Oameni care par credinciosi dar sunt rai

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de sophia

Si sunt preoti si biserici unde se pune accentul pe partea teoretica, adica: slujbe, predici, invataturi.
Si atunci acei oameni sunt tot asa formati: participat la slujbe, cantat, citit, postit. Dar le lipseste partea sociala: iubire, impartit, mangaiat aproapele, organizat ceva pentru ajutor.
Credinta este oi imbinare din cele doua laturi. Lipsa oricareia dintre ele ne face rau si ne raneste, poate ca lipsa partii sociale face cel mai rau.

Slujbele nu sunt parte teoretică ci sunt trăire în duh şi adevăr, sunt rugăciune în comuniune. Sunt nevoinţă, efort de viaţă duhovnicească.
A te ruga în biserică pentru oameni, pentru vii şi morţi, este parte socială: iubire, împărţit, mângâit aproapele prin răspunsul nădăjduit al lui Dumnezeu la rugăciunea ta.

Şi partea teoretică (studiul catehismului etc.) şi cea a faptelor omeneşti de întrajutorare (acelea "sociale", "practice"), pot fi superficiale, meschine ori de faţadă, calculate şi interesate. Sau pot fi autentice, din iubire jertfelnică, din dăruire de sine.
Sunt fapte de faţadă (sau în orice caz sunt un eşec, o ratare) atunci când nu te laşi modelat de o carte, de o activitate. Pot citi Scriptura fără să pun nimic la inimă, fără să mă las modificat în teoriile mele străine. O citesc rece, cu detaşare, din curiozitate etc. Dar eu rămân cu filosofia mea de viaţă şi, după ce termin de citit un paragraf, un capitol, spun: "Interesant!" şi îmi văd mai departe de treburile mele sufleteşti confuze şi stricate, căzute. Asta înseamnă că omul nu s-a modificat în întâlnirea cu textul bilic, ci a rămas împietrit în ale lui. Doctoria a fost plimbată niţel prin gură apoi a fost scuipată.
A asimilat Biblia la teoriile şi convingerile lui, nevoind sau neputînd să se lase, invers, acomodat de mesajul din Scriptură.

Asemenea şi în faptele omeneşti concrete, zise sociale, de ajutor, caritabile. Poţi duce toată viaţa căruciorul cu pastile bolnavilor, poţi să le dai tone de pahare cu apă proaspătă şi încă mai multe tone de zâmbete şi îmbrăţişări - dar în tot acest timp să îi urăşti pe oameni şi să t eiubeşti doar pe tine, care te crezi "bun" pentru modul în care te comporţi faţă de semeni. Şi să te lauzi în sinea ta cu asta. O faci din motive ascunse, viclene (de pildă ca să nu intri în conflict cu oamenii sau ca să obţii unele foloase - materiale, sociale, emoţionale etc.); o faci uneori fără să îţi dai seama cum eşti de fapt dincolo de armurile tale superficiale care te împiedică să îţi cunoşti adevărata aşezare sufletaească; dar fapta ta nu e din inimă şi nici nu îţi schimbă inima. Rămâi în comportament "bun" iar în suflet "rău". Eşti făţarnic, scindat, neunitar.

Unitatea cuget-vorbă-faptă presupune ca omul să fie stăpânit de un singur duh, Duhul Iubirii iar el, omul, să se lase modelat, participînd cu toată bunăvoinţa la această modelare, atât în cuget cât şi în simţire cât şi în făptuire.

Deci faptele de caritate nu înseamnă nimic în sine, pentru omul care le face. Şi bestiile pot face acte de caritate, oho! Chiar fac şi îi costă milioane de dolari sau de euro, dar fac degeaba. Tot bestii rămân. Bestii care operează din calcul meschin, sub stăpânire demonică.

[stefan florin]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Slujbele nu sunt parte teoretică ci sunt trăire în duh şi adevăr, sunt rugăciune în comuniune. Sunt nevoinţă, efort de viaţă duhovnicească.
A te ruga în biserică pentru oameni, pentru vii şi morţi, este parte socială: iubire, împărţit, mângâit aproapele prin răspunsul nădăjduit al lui Dumnezeu la rugăciunea ta.

Şi partea teoretică (studiul catehismului etc.) şi cea a faptelor omeneşti de întrajutorare (acelea "sociale", "practice"), pot fi superficiale, meschine ori de faţadă, calculate şi interesate. Sau pot fi autentice, din iubire jertfelnică, din dăruire de sine.
Sunt fapte de faţadă (sau în orice caz sunt un eşec, o ratare) atunci când nu te laşi modelat de o carte, de o activitate. Pot citi Scriptura fără să pun nimic la inimă, fără să mă las modificat în teoriile mele străine. O citesc rece, cu detaşare, din curiozitate etc. Dar eu rămân cu filosofia mea de viaţă şi, după ce termin de citit un paragraf, un capitol, spun: "Interesant!" şi îmi văd mai departe de treburile mele sufleteşti confuze şi stricate, căzute. Asta înseamnă că omul nu s-a modificat în întâlnirea cu textul bilic, ci a rămas împietrit în ale lui. Doctoria a fost plimbată niţel prin gură apoi a fost scuipată.
A asimilat Biblia la teoriile şi convingerile lui, nevoind sau neputînd să se lase, invers, acomodat de mesajul din Scriptură.

Asemenea şi în faptele omeneşti concrete, zise sociale, de ajutor, caritabile. Poţi duce toată viaţa căruciorul cu pastile bolnavilor, poţi să le dai tone de pahare cu apă proaspătă şi încă mai multe tone de zâmbete şi îmbrăţişări - dar în tot acest timp să îi urăşti pe oameni şi să t eiubeşti doar pe tine, care te crezi "bun" pentru modul în care te comporţi faţă de semeni. Şi să te lauzi în sinea ta cu asta. O faci din motive ascunse, viclene (de pildă ca să nu intri în conflict cu oamenii sau ca să obţii unele foloase - materiale, sociale, emoţionale etc.); o faci uneori fără să îţi dai seama cum eşti de fapt dincolo de armurile tale superficiale care te împiedică să îţi cunoşti adevărata aşezare sufletaească; dar fapta ta nu e din inimă şi nici nu îţi schimbă inima. Rămâi în comportament "bun" iar în suflet "rău". Eşti făţarnic, scindat, neunitar.

Unitatea cuget-vorbă-faptă presupune ca omul să fie stăpânit de un singur duh, Duhul Iubirii iar el, omul, să se lase modelat, participînd cu toată bunăvoinţa la această modelare, atât în cuget cât şi în simţire cât şi în făptuire.

Deci faptele de caritate nu înseamnă nimic în sine, pentru omul care le face. Şi bestiile pot face acte de caritate, oho! Chiar fac şi îi costă milioane de dolari sau de euro, dar fac degeaba. Tot bestii rămân. Bestii care operează din calcul meschin, sub stăpânire demonică.

foarte bine punctat! Doamne ajuta!

[sophia]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Slujbele nu sunt parte teoretică ci sunt trăire în duh şi adevăr, sunt rugăciune în comuniune. Sunt nevoinţă, efort de viaţă duhovnicească.
A te ruga în biserică pentru oameni, pentru vii şi morţi, este parte socială: iubire, împărţit, mângâit aproapele prin răspunsul nădăjduit al lui Dumnezeu la rugăciunea ta.

Şi partea teoretică (studiul catehismului etc.) şi cea a faptelor omeneşti de întrajutorare (acelea "sociale", "practice"), pot fi superficiale, meschine ori de faţadă, calculate şi interesate. Sau pot fi autentice, din iubire jertfelnică, din dăruire de sine.
Sunt fapte de faţadă (sau în orice caz sunt un eşec, o ratare) atunci când nu te laşi modelat de o carte, de o activitate. Pot citi Scriptura fără să pun nimic la inimă, fără să mă las modificat în teoriile mele străine. O citesc rece, cu detaşare, din curiozitate etc. Dar eu rămân cu filosofia mea de viaţă şi, după ce termin de citit un paragraf, un capitol, spun: "Interesant!" şi îmi văd mai departe de treburile mele sufleteşti confuze şi stricate, căzute. Asta înseamnă că omul nu s-a modificat în întâlnirea cu textul bilic, ci a rămas împietrit în ale lui. Doctoria a fost plimbată niţel prin gură apoi a fost scuipată.
A asimilat Biblia la teoriile şi convingerile lui, nevoind sau neputînd să se lase, invers, acomodat de mesajul din Scriptură.

Asemenea şi în faptele omeneşti concrete, zise sociale, de ajutor, caritabile. Poţi duce toată viaţa căruciorul cu pastile bolnavilor, poţi să le dai tone de pahare cu apă proaspătă şi încă mai multe tone de zâmbete şi îmbrăţişări - dar în tot acest timp să îi urăşti pe oameni şi să t eiubeşti doar pe tine, care te crezi "bun" pentru modul în care te comporţi faţă de semeni. Şi să te lauzi în sinea ta cu asta. O faci din motive ascunse, viclene (de pildă ca să nu intri în conflict cu oamenii sau ca să obţii unele foloase - materiale, sociale, emoţionale etc.); o faci uneori fără să îţi dai seama cum eşti de fapt dincolo de armurile tale superficiale care te împiedică să îţi cunoşti adevărata aşezare sufletaească; dar fapta ta nu e din inimă şi nici nu îţi schimbă inima. Rămâi în comportament "bun" iar în suflet "rău". Eşti făţarnic, scindat, neunitar.

Unitatea cuget-vorbă-faptă presupune ca omul să fie stăpânit de un singur duh, Duhul Iubirii iar el, omul, să se lase modelat, participînd cu toată bunăvoinţa la această modelare, atât în cuget cât şi în simţire cât şi în făptuire.

Deci faptele de caritate nu înseamnă nimic în sine, pentru omul care le face. Şi bestiile pot face acte de caritate, oho! Chiar fac şi îi costă milioane de dolari sau de euro, dar fac degeaba. Tot bestii rămân. Bestii care operează din calcul meschin, sub stăpânire demonică.

Iti dau dreptate la partea despre slujbe si carti. Se poate sa fie superficiale, sau sa nu ajunga la ceilalti. Se poate ca unii sa le nu inteleaga, sau sa nu le simta. Dar se spune ca trebuie sa mergem totusi la biserica.

La restul nu este cum spui.
Nu poti sa ajuti pe cineva, sa mangai, sau sa ingrijesti, daca nu simti asta si nu te iubesti decat pe tine. Nu poti so faci. Efectiv nu poti!
Ah, ca sunt oameni care nu sunt facuti pentru anumite profesii (de ex. de medic sau asistent medical, profesor etc.) si totusi ei le practica, este altceva.
Dar eu nu despre asta vorbeam.

Esenta in invataturile lui Iisus sunt faptele de caritate!
Tot ceea ce se face in biserica si se citeste are de fapt la baza actele de caritate, modul in care trebuie sa ne purtam cu aproapele.
EL asta a venit sa ne invete de fapt. Sa iubim, sa avem mila, sa ajutam, sa nu judecam etc.

Nu slujbele si cartile de dragul lor inseamna credinta. Ci ceea ce ne invata ele, ce scrie in ele de fapt.

Pai auzim de ex. la slujba la un moment dat: "...sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim pre Tatal..."
Si cum sa ne iubim? Pai cand il vezi pe cel de langa tine plangand sa-l mangai, sa vezi ce are si sa-l ajuti. Sa-i dai o haina, sau ceva de mancare etc.

Nu demult se citea la Sf. Evanghelie: " cand dai o haina celui de langa tine imi dai mie, cand vizitezi un bolnav mie imi faci, cand vizitezi la puscarie, sau cand dai de mancarem mie imi dai..." Nu stiu acum exact formularea.
Si este o intreaga pilda si invatatura. Imi scapa la care duminica era.

Iisus spune: tot ceea ce faci aluia mic, imi faci mie.

Pai noi stam la slujba numai ca sa ascultam ceva si sa cantam de dragul cantatului, sau pentru ca acolo ne invata Iisus ceva.

Si pe urma trebuie sa aplicam ceea ce spune acolo.
Aia este cel mai greu.
Ascultam invataturile lui Iisus si pe urma ne ducem la carciuma, sau ii dam una celui de langa noi, sau il umilim, sau suntem egoisti si nu impartim cu el.

In biserica se intampla unele. Deci cu oameni care se presupune ca sunt crestini, care vin la slujbe, si etc.

Nu vorbim aici de bestii, sau de alte religii, sau de ateisti.

Eu asa am inteles acest fir de discutie. Si asta ma doare si pe mine.

[Ioan_Cezar]

Da, Sophia, e foarte bine că subliniezi actul efectiv, executiv, motor al iubirii, al compasiunii. Trebuie să fie şi acesta, atât pentru ca omul iubitor să aibă şi ultima verigă din lanţ (veriga motorie, executivă) prinsă în starea şi lucrarea de iubire (să iubească "trup şi suflet", cu toată fiinţa lui), cât şi pentru semenul care aşteaptă concret un gest, o acţiune materializată fizic.

Cât despre imposibilitatea de a gândi şi simţi una, însă de a face exact invers... Ai auzit de sărutul lui Iuda?

*

Faptele concrete sunt de multe feluri. Şi rugăciunea e tot faptă concretă, cu toată fiinţa. Şi cântecul. Cu cât rugăciunea e mai puternică, mai curată (neamestec cu gânduri lumeşti sau drăceşti), mai umilă - cu atât omul participă mai în întregul lui (nu doar cu o parte, nu doar superficial). Rugăciunea a fost făcută cu sânge (ori până la sânge), de multe ori, tocmai în sensul că a angajat întreaga persoană, viaţa toată. Ce faptă măreaţă! Ce practică minunată! Iar aceasta înseamnă: cu duh de zdrobire.

Îmi face plăcere să reamintesc efortul întregii fiinţe, care se revarsă ca o binecuvântare asupra lumii, chiar şi din pieptul unei păsări micuţe. Voi rescrie din memorie poemul lui Blaga:

Nici cântecul nu e uşor!
Zi şi noapte
nimic nu-i uşor pe pământ.
Roua,
e sudoarea privighetorilor
care au ostenit
toată noaptea cântînd...

Ei bine, eu nu pot bănui privighetoarea de duplicitate sau nesimplitate. Roua e sângele ei transfigurat prin cântec...:)
Ar trebui să învăţăm şi de la păsări!
Dealtfel chiar Domnul ne deschide perspectiva aceasta când aminteşte păsările cerului, în mai multe rânduri şi cu sensuri distincte...

[forever...]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Cât despre imposibilitatea de a gândi şi simţi una, însă de a face exact invers... Ai auzit de sărutul lui Iuda?

*

Doamne, cât de greu trebuie să fie acest lucru. Să faci inversul a ceea ce ai vrea de fapt.
Doamne miluieşte!

[delia31]

În prealabil postat de forever...

Doamne, cât de greu trebuie să fie acest lucru. Să faci inversul a ceea ce ai vrea de fapt.
Doamne miluieşte!

Iti spun eu, din experienta, ca-i mai usor decat crezi. Ferice de tine daca te-ai tamaduit de asta.

"Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine" - Romani 7, 19-20

... iar de impotrivit pacatului..nu ne-am impotrivit pana la sange.

[forever...]

În prealabil postat de delia31

Iti spun eu, din experienta, ca-i mai usor decat crezi. Ferice de tine daca te-ai tamaduit de asta.

"Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine" - Romani 7, 19-20

... iar de impotrivit pacatului..nu ne-am impotrivit pana la sange.

Nu m-am tămăduit, dar asta vreau.