Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Te tulbură gândul: „La ce bun îndrumarea unui stareţ? Alţii cum trăiesc, fără să se ducă la nimeni, decât la spovedanie o dată pe an, şi sunt liniştiţi?”, şi aşa mai departe.
Gândul acesta se dă deja în vileag că este de la vrăjmaşul, şi anume prin faptul că aduce tulburare. Dacă ar fi adevărat, de ce să te tulburi, ar trebui să te iei după el? Iar cât priveşte faptul că cei care nu se duc la nici un părinte duhovnicesc sunt liniştiţi, pe când tu nu, poate fi explicat astfel: oamenii care urmăresc ceea ce fac îşi văd neputinţele, se luptă şi, neaflând odihnă, caută dezlegare, după credinţa lor, la cei încercaţi sau în învăţătura Sfinţilor Părinţi, şi de aceea vrăjmaşul se ridică împotriva lor cu uneltirile sale, aduce tulburare, nedumerire, îi porneşte pe unii împotriva altora. Neaflând mângâiere şi odihnă, se duc la cei la care, după credinţa lor, au evlavie, cer sfat şi se liniştesc; războiul se porneşte din nou, şi ei se folosesc din nou de acelaşi mijloc.
Iar asupra celor care nu simt nevoia legăturii cu un părinte duhovnicesc, ci umblă de capul lor şi li se pare că trăiesc bine, furaţi fiind de slava deşartă şi de părerea de sine, vrăjmaşul nici nu porneşte război, iar lor li se pare că au odihnă.
Sfântul Macarie de la Optina

[cristiboss56]

Rugăciunea trebuie să aducă pacea lăuntrică, o destindere plină de linişte în mijlocul tristeţii, iubire, mulţumire, smerenie. Rugăciunea, cu tot ceea ce cuprinde ea ca mustrare de sine, să devină adevărata ta viaţă, pe care o menţii numai de dragul rugăciunii. A merge în calea Domnului (Facere VI, 9) este de acuma singurul lucru cu adevărat de valoare pentru tine, şi cuprinde toate cele pământeşti şi cereşti. Pentru cel ce-L poartă pe Hristos în sinea sa nu există nici moarte sau boli, sau ceva lumesc de care să se teamă: el a intrat deja în viaţa veşnică şi acolo este cu totul păzit.


Tito Colliander, Calea Asceţilor, traducător Preot Dan Bădulescu, Editura Scara, Bucureşti, 2002

[cristiboss56]

Atunci când postul este însoţit de rugăciune, citire, priveghere, mers la biserică, spovedanie, Sfânta împărtăşire, de fapte bune şi mai ales de milostenie, atunci se face o pregătire foarte bună pentru Săptămâna Patimilor. Atunci vom simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă inima se va schimba, iar sufletul se va înmuia şi va simţi Patima lui Hristos cu mai multă putere. Va cunoaşte cât de mare este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeu a petrecut o viaţă mucenicească pe pământ, ca să ne ajute pe noi, nepăsătorii, să ne nevoim. Dacă Hristos a suferit, noi, ucenicii Săi, vom alege altă cale?
Numai prin smerenie putem spori. Postul, dragostea, milostenia sunt bune. Însă ce este deasupra tuturor? Trebuie să ne smerim. Şi deasupra smereniei ce este? Discernământul. Dacă lipseşte discernământul în lucrarea virtuţilor, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire. Binele, dacă nu se face în chip bun, nu este bine. Dacă nu se săvârşeşte cum se cuvine din punct de vedere al modului, al metodei, al timpului şi al cantităţii, nu aduce folos, ci pagubă. Postul este bun, însă este mijloc, nu este scop. Mijloacele au un scop, iar aceasta este smerenia, si apoi discernământul.

Dacă îl osândim pe fratele nostru, nu ne este de folos postul. Dacă postim, dar nu luăm aminte la gânduri şi la cuvinte şi nu păzim inima, nu avem folos. Postul adu*ce folos atunci când este însoţit de dragoste către aproapele.

Când ne umbreşte puterea lui Hristos suntem foarte puternici.
Postul îi nimiceşte pe demoni. Cu post şi rugăciune, a spus Domnul, iese neamul de*monilor.

În pântecele plin Duhul Sfânt nu intră; nu umbreşte Duhul Sfânt.
Cel ce vrea să trăiască creştineşte, trebuie să pună ca temelie postul, rugăciunea şi privegherea şi atunci va ajunge la o mare măsură a virtuţii.
Boala este un post fără voie. Cel bolnav, prin răbdare şi mulţumire, înlocuieşte postul pe care nu poate să-l ţină din pricina bolii.

Pentru aceasta trebuie să ne rânduim toate ale noastre potrivit discernământului duhovnicului. Duhovnicul îţi va spune cât să posteşti, când să te împărtăşeşti, cum să gândeşti, cum să-l loveşti pe vrăjmaş, ce trebuie să faci într-o anumită situaţie şi astfel, prin discernământul duhovnicului, care este luminat de Duhul Sfânt, se pune rânduială în lăuntrul tău. Aşadar postul este sfânt, dar este un mijloc. Îl vom rândui după cum ne învaţă duhovnicul, potrivit puterilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Şi nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem, ci să avem măsură în toate, pentru că dacă nu avem măsură, nici folos nu vom avea“.

[cristiboss56]

Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei?




Principalul care se cere fiecărui om este să nu osândească pe nimeni. Pare simplu, dar începe să împlineşti acest lucru şi vei vedea că este greu. Vrăjmaşul îl atacă puternic pe om şi îi insuflă gânduri de osândă. Domnul îi spune: „Iartă", iar vrăjmaşul îi insuflă: „Răzbună-te pe asupritor". Dacă el te ponegreşte, ponegreşte-l şi tu pe el. Nu trebuie să-l ascultăm pe vrăjmaşul, trebuie să luptăm cu el.
Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei? Nu eu va trebui să dau pentru ei răspuns la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu". Abate-ţi prin toate mijloacele gândul de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu râvnă către Domnul ca El să te ajute să faci aceasta, pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nimic bun nu putem face, precum şi Domnul însuşi a spus: Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5).
Unii săvârşesc păcatul osândirii din obicei, alţii din amintirea răului, alţii din invidie şi ură, iar cea mai mare parte săvârşim acest păcat din îngâmfare şi mândrie. Neluând seama la marea noastră păcătoşenie, ni se pare că suntem mai buni decât mulţi oameni. Dacă dorim să ne îndreptăm şi să lepădăm păcatul osândirii, trebuie cu tot dinadinsul să ne silim să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi să cerem pentru aceasta ajutorul lui Dumnezeu.


(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 122-123)

[cristiboss56]

Cheia vieții duhovnicești este lupta cu propriile patimi. Unde există luptă, acolo există viață. Cel ce nu se luptă, de pildă cu patima sa de osândire a aproapelui pentru neputințele lui morale nu poate să afirme că duce o viață duhovnicească. Iar cel ce nu duce o viață duhovnicească, acela arată că nu are frică de Dumnezeu, care este rădăcina acestei vieți. Lipsa fricii de Dumnezeu conduce pe oameni să osândească fără înfricoșare pe semenii lor și să-și pregătească veșnica lor osândă.Avva Isaia a spus plin de înțelepciune: „Neosândirea aproapelui slujește ca o îngrădire pentru cei ce se luptă cu propriile patimi sub conducerea rațiunii duhovnicești. Acela care mustră pe aproapele, cu nebunie nimicește această îngrădire”.
Cum să se deprindă omul să nu osândească, când osândirea a devenit un obicei general și când în societatea contemporană există atât de multe motive pentru osândire?
Întrucât osândirea, fie tâșnește din noi înșine, fie se naște din afară, vom examina întâi cinci mijloace de luptă cu ea pentru siuația când izvorul osândirii este în noi, iar apoi alte cinci mijloace de luptă când osândirea este aprinsă în noi din afară.
1. Primul mijloc este să conștientizăm și să căpătăm simțământul că osândirea semenilor pentru slăbiciunile lor morale este păcat, și încă un mare păcat. Trebuie să luăm aminte la ce-i așteaptă pe toți ce ce-și iau de la sine autoritatea de falși judecători și pe toți acei oameni grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, … ocărâtori, semeți, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, … călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă.
Dacă omul își dă seama că osândind săvârșește un mare păcat, el lesne se va simți rușinat înaintea conștiinței sale. Acest simțământ va naște în inima lui pocăința, iar pocăința îl va conduce la mărturisire și la dorința sinceră de a suporta epitimia pentru care a osândit.
2. Pentru lupta cu osândirea este necesară în cel mai înalt grad luarea-aminte asupra noastră. Cine este cel care care veghează asupra sa? – Acela care este atent să nu păcătuiască cu nimic înaintea lui Dumnezeu și care își dă osteneală să-și aducă aminte în toate împrejurările, întotdeauna, porunca lui Dumnezeu: „Nu osândi!”
3. Ca al treilea mijloc de luptă cu păcatul osândirii vom indica osândirea de sine. Sfinții Părinți recomandă să ne aducem aminte permanent propria noastră stare de păcat și să ne osândim pe noi înșine. Dacă omul este cinstit înaintea sa și înaintea lui Dumnezeu, nu poate să nu vadă că el însuși este plin de patimi și de fapte rele.
4. Un foarte puternic mijloc de luptă este smerenia. Cel mândru osândește în stânga și în dreapta. Cel smerit însă, ajuns până la pătrunderea harică a stării lui de păcat, se consideră mai rău decât alții. Îi pare sincer rău de nefericita lui stare morală, plânge înaintea lui Dumnezeu pentru greșelile sale și însetează doar pentru un singur lucru – după milă. El se simte vrednic de osândă. Când vede pe fratele său că greșește, nu-i socotește păcatul mai greu decât al său. Căci gustă pe viu greutatea propriilor lui păcate.
5. Dragostea este unul dintre cele mai eficace mijloace pentru a dezrădăcina osândirea. Fie-ți milă de cel păcătos, iubește-l, și vei înceta să-l ponegrești!
Dragostea acoperă toate cusururile(Pilde 10, 12), dar osândirea le descoperă!
Poate oare cel ce iubește pe aproapele său să-l ponegrească în lipsa lui și să-l vădească înaintea altora? Prin urmare, învață să iubești și te vei dezobișnui să osândești!
6. Cum să procedăm în cazurile în care la noi ajung zvonuri că alții ne osândesc? Trebuie să tăcem, să ne înfrângem iubirea de sine rănită și să ne străduim să înghițim medicamentul amar, lăsând toate pe seama lui Dumnezeu, după înalta pildă a Mântuitorului Hristos (vezi I Petru 2, 23). O astfel de purtare este plăcută lui Dumnezeu și încununează sufletul răbdător cu cunună cerească.
Desigur, nu este nicicum ușor să fii osândit, iar tu să taci și să nu te aperi. Acest lucru este o foarte mare nevoință. Dacă creștinul înțelept care este osândit constată că cei care ce-l ponegresc au spus ceva adevărat, îndată ia notă și se îndreaptă. Dacă vede însă că osânditorii răspândesc clevetiri și minciuni la adresa lui, el Îi mulțumește lui Dumnezeu că s-a învrednicit să sufere nevinovat fiind și ia seama să nu se dea mâniei. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări pe nedrept, cu gândul la El (I Petru 2, 19).
7. Adeseori nu avem dorința de a osândi, însă iată că cei cu care vorbim încep să ponegrească, predispunându-ne și pe noi către săvârșirea acelui păcat. Ce să facem în asemenea cazuri? Dacă ne nimerim printre oameni care osândesc pe semeni, noi trebuie cu tactică să abatem discuția și pe nebăgate de seamă să trecem la o altă temă. În unele cazuri este mult mai folositor să vorbim ceva bun despre cel osândit, care să destindă atmosfera. Dar dacă nu putem să facem nici una, nici alta, atunci, după sfatul lui Teofan Zăvorâtul, trebuie să nu participăm la osândire, ci să tăcem și să ne rugăm atât pentru noi înșine, cât și pentru cei ce osândesc, și pentru cei osândiți. Aici trebuie să subliniem cu multă tărie că, neparticipând la osândire nu trebuie în niciun caz să osândim în inima noastră pe cei ce osândesc.
8. Deoarece osândirea pare foarte captivantă și distractivă, pentru a ne izbăvi de acest păcat este nevoie să ne îndepărtăm de acei cunoscuți ai noștri care au slăbiciunea osândirii, și, nicicând să nu mergem în companiile în care se spun bârfe. Căci tovărășiile rele strică obiceiurile bune (I Cor. 15, 33).
9. Chibzuința duhovnicească este un moment extraordinar de important în lupta împotriva osândirii. Deoarece osândirea ni se prezintă în chip foarte iscusit ca fiind o virtute, este nevoie de mare înțelepciune duhovnicească pentru a vâna înșelăciunea diavolească ascunsă aici, astfel încât să fim demascați înaintea noastră, ca unii cărora ne place să osândim. Întrucât la această înșelare acționează patimile proprii, ea pătrunde foarte ușor în inimile noastre și cu ajutorul nostru ne rătăcește, încredințându-ne că nu săvârșim nimic rău atunci când osândim.
Sfântul Apostol Iacov ne dă un minunat sfat despre cum să dobândim discernământ duhovnicesc: Și de este cineva din voi lipsit de înțelepciune, să o ceară de la Dumnezeu… și i se va da. Să ceară însă cu credință, fără să aibă nicio îndoială(Iac. 1, 5-6).
10. Aici este locul să spunem că, înfrânâdu-ne de la osândirea altora, noi înșine trebuie să priveghem asupră-ne cu multă luare aminte, ca să nu dăm motiv ca ei să ne osândească pentru diferitele păcate vădite. Căci după cum este păcat să osândești, de asemenea este păcat să povoci pe alții să te osândească. Deci să nu ne mai judecăm unii pe alții, ci mai degrabă judecați aceasta: Să nu dați fratelui prilej de poticnire sau de sminteală! (Rom. 14, 13).

Extras din Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia București -2008, p.117-156

[Ioan_Cezar]

Crescut la început ca frate, în obştea unor călugări descinşi din stăreţia Optinei, monahul Tadei avea să scrie peste ani:

"Dar iată, oamenii preţuiesc mai mult răul decât binele.
Firea căzută!... Cugetă mai lesne răul decât binele. Dar când omul cugetă răul nu are pace, nici linişte - din pricina acestor gânduri.
Cât de mare este căderea noastră! Un dezastru. Înfricoşător! Nu ne putem veni în fire, nici nu putem face nimic de la noi înşine. Noi, îndeobşte, nu înţelegem cum ne chinuie gândurile căzute.
Credem că sunt gândurile noastre. Ne chinuie pizma, ura, răutatea. Ea este tiranie peste tiranii. Sufletul nu vrea dar nu se poate izbăvi. De mic se deprinde cu ea, şi aceasta prinde rădăcină puternică şi adâncă.
Acum trebuie să o smulgem din noi.
Trebuie să te preschimbi în dragoste! Să fii cu desăvârşire liniştit şi împăcat.
Nu este uşor, vedeţi ce cădere înspăimântătoare este căderea omului?"

*
"Domnul a descoperit Cuviosului Antonie cel Mare raza de acţiune a gândurilor care ne înconjoară.
Şi când a văzut, Cuviosul a suspinat: "Doamne, cine poate să treacă de acestea? Şi a auzit un glas: "Numai cei smeriţi şi blânzi." De ei, nici nu se vor atinge acestea. Sunt alipiţi numai de pace, de linişte, de razele lucrării dumnezeieşti, semn al puterii desăvârşite a lui Dumnezeu. Nu se lipesc de cele rele."

("Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa" - Stareţul Tadei de la Mânăstirea Vitovniţa, pag. 109-110)

[cristiboss56]

Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a greșit, să-ți fie milă de el: „Doamne, săracul, uite ce i-a făcut diavolul...” - și să nu judeci pe nimeni. Și să-i vezi pe toți deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun și altul mai puțin bun. Să nu osândești pe nimeni. Să-i ai pe toți mai buni decât tine. Și nu mai purta grijă de ce fac alții; ia seama la ce faci frăția ta.
Părintele Paisie Olaru

[cristiboss56]

Odată Cuv. Paisie Aghiorâtul a fost intrebat: "Gheronda, atunci când văd la cineva o patimă, ce să fac? Să încerc să o văd cu un gând bun ca pe o virtute, ca să nu judec?", iar el a răspuns:" Nu, ci să spui că omul cutare este aşa şi aşa, dar să-i dai circumstanţe atenuante. Să spui că eu sunt mai rău decât acesta, deoarece acesta nu a fost ajutat. Căci dacă ar fi fost ajutat, ar fi făcut minuni.
Osândirea este plină de nedreptate

- Gheronda, judec şi osândesc cu uşurinţă.
- Puterea de a judeca pe care o ai este un dar pe care ţi l-a dat Dumnezeu, dar îl exploatează şi aghiuţă ca să te facă să judeci şi să păcătuieşti. De aceea, până nu ţi se curăţă judecata şi până nu vine dumnezeiasca luminare, să nu te încrezi în ea. Atunci când cineva se ocupă de ceilalţi şi îi judecă, fără a-şi fi curăţat propria judecată, cade neîncetat în osândire.

- Şi cum mi se va curăţi judecata?

- Trebuie să o purifici. Poate că înlăuntrul tău ai intenţie bună şi o anumită putere de a judeca, şi crezi că judeci întotdeauna corect. însă judecata ta este omenească, lumească. Străduieşte-te să te eliberezi de ceea ce este omenesc, să devii dezinteresată, ca să vină dumnezeiasca luminare şi judecata ta să devină duhovnicească, dumnezeiască. Atunci judecata ta va fi după dreptatea lui Dumnezeu şi nu după dreptatea omenească, după dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu şi nu după logica omenească.

Numai Dumnezeu judecă drept, fiindcă numai El cunoaşte inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare", din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-1 nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate. Ai văzut ce a spus Hristos? „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă"( Ioan 7, 24.)

Este nevoie de multă atenţie, fiindcă niciodată nu putem şti exact cum stau lucrurile. Cu mulţi ani în urmă, la o mănăstire din Sfântul Munte era un diacon foarte evlavios. Odată însă s-a îmbrăcat cu haine mireneşti şi s-a întors în ţinutul său. Atunci mulţi părinţi au spus diferite lucruri împotriva lui. Dar ce se întâmplase? Cineva îi scrisese că surorile lui rămăseseră încă necăpătuite şi, fiindcă s-a temut ca ele să nu o apuce pe o cale rea, a mers ca să le ajute. A găsit de lucru la o fabrică şi trăia mai călugăreşte decât înainte. De îndată ce şi-a căpătuit surorile, şi-a lăsat lucrul şi s-a dus să rămână în mănăstire. Egumenul, când a văzut că le ştie pe toate, tipic, ascultări etc., l-a întrebat unde le-a învăţat, iar acela şi-a deschis inima şi i-a destăinuit totul. Atunci egumenul l-a înştiinţat pe episcop, iar acesta 1-a hirotonit îndată preot. Apoi s-a dus la o mănăstire îndepărtată şi ducea acolo o viaţă foarte duhovnicească, cu multă nevoinţă. A ajuns la măsura sfinţeniei şi a ajutat duhovniceşte mulţi oameni. Unii, care nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, poate că-1 osândesc şi acum.


Cât de mult trebuie să luăm aminte la osândire! Cât de mult îl nedreptăţim pe aproapele nostru atunci când îl osândim! De fapt, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine, iar nu pe ceilalţi, deoarece Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi. De nimic altceva nu Se scârbeşte atât de mult Dumnezeu ca de osândire, fiindcă Dumnezeu este drept, iar osândirea este plină de nedreptate.
Cum ajungem la osândire

- Gheronda, de ce cad adeseori în osândire?

- Pentru că te preocupi mai mult de ceilalţi. Le urmăreşti pe maici şi eşti curioasă să afli ce face una sau alta. în felul acesta îi aduni lui aghiuţă material de lucru ca să te arunce în osândire.

- De ce, Gheronda, în timp ce la început nu vedeam neajunsurile celorlalţi, acum le văd şi îi osândesc?

- Acum vezi neajunsurile celorlalţi, fiindcă nu le vezi pe ale tale.

- De unde provin, Gheronda, gândurile de osândire?

- Din părerea înaltă pe care o avem despre noi înşine, adică din mândrie, şi din tendinţa de a ne îndreptăţi.

- Gheronda, osândirea provine din lipsa dragostei?

- Păi din ce altceva? Din lipsa dragostei şi a ruşinii. Dacă nu ai dragoste, nu vezi greşelile celorlalţi cu îngăduinţă. Şi aşa îi umileşti în sinea ta şi îi osândeşti. După aceea merge aghiuţă şi îi pune să facă şi altă greşeală, iar tu o vezi, îi osândeşti din nou, după care te porţi fără ruşine.

- Uneori, Gheronda, maica cu care lucrez mă supără şi o osândesc.

- De unde ştii tu cu câţi demoni se războieşte maica în momentul acela? Se poate să o fi războit cincizeci de demoni, ca să o doboare, iar pe tine să te facă să spui: „Aha, asta-mi erai!". Apoi, când văd că ai osândit-o, vor veni cinci sute de demoni ca să o doboare iarăşi în faţa ta şi astfel să o osândeşti şi mai mult. Se poate, de pildă, să-i spui: „Soră, nu pune lucrul acesta acolo! Aici este locul lui!". A doua zi va face aghiuţă să uite ce i-ai spus şi să îl pună iarăşi în acelaşi loc. Va face şi vreo altă neorânduială, iar tu vei spune în sinea ta: „Bine, dar ieri i-am spus să fie atentă, iar astăzi 1-a pus iarăşi acolo! A mai făcut o neorânduială!". Şi astfel o osândeşti şi nu te poţi abţine să nu-i vorbeşti urât: „Nu ţi-am spus, soră, să nu-l pui acolo? Aceasta este lipsă de rânduială. M-a smintit purtarea ta!". Aceasta a fost! Diavolul şi-a făcut treaba lui. Te-a pus să o osândeşti, dar şi să te răceşti faţă de ea. Iar aceea, deoarece nu ştie că tu ai fost pricina neatenţiei ei, va avea mustrări de conştiinţă pentru faptul că te-a smintit şi va cădea în întristare. Vedeţi cu ce viclenie lucrează aghiuţă, iar noi ascultăm de el?

De aceea străduiţi-vă să nu judecaţi pe nimeni, ci numai pe demoni care, deşi au fost îngeri, au ajuns diavoli şi în loc să se pocăiască, devin tot mai vicleni şi mai răi, pornindu-se cu mânie să distrugă făpturile lui Dumnezeu. Adică cel viclean îi îndeamnă pe oameni să facă ciudăţenii şi neorânduieli şi tot el aduce altor oameni gânduri de judecată şi de osândire. în felul acesta el îi biruieşte şi pe unii, şi pe alţii. Dar cei care sunt biruiţi şi fac neorânduieli, îşi simt apoi vinovăţia şi se pocăiesc, pe când ceilalţi, cei ce osândesc, se îndreptăţesc pe ei înşişi, se trufesc şi ajung să cadă în păcatul în care a căzut şi cel viclean, în mândrie.
Osândirea alungă Harul lui Dumnezeu