Cuvant pentru suflet !

[stefan florin]

Un rege al Persiei, voind sa-si aleaga un sfetnic bun, a chemat la palat intr-o zi pe cinci dintre cetatenii cei mai de vaza din oras si le-a zis:
- Iata, am cinci inele pe degetele mele; ele vor fi plata sinceritatii voastre. Spuneti-mi fara lingusire: ce credeti voi despre puterea si marirea mea?
Ei, uimiti de frumusetea diamantelor de pe inele si voind sa le aiba, raspunsera regelui cu multe laude pe care nu se cuvenea sa le spuna decat lui Dumnezeu. Regele parea multumit si dadu rand pe rand 4 inele.
Pentru ca al cincilea, tacea, regele l-a indemnat sa-si spuna parerea.
- Eu cred, zise acesta, altfel decat cred cei care au vorbit inaintea mea. Eu cred ca toata puterea, de rege, o ai de la Dumnezeu si ti-a fost data pentru binele poporului ce-l stapanesti si odata va trebui sa dai socoteala de felul cum ai intrebuintat-o.
- Si eu cred tot asa, zise regele cu multumire. Dar tie nu-ti dau inelul, ci increderea si prietenia mea. Vei sta mereu langa mine, ca sfetnic al meu, caci in tine am gasit omul si prietenul sincer pe care-l cautam.
A doua zi, cei patru venira foarte grabiti sa spuna regelui ca negustorul de la care a cumparat inelele cu diamante sunt false. Dar regele le zise:
- Ce, voi credeti ca eu nu stiu ca diamantele sunt false? Eu le-am comandat astfel. V-am platit cinstit. Voi mi-ati dat laude false, eu v-am daruit diamantele false. V-am platit cu aceeasi masura, de ce va mai plangeti?!

[cristiboss56]

Temelia este cel mai important lucru la ridicarea unei construcții. Constructorii marilor clădiri toarnă la temelie materiale scumpe – fier și beton –, ca să o facă pe aceasta rezistentă și capabilă să poarte greutatea întregii zidiri. Iar Iisus Hristos așază o neobișnuită temelie pentru înălțarea casei mântuirii – nu materiale pământești, valorând mulți bani, ci virtutea sărăciei cu duhul! Oamenii se chinuiesc să strângă mari averi, ca să poată să ridice o casă pământească. Iar pentru înălțarea casei cerești Mântuitorul întărește că nu este nevoie să risipești bogăție, ci dimpotrivă, să devii sărac cu duhul, adică să conștientizezi că nu ai nimic bun care să-ți aparțină. (I Corinteni 4, 7).
Omul poate să se dezvinovățească de faptul că nu a reușit să-și construiască o casă pe pământ, deoarece toată viața a fost sărac. Însă cum se va dezvinovăți acela care nu și-a înălțat casa veșnică a mântuirii sale, care tocmai cu sărăcie, și nu cu bogăție se construiește? Dacă nu orice om reușește să devină bogat, să devină sărac poate fiecare, numai să o dorească.
Arhimandrit Serafim Alexiev

[cristiboss56]

[cristiboss56]

Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: “Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie.” Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: “Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem.” Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea. Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti.
Căutăm ce nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viaţa veşnică.
Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puţin câte puţin, s-a conştientizat; omul şi-a pierdut-o prin căderea în păcat şi psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înţeles oarecum ca traducerea în slavonă: “tot omul este minciună.”
Omul, dacă nu şi-a găsit identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca şi Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-şi regăsească, să zicem, identitatea, să-şi revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuşi să Se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până şi moartea, până şi iadul. A făcut şi un lucru pe care primul Adam nu l-a ştiut. Că revenind prin Înviere la viaţă, a putut şi să Se înalţe la ceruri şi să şadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea fiinţei omului, dacă vreţi calea “devenirii întru fiinţă” a omului, până la şederea de-a dreapta Tatălui.
Numai în Hristos omul îşi poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel îşi regăseşte firea lui cea adevărată, aşa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când S-a gândit să facă pe om în chipul şi asemănarea cea dumnezeiască.
Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima şi sufletul omului întreg. Cand se descopera „in duh si in adevar”, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pana in maduva oaselor. Si aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am vazut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toate confesiunile si religiile de care am auzit cite ceva, cu intuitii de multe ori extraordinare, ci adevarul deplin care, negresit, duce la mantuire.
Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, şi pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăţi, care ne oţelesc duhovniceşte. Ne oţelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simţim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim şi atunci înţelegem pe aproapele şi se poate naşte în sufletul nostru duioşie faţă de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Şi atunci, în smerenia şi duioşia de care vorbeam, poate lucra nu înverşunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu.
Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie şi revin la ideea aceasta: atenţie la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiţi-vă cuvântul: “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” Şi noi, păcătoşii, încercăm, smeriţi, să gustăm şi să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă “râurile” acelea ale Babilonului apusean, şi gustăm şi vedem şi bem.
Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreţi, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului şi a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un “cuib” ca şi păsările, şi trăim în el până ce ne vor creşte aripile, până ce vom zbura şi noi, ca să ne luăm zborul veşnic. Iarăşi zic, nu dispreţuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naşte român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox şi pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.
ieromonah Rafail Noica

[cristiboss56]

Vorbele pline de vorbe nu ating inimile… Aroma cuvintelor poartă parfumul inimii sau mirosul minții. Scrisul este condamnarea la nemurire, iar uneori poezia devine rugăciunea inimii. Simt, simți, simţim.
Amintirile sunt popasuri binecuvântate pentru veșnicie. Gândurile, rugăciunile, inima, brațele, sentimentele, privirile calde ale cuiva sunt cele mai frumoase locuri din lumea aceasta. Naturalețea și gingășia oamenilor este dată de sufletele lor.
Numai iubirea îl apropie pe om de Dumnezeu. Măsura iubirii oferă calitatea, pofta vieții. Icoana propune un dialog interior al inimilor. Icoana din inima ta contemplă icoana din inima mea. Ne sărutăm icoanele sufletelor unul altuia şi lăcrimăm de minunea, de fericirea de a fi. Pace întru netrecătoare pomenire.
Unele lucruri nu se explică. Tăcere… Cerul nu minte. Bucurie sfântă în lumina din inimi!

[cristiboss56]

Fericit cel pe care îl povățuiești cu dragoste, Doamne, că nu întorci fața Ta de la cei pe care îi iubești. Nu întoarce fața Ta nici de la mine, Doamne, ca să nu mă dea pierzării vicleanul.
După bunătatea Ta, cruță-mă pe mine, neputinciosul, și învrednicește-mă de iertarea multelor mele păcate, ca dimpreună cu toți cei ce au plăcut Ție să binecuvântez bunătatea Ta.
După bunătatea Ta, cruță-ne, Doamne, și miluiește-ne pe toți cei ce am fost lepădați de dreptatea Ta fiindcă nu am păzit cuvântul Tău, pe care păzindu-l am fi dobândit mântuirea.
Și eu am fost lepădat dimpreună cu toți aceștia, și chiar mai mult decât ei. Așadar, după bunătatea Ta, fă-mă vrednic a primi iertarea păcatelor, iar prin puterea acestei iertări – nădejdea mântuirii.
Cu dragoste am cugetat zi de zi la cuvântul Tău. Învrednicește-mă să strig împreună cu Drepții și această slavoslovie: laudă Celui ce m-a miluit, slavă Celui ce m-a iertat!
Pe Tine Te binecuvântează înălțimea, pe Tine Te mărește adâncul, Ție se închină toate, fiindcă toate au fost făcute de către Tine. Toate, Milostive Doamne, Te laudă!
Sfântul Teofan Zăvorâtul

[cristiboss56]

Iubirea şi Adevărul sunt deofiinţă; cresc una prin cealaltă, se întrepătrund în infiniturile nesfârşite. Iubirea trăieşte prin Adevăr, iar Adevărul trăieşte prin Iubire. Dacă Iubirea are un limbaj, acesta e Adevărul; şi iarăşi, dacă Adevărul are o limbă, aceasta-i Iubirea. Cel ce are Adevărul are Iubirea. Adevărul nu poate trăi într-un suflet în care nu este sălăşluită Iubirea, fiindcă Iubirea este viaţa Adevărului, suflarea Adevărului şi inima Adevărului. Iubirea e cea care vădeşte ce-i din Adevăr în om: acolo unde nu e Adevărul, nu e Iubirea. Fără Adevăr, Iubirea şi-ar pierde vederea, s-ar afunda în întuneric şi ar ajunge oarbă; fără Iubire, Adevărul s-ar veşteji şi ar muri pentru totdeauna. Adevărul şi Iubirea sunt vasele sfinte de nesfărâmat ale harului, milei şi păcii lui Dumnezeu. Sufletul care le are, se umple îndată de harul dumnezeiesc. Fiindcă doar datorită Iubirii şi Adevărului ce sunt înlăuntrul omului, acestea trei sunt unite armonios. Iar darul acesta vine de la Preasfânta Treime. Dragostea crede totul, iartă totul, dar se bucură numai de Adevăr.

Iustin Popovic