău, care te trăgea de la spate, iar acela, dispreţuit, va pleca. Apoi, cu cât te vei dărui Duhului lui Dumnezeu, cu atât nu vei mai privi în urma ta, ca să-l vezi pe cel ce trage. Când te atrage harul, te uneşti cu Dumnezeu. Şi când te uneşti cu Dumnezeu şi te dăruieşti Lui, toate celelalte se duc, le uiţi şi te mântuieşti. Marele meşteşug, deci, marele secret spre a scăpa de întristare şi de toate cele rele este să te dăruieşti iubirii lui Dumnezeu.
Părintele Porfirie

[cristiboss56]

A încercat omul toate: bogăţia, puterea, ştiinţa, păcatul, dar fericit nu l-a făcut nici una! Iisus ne îmbie încercarea Sa, cea din urmă: încercarea iubirii. Aceea pe care nimeni n-a făcut-o, sau pe care puţini au încercat-o, doar puține clipe ale vieţii lor. Cea mai cutezătoare, cea mai potrivnică pornirilor din noi; dar singura care se poate ţine de ceea ce făgăduieşte!
Poţi iubi pe Dumnezeu cât te ţine gura, dar dacă nu iubeşti şi smerenia în care a venit Dumnezeu, ascultător până la moarte de Cruce, n-ai făcut nimic. Iubirea a coborât pe Dumnezeu din Ceruri să se facă om, - şi nu este smerenie mai mare ca aceea a locui Dumnezeu în oameni, din iubire.
Ieromonah Arsenie Boca

[cristiboss56]

Metalelor nu le poti cere altceva decat sa se inmoaie in fata focului care le topeste.Fata de altceva nu se inmoaie.Metalul inimii noastre se topeste la focul dragostei.Chiar daca individualismul pare sa fi castigat teren, intreaga familie a omenirii pulseaza inca in vibratiile dragostei, de la cel mai inalt grad de dragoste pasionata pana la cel mai coborat grad de bunavointa, ea face dulceata acestei vieti.Provoaca o adevarata revolutie in suflet si trup, asemenea unui extaz divin. Nu mai exista iarna si noapte, pier tragediile si plictiselile, totul se metamorfozeaza cand este acoperit cu valul bunatatii.

Suntem legati de oameni prin fel de fel de legaturi, prin sange, mandrie, teama, speranta, dorinte, admiratie, iubire, imprejurari sau nimicuri care pot deveni insigne deosebite ale inimii.Prietenia e un vesmant prea fin si scump, tors din firul nobletei, fidelitatii si dragostei.Ea e menita sa mangaie si sa ajute in cadrul tuturor relatiilor si situatiilor, create uneori pe viata si moarte.Caci, "mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai "(Ioan 15, 13).E pregatita atat pentru zile senine, dar si pentru drumuri si calatorii anevoioase, ori naufragii, saracie sau prigoana.Infrumuseteaza totul prin curaj, intelepciune si unitate.Niciodata nu cade in rutina, e mereu vioaie si inventiva, motivand si motivandu-ne.

In legile sacre ale acestei stari a inimii, nu are ce cauta invidia si profanarea sufletului prin curiozitati ce pot violenta un spirit; nu e importanta familia fiecaruia, daca i-ai vazut casa, ori alte interese, acestea sunt obiectele tovarasilor de mai putin pret.Prietenia e ridicata la inaltimi prin ceea ce emana, prin mesaj, gand, marturie, mangaiere, incurajare, tacere, rugaciune, binecuvantare.Prietenia nu supara pe fratele cu virtutea, ci o lasa sa lucreze in taina.Cand cele doua lumi vor ramane pure, universale si mari, toate durerile prieteniei nu se vor imputina in veac.

Prietenia dintre Sfintii Vasile cel Mare si Grigorie din Nazianz a ramas unul din modelele de prietenie din istoria Bisericii.Cea dintre Cuviosii Ioan Casian si Gherman sau Sfantul Ioan Gura de Aur si diaconita Olimpiada, sau intre Sfantul Ierarh Varlaam Mitropolitul Moldovei si Sfantul Ierarh Petru Movila, Mitropolitul Kievului, si multe alte exemple, sunt doar o farama de marturie a faptului ca pot fi prietenii vrednice de pagini alese, scrise atat in sufletele celor ce le-au trait si in cele ale vremii.Si urme ale frumoaselor prietenii ale sfintilor se gasesc in corespondenta lor, in cuvintele de binecuvantare, incurajare ori in rugaciunile pentru celalalt.

Nu cred sa existe oameni in lume care sa nu fie incercati de sentimentul de prietenie.Aceasta stare in care se insufletesc noi simtaminte vine din vesnicie si pleaca spre vesnicie.Sufletul simte nevoia sa fie ascultat, inteles, sa se impartaseasca din frumosul si intelepciunea altora, sa fie in comuniune.Uneori si nimicurile care se intampla devin prilej de intalnire a armoniei.Prietenii, acest dar de mare pret, intotdeauna vin nepoftiti, trimisi fiind de Dumnezeu.Insa, inainte de a-ti dori un prieten, se cuvine sa fii tu insuti un prieten.Bunatatea prietenilor ni se pare superioara bunatatii noastre, viata launtrica mai subtila, ispitele mai putine, inima mai mare si incapatoare.In fata unui astfel de suflet poti gandi cu voce tare.Prietenul este un om egal, real si sincer.Filosofii m-ar contrazice spunandu-mi poate ca doar singur, fiecare om e sincer, cand apare o a doua persoana, incep complimentele si interesele.N-as crede ca taifasul este doar o draperie a relatiilor sociale, ci este patrundere si forta aidoma inimii.Poate parea ca a fi sincer cu oamenii intr-o epoca a falsitatii este o mica nebunie.Dar tocmai sinceritatea activeaza prietenia si misca, ea este cea care toarna untdelemn in candela inimii si nu ingeniozitatea de a manui cuvintele.

In prietenia sanatoasa fiecare este o capodopera a naturii.Pana ce tinuta maiestuoasa a inimii, in speranta ei sublima ce ravneste "vise si legende", va strange mana cu maini eroice, va cunoaste si maini nevrednice.Dar pierzand pe cei mici, ii castigam pe cei mari.Asezata pe afinitati nobile, prietenia ramane un eveniment in viata fiecaruia ce mereu va fi zugravita in culorile vii ale unui curcubeu, ce strabate cerul ca dupa o ploaie rece de vara.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune, pe buna dreptate, ca nu este cu putinta sa infatisam cu cuvantul cata dulceata este in prezenta prietenilor.Numai cei care au experienta acestor lucruri cunosc aceasta.Nu se poate invata de la nimeni, ci se traieste ca o pregustare a raiului inca de pe pamant.

(Din cartea Putine cuvinte, multa iubire de Ieromonah Hrisostom Filipescu)



Link permanent catre articolul complet

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p2379.htm

[cristiboss56]

Cine L-a aflat cu adevărat pe Domnul, cine trăieşte o viaţă cu El, cine ştie să se atingă de El şi să se topească în dragoste şi râvnă pentru cele sufleteşti, acela are şi aici, pe pământ clipe în care gustă bucuria şi dulceaţa vieţii şi fericirii veşnice.
Pentru un astfel de om, Raiul a început aici pe pământ... El doreşte viaţa cea veşnică. Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc doreşte viaţa veşnică nu numai pentru că i se spune în Scriptură că este nespus de frumoasă şi fericită, ci pentru că, în parte, a gustat el însuşi din ea şi a aflat cât este de dulce şi plăcută.
Omul cel credincios, încă pe pământ fiind, trăieşte un început de viaţă şi de fericire cerească.
Preot Iosif Trifa

[cristiboss56]

Odată, după ce m-am luptat cu acedia în felul acesta, cinci-şase ore am stat în picioare, drept ca o lumânare. Dar se vede că aceasta l-a sălbăticit foarte tare pe satana. Deodată, în timp ce mă rugam, am auzit nişte tânguiri, care semănau cu cele ale unei femei care plânge atunci când îi moare copilul. Când m-am întors, ce să văd? Un arap negru şi înfricoşător stătea afară de chilia mea. Pentru o clipă m-am înfricoşat, dar îndată Dumnezeu m-a ajutat să-mi revin şi l-am întrebat: €žCine eşti şi ce treabă ai aici la această oră?€. Iar acela mi-a răspuns cu mânie: €žEu sunt demonul acediei. Plec, călugăre! Plec! M-ai ars! Nu o scot la capăt cu tine!€. Şi zicând acestea, îndată s-a făcut nevăzut.
Fiul meu, acestea t›i le spun ca să înţelegi cu cine avem de-a face în călugărie şi să iei măsurile necesare.
– Gheronda, mărturisesc că mă minunez de acestea pe care le aud. Dar de unde să am eu o astfel de râvnă ca să stau cinci-şase ore la rugăciune ca o lumânare?
– Ei, nu am spus să stai şi tu cinci-şase ore. Însă nu te minuna, căci acesta nu este meritul nostru. Crede-mă că atunci când mă ajută harul, uit că stau în picioare. Iar harul nu-l păstrează Dumnezeu numai pentru El, ci îl dă tuturor celor care au bunăvoinţă. Măcar de aş fi şi eu nerăspândit ca şi tine! Ah, de ai şti cât te invidiez! Din păcate, îndatoririle administrative îmi răpesc cea mai mare parte a timpului. Ce bine ar fi dacă aş putea să stau şi eu câteva ore retras, ca să se sature sufletul meu de rugăciune! Eu îi sfătuiesc pe călugării mei ca la începutul privegherii să stea în picioare cât pot de mult. Am pe câţiva care îşi fac privegherea la chilie stând aproape tot timpul numai în picioare. Alţii, după ce obosesc, în loc să se aşeze, îngenunchează put›in şi apoi iarăşi se ridică. Odată un călugăr mi-a spus: „Gheronda, când stau în picioare obosesc. Dacă mă aşez, moţăi. Atunci îngenunchez, dar peste put›in timp iarăşi moţăi. Ce să fac?€. Acestuia i-am răspuns: €žExistă şi un alt mod de a alunga moţăiala. Rosteşte rugăciunea cu voce tare, mergând. (...) Satana are alianţă strânsă cu trupul. Când te vede că îl îndurerezi pe prietenul lui, nu poate îndura şi de aceea pleacă.€
Foloseşte şi tu, fiul meu, toate aceste mijloace, iar Dumnezeu te va ajuta. Hai, mergi cu binecuvântarea lui Hristos şi să treci din nou pe la mine ca să aflu ce pricopseală ai făcut.
Monahul Iosif Dionisiatul, Staret›ul Haralambie€“- Dascălul rugăciunii mint›ii