Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Adesea, femeile singure sunt sfătuite să-şi umple viaţa cu îngrijirea copiilor la un orfelinat. Dar nu toate scapă de sentimentul singurătăţii prin această activitate. O cunoştinţă mi-a spus: „Mergeam la copii, le dăruiam căldură, dar şi eu vroiam, în acel timp, atenţie şi căldură umană.”
Poate că ea nu mergea aşa cum ar trebui la orfelinat. Poate că mergea pentru a se destinde sau fiindcă nu avea ce face altceva. Mergea pentru a primi acolo un medicament împotriva singurătăţii, dar inima nu i-a fost pătrunsă de apropierea acelor copii, care nu erau pentru ea decât interesanţi. Şi de aceea a plecat de acolo la fel cum venise.
Ştiu, din proprie experienţă, că, dacă oferi căldură sufletească altora, sufletul ţi se umple, de asemenea, de căldură. Probabil că, prin vizitele sale, ea nu a reuşit să dezgheţe inimioarele copilaşilor, lipsiţi de mângâiere şi căldură. Şi aceasta, pentru că ea nu le-a deschis uşa inimii sale.
Ştiu sigur că cei mici reuşesc să mulţumească. Ei vor foarte mult să iubească şi simt de la o poştă când cineva le doreşte binele. Pentru aceasta, ei răsplătesc din plin. Nu poţi uita ochii fericiţi şi încrezători ai unui copil pe care nu ai făcut decât să-l mângâi pe cap. Iar dacă i-ai mai dat ceva gustos sau o jucărie, atunci devii pentru el ca o rudă apropiată.
Poate că această femeie ar trebui să îşi schimbe atitudinea faţă de copii. Avea dreptate Şota Rustaveli atunci când a scris aforismul: „Ce ai ascuns este pierdut; ce ai dat este al tău.” Dacă ea vrea însă să se redescopere şi să simtă înţelegere, căldură şi dragoste, atunci să nu se ruşineze când dăruieşte toate acestea altora.
Tuturor celor care suferă de lipsă de căldură le sfătuiesc să iasă, ca puişorii, din oul egoismului cotidian şi să încerce să slujească pe cineva. Dar să nu aştepte răsplată imediată, ci să slujească altora, din dragoste.
(Dr. Dimitri Avdeev, Ioana Besedina, Femeia și problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, traducere din limba rusă de Eugeniu Rigoti și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 59-61)

[cristiboss56]

Dacă pentru o clipă, Dumnezeu ar uita că nu sunt decât o paiață de cârpă și mi-ar oferi o bucată de viață, fără îndoială că n-aș spune tot ceea ce gândesc, dar m-aș gândi la tot ceea ce spun. Aș aprecia valoarea lucrurilor, nu pentru ceea ce valorează, ci pentru ceea ce ele înseamnă cu-adevărat. Aș dormi puțin, n-aș mai visa deloc, căci prin fiecare minut când închidem ochii pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge când ceilalți se opresc, m-aș trezi când alții adorm. Aș asculta când alții vorbesc și aș savura o înghețată bună de ciocolată. Și aș trăi “îndrăgostit de dragoste”. Dacă Dumnezeu mi-ar oferi încă o bucățică de viată, m-as îmbrăca simplu, as cădea în genunchi în fata soarelui, lăsându-mi goale corpul și sufletul. Doamne, dacă as avea o inimă, mi-as scrie ura pe gheață și aș aștepta primele raze de soare. Cu un vis al lui Van Gogh aș picta pe stele un poem de Benedetti și i-aș oferi Lunii un cântec de Serrat. Aș stropi trandafirii cu lacrimile mele pentru a simți durerea spinilor și sărutul roșu al petalelor.
Dumnezeule, dacă aș avea o bucată de viată… n-aș lăsa să treacă nici o singură zi fără să le spun celor pe care-i iubesc cât de mult îi iubesc. Aș convinge fiecare bărbat și fiecare femeie că ei sunt cei la care țin cu adevărat și as trăi îndrăgostit de iubire. Aș demonstra oamenilor cât se înșeală crezând că încetează să se îndrăgostească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că încep să îmbătrânească atunci când încetează să se îndrăgostească! I-aș da aripi unui copil, dar l-as lăsa să învețe singur să zboare. Iar pe cei bătrâni i-aș învăța că moartea nu vine o data cu vârsta, ci o data cu uitarea.
În fond, și eu am învățat de la oameni atâtea lucruri… Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe culmi, fără să știe că adevărata fericire constă în felul în care urci înălțimile. Am învățat că atunci când nou-născutul strânge pentru prima dată, în pumnul lui mic, degetul tatălui, îl cucereşte pentru totdeauna. Am învățat că un om n-are dreptul să-l privească pe un altul de sus decât atunci când trebuie să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice. Sunt o mulțime de alte lucruri pe care as putea sa le învăț de la oameni , dar, realmente, multe nu îmi mai vor servi la nimic cu adevărat, pentru că, atunci când ma vor pune la păstrare în acea cutie, vai, eu voi fi murit deja.
Gabriel Garcia Marquez
(6 martie 1927 – 17 aprilie 2014

[cristiboss56]

Mulți se supără pe ei înșiși din cauza suferințelor pe care le trăiesc. Poate se gândesc că le merită. Și greșesc. Poate fiindcă au fost educați de părinții lor să aibă sentimentul vinovăției, să se pedepsească, își fac rău singuri. Și totuși, oamenii sunt singurele ființe care pot da sens durerii lor, fiindcă sunt singurii care știu că trebuie să moară. Va trebui să învățăm să dăm semnificație pozitivă sentimentului de vinovăție pe care îl folosim pentru a deveni mai buni, dar să dăm una negativă, atunci când sentimentul de vinovăție ne paralizează, ne pedepsește, luându-ne încrederea în noi înșine și, ca urmare, posibilitatea de a crește și, mai ales, de a acționa. În fond, ce este depresia după o supărare, un refuz, un doliu pe care noi le considerăm nedrepte, dacă nu o pedeapsă îndreptată către noi înșine?
Învață, însă, să râzi de tine, cu inima!
A ști că trebuie să mor, face ca pentru mine viața să fie mai bogată în înțelesuri, tocmai pentru că timpul devine limitat și orice lucru pe care trebuie să-l faci devine o alegere reală.
Nu trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să nu ne trimită boli sau să ne ferească de suferințe, ci trebuie să-L rugăm să ne dea tăria de a suporta ceea ce trăim, să ne stea alături ca să nu ne pierdem integritatea spirituală, să alegem să ne continuăm viața, oricum ar fi.
Pentru a ne da speranță, forță și curaj.
Să râzi cu inima te ajută să încetezi să cauți dreptatea în lumea aceasta și să transformi în viață tot ceea ce ți se întâmplă ca venit din moarte.
Valerio Albisetti

[cristiboss56]

La prima tinerețe, în momentul primei îndrăgostiri, pe oameni îi stăpânesc sentimentele și li se pare că fericirea constă tocmai în această furtună emoțională. Nu este adevărat. Fericirea adevărată vine ca un rezultat al acestor trăiri, al fidelității, al depășirii în comun a piedicilor, al efortului de a iubi. O asemenea dragoste este semnificativ mai profundă, mai temeinică, ea înseamnă cu mult mai mult decât această furtună emoțională. Dragostea înseamnă și efort, și responsabilitate a unuia pentru celălalt, este încercare de a te schimba în bine împreună cu omul tău iubit, este permanenta descoperire reciprocă, cunoaștere reciprocă. (Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 85)

[stefan florin]

Un rege al Persiei, voind sa-si aleaga un sfetnic bun, a chemat la palat intr-o zi pe cinci dintre cetatenii cei mai de vaza din oras si le-a zis:
- Iata, am cinci inele pe degetele mele; ele vor fi plata sinceritatii voastre. Spuneti-mi fara lingusire: ce credeti voi despre puterea si marirea mea?
Ei, uimiti de frumusetea diamantelor de pe inele si voind sa le aiba, raspunsera regelui cu multe laude pe care nu se cuvenea sa le spuna decat lui Dumnezeu. Regele parea multumit si dadu rand pe rand 4 inele.
Pentru ca al cincilea, tacea, regele l-a indemnat sa-si spuna parerea.
- Eu cred, zise acesta, altfel decat cred cei care au vorbit inaintea mea. Eu cred ca toata puterea, de rege, o ai de la Dumnezeu si ti-a fost data pentru binele poporului ce-l stapanesti si odata va trebui sa dai socoteala de felul cum ai intrebuintat-o.
- Si eu cred tot asa, zise regele cu multumire. Dar tie nu-ti dau inelul, ci increderea si prietenia mea. Vei sta mereu langa mine, ca sfetnic al meu, caci in tine am gasit omul si prietenul sincer pe care-l cautam.
A doua zi, cei patru venira foarte grabiti sa spuna regelui ca negustorul de la care a cumparat inelele cu diamante sunt false. Dar regele le zise:
- Ce, voi credeti ca eu nu stiu ca diamantele sunt false? Eu le-am comandat astfel. V-am platit cinstit. Voi mi-ati dat laude false, eu v-am daruit diamantele false. V-am platit cu aceeasi masura, de ce va mai plangeti?!

[cristiboss56]

Temelia este cel mai important lucru la ridicarea unei construcții. Constructorii marilor clădiri toarnă la temelie materiale scumpe – fier și beton –, ca să o facă pe aceasta rezistentă și capabilă să poarte greutatea întregii zidiri. Iar Iisus Hristos așază o neobișnuită temelie pentru înălțarea casei mântuirii – nu materiale pământești, valorând mulți bani, ci virtutea sărăciei cu duhul! Oamenii se chinuiesc să strângă mari averi, ca să poată să ridice o casă pământească. Iar pentru înălțarea casei cerești Mântuitorul întărește că nu este nevoie să risipești bogăție, ci dimpotrivă, să devii sărac cu duhul, adică să conștientizezi că nu ai nimic bun care să-ți aparțină. (I Corinteni 4, 7).
Omul poate să se dezvinovățească de faptul că nu a reușit să-și construiască o casă pe pământ, deoarece toată viața a fost sărac. Însă cum se va dezvinovăți acela care nu și-a înălțat casa veșnică a mântuirii sale, care tocmai cu sărăcie, și nu cu bogăție se construiește? Dacă nu orice om reușește să devină bogat, să devină sărac poate fiecare, numai să o dorească.
Arhimandrit Serafim Alexiev

[cristiboss56]