Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Un aspect foarte sensibil și subțire al rugăciunii minții, al acestei nevoințe a minții, care pe toți ne încurcă și ne îngreunează în timpul rugăciunii în sine, este concentrarea minții în ceasul în care ne facem canonul de rugăciune. Părintele ieromonah Efrem de la Xiropotamu, ascet încercat într-ale rugăciunii, a spus o vorbă înțeleaptă: trebuie să ne îngrijim de propria noastră minte, să nu o lăsăm să vagabondeze. Iar lucrul acesta este foarte serios și foarte important. Căci atunci când ne facem canonul și facem rugăciunea minții cu metanierul în mână și suntem sorbiți de rugăciune, dintr-odată mintea începe să alerge, să se împrăștie, să se ducă în-colo și-ncoace. Precum a spus și Părintele Efrem, mintea vagabondează în ceasul acela. Aceasta este o observație plină de înțelepciune. Cel mai important este cum putem să ne păzim mintea, să o închidem în cămara ei, în chilie, astfel încât închisă întru sine să nu mai plece. Este lucru sensibil și greu de realizat, deoarece este vorba de minte. Poate să vrea omul, dar starea minții este o stare pe care omul nu prea poate să o controleze, să spună: iau lucrul acesta și-l închid în cameră; nu se poate. Mintea este minte, este numită inteligibilă, adică nu are nimic material, este duh nu este lucru. Înseamnă că este nevoie de o pre-lucrare și firește, o lucrare sistematică, ascetică, pentru a putea fi închisă și dedicată lucrării rugăciunii. Cum spune un părinte: mintea ta să fie înlăuntrul rugăciunii. Să nu se împrăștie mintea, ci colo, în „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” acolo, neîncetat, și așa să comunici cu Hristos și să spui: să mă miluiască! Greutatea vine din faptul că mintea se împrăștie.
Prin ce metode am putea să adunăm mintea întru sine? Nu trebuie să vagabondezi în ceasul rugăciunii. Să înduri orice fără să cârtești. Sentimentul păcătoșeniei, simțământul, în primul rând, al atotprezenței lui Hristos, acestea îmtreună nasc o frică curată, divină, nu negativă, ceva ce te încremenește, iar mintea o lipește de numele pomenit. Acolo este reușita noastră, toată arta acestei situații. Această frică divină curată adună, fiindcă mintea a devenit deja o mie de bucăți. Câte gânduri avem, atâtea patimi avem. Să ne imaginăm ce gândim timp de 24 de ore. E, dacă le aranjăm după niște criterii serioase și facem o ierarhizare, vom vedea de câți demoni am fost războiți și câte cugete străine am avut și câte compromisuri duhovnicești am făcut în numai 24 de ore. De aceea și sfinții părinți insistă să cultivăm această rugăciune a minții și să cheltuim cât de mult timp este cu putință pentru pomenirea binecuvântatului și preadoritului nume al lui Hristos.
Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin

[cristiboss56]

Nu apăraţi desfrânarea că nu are nicio apărare. Ea nu întreţine, ci mai curând sau mai târziu macină dragostea dintre soţi şi duce la ură şi răzbunare, ca orice păcat. Iată cu ce rânduială să fie soţii de un înţeles. De ce aşa? Iată lămuriri: O căsătorie creştină nu este cu putinţă decât între creştini convinşi. Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce este păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii iar în copil se bat cap în cap aceste înclinări potrivnice.
Necredincioşii în Dumnezeu nu pot avea parte de Taina lui Dumnezeu, în care nu cred. Până când cineva este înafara credinţei creştine dreptmăritoare, tot ce face e păcat şi păcatul îi este lege. Cu necredincioşii nu e cu putinţă viaţă curată. Prin răbdarea chinuirii de la ei, pot fi biruiţi de Dumnezeu şi înviaţi din moartea în care trăiesc. Ajutaţi-le, răbdând toate de la ei, dar împotrivindu-vă păcatului, chiar dacă ar fi aceasta o mucenicie continuă, neîntreruptă.
Deci: „Femeia să se teamă de bărbat” când Hristos este capul bărbatului (Efeseni 5, 22-24; 1 Corinteni 11, 3), dar când capul lui este păcatul şi “dumnezeul lui e stomacul”, nu are ce sfat de mântuire lua de la dânsul. Fără Hristos e mort, iar sfatul morţilor duce sigur la moarte; acolo să nu mergeţi. De morţi să nu aveţi frică. De cei ce nu se tem de Dumnezeu, nici vouă să nu vă fie teamă. Toată teama să vă fie de păcat, căci pe aceasta au avut-o şi Sfinţii.

Pr. Arsenie Boca

[cristiboss56]

- Cum se putem birui mai usor razboiul desfranarii si al gandurilor trupesti?
- Pentru biruirea acestui razboi al curviei, in orice stadiu s-ar afla, trebuie mai intai cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o batalie de scurta durata, pentru ca trebuie neaparat ajuns la o biruinta totala. La inceput fiecare se vede neputincios sa se impotriveasca, dar la Dumnezeu totul este cu putinta.
Inceputul acestei lupte este:
a) Sa vrea neaparat sa scape de acest razboi.
b) Sa se roage cu toata inima, la Dumnezeu si la Maica Domnului, sa-l ajute.
c) Sa ocoleasca, atat cat se poate, imprejurarile care ar putea trezi patimile.
d) Sa nu primeasca in minte momelile care vin si care pot parea a fi nevinovate si incep sa se concretizeze cu imagini; toate aceste ganduri sa le alunge, schimbandu-si mintea in rugaciune, dar o rugaciune a lui, nu recomandata de cineva, oricine ar fi acela; o rugaciune cu suspinele proprii, chiar daca n-au cuvinte.
Daca atacul este iute, indulcitor, coplesitor, sa suspine la Maica Domnului si sa nu cedeze atacului. In faze avansate, sa se marturiseasca rupt si curat, fara menajamente si fara invinuirea momentului, imprejurarii, sau a persoanelor. Marturisindu-se mai des, il va ajuta foarte mult.
Duhovnicul il va intelege, il va iubi, il va asigura ca nu e singur, dar nici nu-l va lasa in motivarile lui,“ca ar fi necesar si prea firesc”. Duhovnicul sa aiba ravna si bunatate, sa-l poata dezlipi de patima aceasta ascunsa si cu multe capete. Se recomanda lectura, carti si orice cu subiecte pregatitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greseala, prin pocainta, si aceasta ar fi o mare cucerire, dar sa nu se amageasca cineva sa creada ca fara de pocainta s-ar cunoaste vreo iertare. Pacatul acesta face sa nu puteti vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevarat, si la aceasta ar trebui gandit si meditat mai mult.
Pentru cei ce au pozitie duhovniceasca si totusi sunt raniti mai mult sau mai putin, si trec prin baia pocaintei, li se considera drept accidente si vor avea motive serioase sa intre cu adevarat intr-o smerita smerenie, si aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu fata de cel care are parerea de sine ca nu e cazut.
Nu e un paradox, este si o dreptate si o mare milostenie divina. El, Stapanul si Pastorul cel bun, a lasat stana de oi si a mers sa caute oaia ratacita si a purtat-o pe umeri fericit, ducand-o la staulul imparatiei slavei. Citeam ceea ce va spun acum: “Sunt, frate crestine, crede-ma, doua feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pamant cu placeri trecatoare si vinovate, si in cer a imparati cu Iisus Hristos”. Atunci faradelegea isi va astupa gura sa (Ps. 106, 42) “Nebunule, acel timp de care abuzezi iti sapa groapa, si ziua de maine va fi vesnicia!” Spunand acestea, gandesc ca ar putea incuraja pe cei ce lupta cu atacurile din afara si cu firea dinauntru.
- Cum putem birui si alunga de la noi slava desarta si cugetul mandriei?
- Urata si necurata patima! Toate relele pescuiesc in balta aceasta. Sa nu auda Dumnezeu de omul mandru! Ii ia darul intreg ca sa se poticneasca, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.
Il paraseste, devine o mare uraciune; ii ia gustul frumosului; il lasa ratacit si haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemanare si nici discernamantul constiintei. E adevarat cum spun un Sfintii Parinti: “Unde caderea a apucat, acolo mai inainte mandria a lucrat“. Nici o patima nu te apropie mai mult intr-o asemanare cu diavolul ca mandria.
Toate patimile se mai pot, sa zicem, apara cu firea si cu grozavele imprejurari ale vietii, dar mandria nu se poate apara cu nimic. Ea are nesuferita cutezanta sa stea langa orice virtute, si chiar – la cine poate – se ascunde in smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des intalnit si intarind cuvantul, este ce ea ce spune un parinte: “E smerit mandruletul!”
Fiind atat de primejdioasa si atat de prezenta la toate varstele si rangurile, este bine ca nimeni sa nu desconsidere pe nimeni, oricat ar fi de neinsemnat (caci si in el se ascunde Hristos), si chiar sa-l intrebe, pentru a-i cere o parere, macar si conventional, si acesta ar fi un prim pas, adica un semn pe drumul Evangheliei.
E bine sa intrebi, sa ceri pareri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, ca – cine stie? – harul lui Dumnezeu se salasluieste mai mult in cei simpli si nebagati in seama. Pleaca-te (macar pentru smerenie trupeasca, cum se zice) ca tot este un sunet placut, si vei vedea cata nevoie ai de semenii cu care a randuit Dumnezeu sa traiesti si sa te vezi, si te vei convinge, in drumul vietii, ca intelepciunea sta sigur mai mult unde este smerenie pentru ca acolo este Dumnezeu.
Iata, Lucifer a cazut iremediabil, cadere mareata numai prin doua cuvinte: “Eu sunt…”, si cazand, a ajuns impotrivitor pe veci, uraciunea pustiirii. Sa nu se amageasca cineva ca fara o adevarata purificare in singura apa smereniei, va putea intra in imparatia, de unde au cazut ingerii. Iata la repezeala gandurile si indemnurile mele ca sa poata cineva delibera ca Dumnezeu ne-a facut frumosi singur numai pentru El.
- Ce sa facem sa ne putem stapani limba si sa dobandim darul tacerii?
- Cu adevarat mare este nestapanirea limbii – cum spun sfintii: “Mare este caderea de la limba”. Vorba multa este mai mult desertaciune decat folos, iar vorbirea de rau este o mare primejdie pe lumea aceasta si adica, si pe lumea cealalta. Se zice ca cei mai multi din osanditii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rau.
Trebuie sa-l iubesti, frate, pe fratele tau. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mantuitorului? El a dat aceasta porunca ca o incununare a tuturor invataturilor sale, ca singura cale spre mantuire -IUBIREA- si a urmat neuitata si sfasietoarea Golgota.
Trebuie facuta educatie de amanunt a raspunderii ce avem pentru viata noastra, singurul timp ce il avem sa ne punem paza limbii si sa ne curatim inima de rautate. Sfantul Grigorie Teologul spune:“De orice cuvant in plus vom da raspuns, cu atat mai mult de orice cuvant rusinos” si, cu atat mai grozav de orice cuvant ucigator. Patericul va fi de mare folos la capitolul “Folosul tacerii” (pag. 242). Sfantul Isidor Pelusiotul spune (pag. 108): “Vorbirea cu folos este o binecuvantare, iar daca este intarita cu lucrare, este incununata”. “Ca viata fara cuvant mai mult foloseste, iar cuvantul si strigand supara. Iar daca si cuvantul si viata se vor intalni, face o icoana a toata filosofia”.
Inchide pe Domnul in inima si ai luare aminte acolo (in inima), si sa stai acolo inaintea Domnului fara sa iesi: atunci iti vei da seama de orice fir de praf. Asa incepe invatatura tainica; ea inseamna o oglinda pentru minte si o faclie pentru constiinta. Ea usuca desfraul, inabusa furia, alunga mania si ridica mahnirea, inlatura cutezanta, nimiceste deznadejdea, lumineaza mintea, alunga lenea, te smereste cu adevarat, si ai cugetare fara lingusire; raneste pe demoni, curata trupul si nu este partasa, ci straina de orice lucru spurcat.
Cugeta mereu: “La cine ma voi duce? Sunt vierme…” Aceasta si altele care tin de gandul mortii si al vesnicelor asezari, apartin de invatatura tainica.

[cristiboss56]

Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Ce se înţelege prin smerenie şi care sunt dezastrele mândriei? Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu şi care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii şi toate puterile cereşti, este Întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiţi ce pogorământ, dincolo de orice putere de înţelegere, a făcut, pentru a lua chip de om. Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Şi numai prin două cuvinte: Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Şi vă închipuiţi, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă şi mai cumplită.
Că spune într-un loc: Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Şi a preferat să meargă toată viaţa pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiţi, atât e de grozav şi de urât. Lumea îşi închipuie că acolo, în suferinţe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-ştiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinţe de acolo este şi vederea dracilor!
Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forţă care poate elibera orice suflet şi orice popor, în toată creaţia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiaşi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care a făcut tot ce există, sigur că, creaţia Lui va trebui să stea la dispoziţia Lui, smerită.
Un creştin cu viaţă bună, a bătut la uşa Mântuitorului să-i deschidă. Şi a întrebat: Cine este acolo?” Un creştin iubitor al Tău”. Nu se poate. Nu eşti pregătit. Nu-ţi deschid!”. Îngrijorat, foarte îngrijorat, şi-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viaţă creştină cum a ştiut el.
Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raţionalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune:E smerit, mândruleţul!” S-a frământat el: Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?” Şi, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e uşor să te frămânţi când nu te primeşte Hristos, mai ales pentru un om care crede şi trăieşte în Hristos, cu nădejdea veşniciei alături de Hristos. Şi s-a dus smerit şi a bătut la uşă. “Cine este acolo?”, “Tu eşti”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: Dacă tu eşti Eu, intră!”

Pr. Arsenie Papacioc

[cristiboss56]

“Căsătoria nu este o aprindere de trupuri, ci este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu – ridicati casatoria din desfranare” „Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască” (Fapte 17, 30). Adică să vină la viaţă curată, după învăţătura drept măritoare a Bisericii lui Hristos, iar când vremea le-o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte. În alt fel nu se poate ridica o stavilă pustiirii ce se întinde peste bieţii oameni. Iar ridicarea stavilei este ridicarea căsătoriei din desfrânare, la înălţimea de Taină, între cele 7 Sfinte Taine, tocmai ca oamenii să nu îngăduie într-însa mulţimea şerpăriilor fărădelegilor.
Iubirea desfrânării însă îi face pe oameni groşi la minte şi obraz şi nu înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei lor, copiii, îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor rele le azvârle cu copite în obraz; iar la rândul lor îndoit vor lua şi ei de la copiii lor. Lămurit că lucrurile nu merg bine! Nu fără înţeles „a fost chemat la nuntă şi Iisus, cu ucenicii Săi” (Ioan 2, 2), ci ca să pricepem că la nuntă se face prima minune dumnezeiască, spre bine. Numai după întocmirea căsătoriei după Hristos, care este mintea desăvârşită stăpână pe patimi, se pot scoate afară înclinările rele din fire şi să nu mai fie date moştenire în osteneli sporite din neam în neam şi să chinuiască pe oameni.
Căsătoria nu este o aprindere de trupuri, ci este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. Cine, în vremea noastră mai crede aşa? Căsătoria nu este numai o aprindere de trupuri, iar unde este numai atâta vine ura şi face vrajbă! Nunta este mai mult decât aceasta, este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. De aceea numai când cei doi soţi sunt uniţi cu sufletul în Dumnezeu, dăinuieşte şi unirea cea trupească şi aduce roade după Dumnezeu: copii curaţi, trăgători spre El.
O mare dizarmonie a CASATORIEI constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genezice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului, până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie să fie lăsată în pace. Deci, ce va face bărbatul? Sau îşi va perverti soţia, făcând-o să umble şi ea după plăcerea pătimaşă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-şi ucidă în pântece fiinţa fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facere 38, 9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Alţii recurg la sterilizare, alţii la aventuri, sau la lupanare. Un atare bărbat nu-şi va mântui soţia prin naşterea de fii (1 Timotei 2, 15), ci o va osândii cu ucigaşii şi curvarii, printre care şi el de asemenea va fi (Apocalipsă 21, 8). Prea puţini sunt bărbaţii care-şi stăpânesc instinctul iraţional, prin puterile raţionale ale sufletului, reglementându-l potrivit cu rostul său originar. Şi iarăşi, şi mai puţini sunt cei ce convertesc energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire.

[cristiboss56]

Cei ce trăiesc necununaţi, mai întîi calcă porunca a 7-a „Să nu trăieşti în desfrânare”. Deci, toată bălăciunea curvărească este asupra lor şi pe haina botezului. În al doilea rând, se socotesc ca cei ce sunt potrivnici Sfintelor Taine şi harului lucrător prin Sf. Taine. De aceea cei ce trăiesc necununaţi nu se pot împărtăşi până ce nu se cunună la preot dărâmând zidul vrajbei dintre ei şi Dumnezeu, chiar dacă se spovedesc şi fac canon. Nu le folosește canonul dat de preot dacă trăiesc în continuare în păcatul curviei şi se împotrivesc tainei Sf. Cununii. Nu pot merge alături păcatul nepărăsit şi canonul de căinţă pentru păcat, pentru că păcatul batjocoreşte căinţa. Trebuie părăsit sau desfiinţat păcatul pentru ca roadele căinţei să se vadă. Tot din acest motiv nu le sunt primite darurile la Sf. Altar: pomelnicele, lumânările, făina, uleiul şi alte daruri. Tot din această cauză, la rândul lor nu pot cununa ca naşi pe alţii. Mai întâi trebuie să se cunune ei şi apoi să cunune pe alţii. Nu pot fi martori la săvârşirea unei Sf. Taine atâta timp cât ei s-au dovedit a fi vrăjmaşii Sfintelor Taine. Înainte ca aceştia să se cunune trebuie să facă o spovedanie generală, iar preotul le poate da canon: să postească o săptămână, să se păstreze curaţi până la cununie, să păstreze discreţie la cununie, fără alai şi petrecere, îmbrăcaţi obişnuit, şi canon de pocăinţă după canonicitatea Sf. Biserici.
Cunosc foarte multe cazuri, perechi de tineri şi chiar oameni în vârstă, care au trăit o vreme îndelungată necununaţi din diferite motive (5-10 ani), iar după ce s-au cununat n-a durat un an sau doi şi s-au despărţit. Au trăit mai mult împreună necununaţi decât după ce s-au cununat, de ce se întâmplă lucrul acesta ? Aşa se întâmplă. În loc să asculte de sfatul părinţilor şi de porunca lui Dumnezeu să nu păcătuiască înainte de cununie, unii încep viaţa şi petrec o bucată din ea împreună în păcatul curviei. Aceştia pentru că nu s-au păzit, i-a aprins diavolul desfrânării cu focul si dulceaţa păcatului, după care le-a dat mereu amânare si apoi ruşinea. Au amânat primirea Sf. Taine a Cununiei sub diferite motive: că nu ar fi părinţii de acord pentru unii, că este prea devreme să se cunune pentru alţii, că este mai bine să trăiască de probă pentru a se convinge dacă se potrivesc ca nu cumva mai târziu să constate că nu se potrivesc şi să se despartă şi alte motive, toate nejustificate din punct de vedere moral-religios. După ce a trecut timpul, au apărut copiii, lumea îi ştie şi le dă ruşinea ca să moară în starea aceasta, pentru osândă la judecată: „în ce te voi găsi în aceea te voi judeca.”

Pr. Ilarion Argatu

[cristiboss56]

In general, viata ne ofera multe surprize. Legea compensatiei exista aici pe pamant si dincolo. Multe lucruri pe care le facem la tinerete isi gasesc corespondenta si au repercusiuni la batranete.
Am intalnit un caz cu un crestin care avusese in viata sa o functie importanta, sotia sa de asemenea, si s-au ferit toata viata de a naste mai mult de un copil. Totul a fost bine la tinerete: comoditati, grija numai a unui copil. De la 50 de ani au inceput problemele: barbatul operatie de prostata, peste un an tumoare la creier, dupa aceia preinfarct, accident vascular, operatie de hernie, fractura de picior, etc. Sotia, de asemenea, a inceput cu boli genitale, cancer mamar, boli psihice, operatie de inima.
Copilul a ajuns la 33 de ani si nu se putea casatori, era bolnav mereu, serviciu foarte greu gasea, desi avea doua facultati, nu se putea imprieteni nici cu fetele nici cu baietii. Nu avea niciun prieten de suflet la care sa se confenseze si cu care sa se sfatuiasca. Parintii au ajuns la 65 de ani si erau epuizati si bolnavi mereu nu aveau nicio reusita, nicio satisfactie, credinta foarte putina, consolare la fel. Pe langa toate acestea le-au mai facut niste vecini rai farmece la casa, adica au gasit niste obiecte suspecte in casa si au dedus ca este ceva in neregula.In cele din urma au ajuns la manastire debusolati, deceptionati, descurajati de viata, fara pic de credinta, ca si cum ar fi fost foarte drepti in viata si toate aceste necazuri le-ar fi venit pe nedrept. Atunci am stat impreuna de vorba, i-am spovedit, am incercat impreuna sa derulam tot filmul vietii de la inceputul casniciei lor pana la acea data. De unde am dedus ca viata lor nu fusese deloc in conformitate cu morala crestina. Pacatele multe si continue din tinerete s-au strans si s-au repercutat la batranete peste ei si peste unicul lor copil. Le-am spus ca nu poate fi altfel. Copiii, peste 10, pe care i-au avortat, i-au omorat, striga “razbunare” inaintea lui Dumnezeu. De ce au dat viata numai la unu, iar celor zece nu le-au facut bucuria sa vada lumina zilei, ci se chinuiesc in intuneric pana la sfarsitul lumii.
Deci, au comis un dezechilibru cosmic, din start, prin nenasterea acelor prunci din comoditate, din indiferenta, din neconstientizare. Actul a fost facut. Acei 10 copii au fost conceputi ca fiinte umane, dar nu s-au nascut. Ei sunt fiinte si au suflet din momentul conceperii. Comoditatea si minima suferinta de a naste si creste copii aduce la batranete acea suferinta mult mai amplificata peste acei oameni. daca fugim de suferinta la tinerete, ea vine peste noi la batranete. Si atunci vine pentru compensare. Aceste necazuri i-au facut pe cei doi crestini sa ajunga in final la manastire, sa ajunga la biserica si mai ales bucuria cea mare a fost ca ei au constientizat si si-au recunoscut toata greseala vietii lor. Era tarziu. Insa nu prea traziu de a o repara. “Trebuie sa facem pocainta pana la ultima suflare a vietii” le-am spus. Dumnezeu este bun si ne va ierta daca ii vom cere din toata inima iertare.
Problema avorturilor este cea mai delicata. Majoritatea Sfintilor Parinti recomanda canon cu oprire de la impartasanie un numar de ani pentru orice pacat, insa pentru avort nu recomanda niciun numar de ani. Deci, este nevoie de pocainta pentru toata viata.
Deoarece un pacat cand il facem fata de un om ne putem cere iertare, sau se poate uita intr-un final. Dar un avort, o ucidere de om, nu se poate ierta aici pe pamant. Trebuie sa te intalnesti cu el sa-ti ceri iertare. Or, cu un copil nenascut pe acest pamant este mult mai grav si nu te mai poti intalni. Acei copii avortati stau intr-un intuneric pana la sfarsitul lumii, ei se chinuiesc, plang mereu inaintea lui Dumnezeu, si cer razbunarea sangelui de la mama.
Atat mama cat si tatal, toata viata trebuie sa se roage la Dumnezeu sa-i ierte, sa dea de pomana pentru acei copii avortati, sa aprinda lumanari pentru ei, sa boteze copii cel putin cat numarul celor pe care i-a avortat, sa imbrace copiii oamenilor saraci si mai ales sa sfatuiasca pe cei pe care ii cunosc sa nu faca avort.
Daca o femeie vrea sa faca avort si tu ii dai sfat sa nu faca avort, dimpotriva insisti sa nasca copilul si, daca datorita insistentei tale reusesti si nu face avort si naste acel copil, acel prunc nascut iti va fi ca stergerea unui avort, a unui pacat al tau. Dupa cum nasterea unui copil pe acest pamant este o taina mare, este o bucurie mare, atat pe pamant cat si in ceruri, la fel si nenasterea unui copil sau uciderea lui este durere foarte mare mai ales in ceruri, daca pe pamant oamenii nu costientizeaza ce act mare refuza sa faca.
Prin aceasta infidelitate si egoism omul refuza sa inmulteasca neamul omenesc pe pamant si, de ce nu, sfintii in ceruri, deoarece un copil avortat poate ajunge un sfant inaintea lui Dumnezeu daca se nastea pe pamant. Cand ai avortat un copil, trebuie sa constientizezi ca poate ai avortat un mare om de stiinta, un profesor, un preot, un ministru, un medic… un sfant.
Cand vin necazurile peste noi sa le primim ca de la Dumnezeu. El este cel ce le ingaduie pentru ispasirea unor pacate ale noastre. Niciodata sa nu invinovatim pe nimeni ci totdeauna noi sa ne socotim vinovati de ceea ce ni se intampla. Si sa nu ne miram.
De ce? Acel “de ce?” sa ni-l impropriem si sa gasim raspunsul in propria noastra fiinta. Daca privim in jurul nostru la familiile care au numai un singur copil voit, iar pe celilalti pe care i-au zamislit nu i-au dorit si i-au avortat, observam o nefericire si o multime de necazuri, boli, certuri, etc. In unele cazuri chiar acel singur copil pe care l-au nascut a ajuns sa-i bata, sa-i batjocoreasca pe proprii lui parinti creandu-le multa suferinta si lacrimi.
Arhimandrit IOACHIM PARVULESCU