![]() |
![]() |
|
|
|
|
|
#1
|
||||
|
||||
|
Oare cât pot lacrimile tale? Pot mult. Deschid cerul, inundă pământul. Spală mintea, ușurează sufletul. Durerile de peste zi, încercările, ghinioanele, nu sunt altceva decât butoane prin care ajungem la starea în care să ne eliberăm. La început, lacrimile sunt de furie sau de durere, de pierdere sau de iertare, apoi se fac perle, lacrimi dulci și curate. Țâșnește după ele izvorul curat. După ce iese murdăria, se curăță fântâna sau izvorul sufletului. Vor picura în inimă multe daruri. Am înțeles lecția: puține lacrimi, multă bucurie. Sau multe lacrimi, multă bucurie. Și nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că noi avem de ele și suntem anesteziați. Câtă iubire necondiționată, atâtea lacrimi. Lacrima este 1% apă și 99% sentimente. Există un drum al sufletului către inima curată, pe care lacrima, picătura aceea binefăcătoare, te însoțește. Este eliberatoare! Dar numai Dumnezeu știe cât pot lacrimile. Lacrimile le adună îngerii, le așază pe chipurile lor și le prefac în zâmbete. Ierom. Hrisostom Filipescu
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#2
|
||||
|
||||
|
Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, deoarece îndulcește chiar și pe întreg omul din afară și îl înfrumusețează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, fiindcă iradiază.
Îngerul întotdeauna împarte ca un înger ceea ce are, bucurie și veselie cerească, în timp ce diavolul care se camuflează în înger împrăștie tulburare (ceea ce are) sau irită puțin inima, ca să înșele sufletul cu plăcerea trupească, ca și cum aceasta ar fi, chipurile, duhovnicească, dumnezeiască. Omul smerit, chiar și fără experiență de ar fi, deosebește pe îngerul lui Dumnezeu de diavolul, pentru că are curăție duhovnicească și se „înrudește” cu îngerul. Pe când omul cel egoist și trupesc, pe lângă faptul că este înșelat lesne de cel viclean, transmite și el viclenia și senzualitatea sa, vătămând sufletele bolnăvicioase cu „microbii” săi duhovnicești. Omul lui Dumnezeu cel harismatic transmite harul dumnezeiesc și preschimbă pe oamenii trupești. Și eliberându-i din robia patimilor, îi apropie de Dumnezeu și se mântuiesc. Cuviosul Paisie Aghioritul
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#3
|
||||
|
||||
|
În noaptea Învierii, această noapte sfântă, ne bucurăm, facem efortul – fie nu dormim, fie venim și suntem în biserică, unde cântăm: „Să zicem: Fraților! și celor ce ne urăsc pe noi. Să iertăm toate pentru Înviere...”.
Să ne iertăm unii pe alții mai întâi, pentru ca să ajungem la iubire, căci Hristos este Iubire. Să nu-L răstignim iarăși pe Hristos, cum L-au răstignit aceia. Aceia L-au răstignit o dată, dar noi Îl răstignim de multe ori, cu păcatele noastre... Și iar ne iartă, și iar ne iartă, și iar ne iartă, și iar ne dă bucuria Învierii Sale... Preot Nicolae Tănase
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#4
|
||||
|
||||
|
Vorbind de om în întregul lui, Sfânta Scriptură folosește în diverse rânduri cuvintele trup, om sau suflet. Și într-adevăr, între trup și suflet, și chiar între trup și însăși trăirea sufletului, există o legătură de nedesfăcut. Avem mărturia Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „Credința vine de la ceea ce auzim, și ceea ce auzim vine de la Cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Cuvântul este rostit și poate fi auzit prin intermediul trupului: de pe buzele celui care vorbește, ajunge la urechile celui care ascultă; și cuvântul ajunge la inimă, la minte, ajunge în miezul ființei, atinge persoana în ceea ce are mai profund, așa fel încât doar un cuvânt al lui Dumnezeu poate să-i transforme viața.
Cu toții știm cât de mult participă simțurile noastre la fiecare eveniment al minții și al inimii, câtă dragoste exprimă o mamă atunci când își atinge pruncul, când îl îngrijește; câtă mângâiere poate fi dăruită, doar prin atingerea unei mâini; cum dragostea, în toate formele ei de manifestare, își găsește expresia prin trup. Așa că, dacă privim trupul unei persoane care a plecat dintre noi, nu vedem (așa cum mulți încearcă cel puțin să spună pentru a se mângâia sau pentru a înlătura durerea) un veșmânt care a fost înlăturat, un înveliș de care ne-am dezbărat. Nu este vorba de un veșmânt și nu e ceva care a fost lepădat. Este un trup care este tot atât de real pe cât e persoana, pe cât e sufletul. Doar în unimea trupului și a sufletului putem fi o persoană deplină. Aceasta o arată clar, într-un mod oarecum surprinzător, Sfântul Isaac Sirul, când spune că destinul final al omului nu poate fi hotărât înainte de învierea trupului, deoarece trupul are tot atâtea drepturi cât și sufletul, să aleagă și să determine destinul veșnic al persoanei – cuvinte care ne par misterioase, deoarece nu ne putem imagina cum poate fi aceasta. Și totuși, da, eu sunt acest trup, tot atât de mult precum eu sunt acest suflet. Persoana nu poate fi considerată decât în integralitatea ei, în împreuna lor ființare. De aceea, când privim trupul neînsuflețit, noi îl privim cu adânc respect. Vedem în el toată suferința, toată bucuria, toată taina vieții care a aparținut persoanei. Trupul poate fi numit partea văzută a nevăzutului. În acest sens, poate nu întâmplător, în limba slavonă, în slujbele Bisericii, folosim pentru trup cuvântul „moaște”. Trupul care a fost înconjurat cu dragoste și prețuire, privit cu minunare, trupul care a fost chemat la înviere, care a contribuit de-a lungul unei vieți întregi la tainica părtășie cu Dumnezeu prin Botez, prin Mirungere, prin Sfânta Împărtășanie, prin primirea binecuvântărilor, acest trup este o grăunță – pentru a folosi cuvintele Sfântului Apostol Pavel – semănată întru stricăciune pentru a învia întru slavă (I Corinteni 15, 43)... Acest trup stricăcios, de care Sfântul Apostol Pavel dorea să se elibereze pentru a trăi deplin față către față cu Dumnezeu, este în același timp chemat la veșnicie. Mitropolitul Antonie al Surojului
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#5
|
||||
|
||||
|
Unii pot pune întrebarea legitimă: „Dacă dragostea înseamnă «primește» și-l vom iubi pe om fară să cerem nimic în schimb, nu va veni oare o vreme când el doar va lua fară să ne dea nimic, când va înceta să mai prețuiască dragostea noastră și o va lua ca pe ceva de la sine înțeles?”.
Să începem cu faptul că a aștepta ceva în schimbul dragostei este o abordare cu totul greșită. Dacă omul face gesturi frumoase cu un asemenea sentiment, el nu iubește cu adevărat. Dragostea autentică e dezinteresată, se săvârșește în numele lui Dumnezeu, Care este Dragoste, și în numele aproapelui. Cum spunea o cunoscută a mea, soție de cleric, „soțul îmi trebuie nu ca să bată cuie, ci pentru dragoste”. Al doilea moment: dacă vom dărui dragoste dezinteresat celui iubit și vom face asta în mod corect, va veni momentul când el va vrea să facă ceva la rândul său pentru noi. Omul a fost făcut de Dumnezeu cu necesitatea de a iubi, de a face ceva pentru ceilalți oameni; el nu poate doar să ia la nesfârșit, trebuie să și dea, dacă inima lui n-a fost întunecată definitiv de patimi. În general, altă cale decât cea a iubi fără a aștepta nimic în schimb pur și simplu nu există, toate celelalte nu sunt iubire adevărată. Nimeni nu ne forțează să iubim, aceasta ține de alegerea noastră. Vrei să iubești pe cineva? Iubește-l dezinteresat; nu vrei, nu iubi. Pr. Pavel Gumerov
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#6
|
||||
|
||||
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#7
|
||||
|
||||
|
Viața se naște din iubire. Omul apare pe culmile ierarhiei făpturilor ca un rod al iubirii, al unirii între ceresc și pământesc. Nunta pare a fi prima lui sărbătoare, când, contemplând femeia, zidită din sine, își cântă bucuria celei dintâi creații : Iată, acum os din oasele mele și trup din trupul meu își primește de la Dumnezeu, ca dar de nuntă, paradisul. Viața va renaște mereu în taina nunții și nunta va deveni mereu o aniversare a creației. Bărbatul dorește prin femeie o continuare a sa, a operei sale, pentru a înfrânge fizic moartea; femeia dorește să poarte, să nască fructul trupului său, cu iubire, cu devotament, si mai ales atunci femeia se zidește pe sine continuu, când nu e numai un receptacol, o întrupare pasivă a bărbatului, ci e în stare să răspundă chemării lui printr-o atitudine liberă, fiindu-și unul altuia cale spre plenitudine. Oricum, bărbat si femeie, înseamnă un fapt profund al existenței, mult mai profund decât în aparență. Omul e dualitate, ființă sexuală, cu caractere precis definite. Luat aparte, nici unul pe pământ nu se simte complet, parcă îi lipsește ceva și-l caută pe celălalt, pentru împlinire si creație.
Pr. Galeriu
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
|