Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Cu adevărat, amăgirea de sine a minţii este cel dintâi păcat. Acesta se uneşte cu mândria, iar din această unire se nasc toate păcatele şi toate relele ce produc durere şi suferinţă. Cum de mândria este cea care apare imediat după amăgirea de sine, Doamne al meu?
Descoperitorii a ceea ce este nou şi mai înainte necunoscut sunt întotdeauna plini de mândrie. Mintea autoamăgită continuă să descopere pentru sine ceva nou şi mai înainte necunoscut.
Vai, dacă mintea ar şti măcar că ea îşi descoperă propriul ei mormânt! Amăgirea de sine a minţii descoperă lumea nonexistentă, de parcă aceasta ar fi lumea existentă. Vai, cum devine această „descoperire” o acoperire atât de primejdioasă! Descoperindu-i minţii lumea nonexistentă de parcă aceasta ar fi cea existentă, amăgirea de sine ascunde lumea adevărată şi i-o înfăţişează minţii, de parcă aceasta ar fi nonexistentă.
O, Doamne al meu, Singurul care exişti, izbăveşte-mi mintea de aceste două păcate infernale! Adevărul meu, care exişti, izbăveşte-mă de vătămătoarea amăgire de sine a minţii mele. O, Stăpâne şi Dătătorule a tot ceea ce sunt şi am, izbăveşte-mă de mândrie, distrugătoarea celor lipsiţi de minte şi a tot ceea ce e prostesc.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovic

[cristiboss56]

Fiii lui Israel, când au ieşit din Egipt şi mergeau spre pământul făgăduinţei, au fost muşcaţi de şerpi. Dumnezeu, milostivindu-Se de ei, i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă într-un copac înalt, pentru ca oamenii care fuseseră muşcaţi să privească la acel şarpe, spre vindecarea lor. Şi ei, privind astfel, s-au vindecat (Numeri 21, 6-9).
Creştine, noi călătorim spre pământul făgăduinţei, spre Patria cerească, făgăduită nouă, şi, mergând prin pustia acestei lumi, suferim mult din cauza şarpelui veninos, din cauza diavolului. Când din nepurtarea noastră de grijă acest şarpe crunt ne muşcă, imediat ce simţim în sufletul nostru veninul lui ucigător, să ne ridicăm ochii spre Hristos, Fiul lui Dumnezeu, spre Cel ce şade de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, spre Cel ce odinioară a fost înălţat pe lemnul crucii, spre Cel răstignit şi omorât pentru păcatele noastre. „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15).
O, Iisuse, Puterea şi Nădejdea mântuirii noastre, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui întru slava Lui! Miluieşte-ne pe noi, pe care ne-ai și răscumpărat cu cinstit Sângele Tău!
Sfântul Tihon din Zadonsk

[cristiboss56]

Părinte, căderea într-un păcat se poate face şi prin îngăduinţa lui Dumnezeu?

Nu, este greu să spunem că Dumnezeu îngăduie să păcătuim. Dumnezeu niciodată nu îngăduie să păcătuim. Noi facem îngăduinţe, iar apoi vine diavolul şi ne ispiteşte. Când, de pildă, mă mândresc, atunci alung harul dumnezeiesc, pleacă îngerul meu păzitor, vine celălalt, îngerul căzut, diavolul, şi-mi sparg capul. Aceasta este îngăduinţa mea, iar nu a lui Dumnezeu.
Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

SMERENIA :
Numai întru smerenie le înveți pe cele cerești și înalte. Fără smerenie, oricât ai citi, nu înveți nimic. Și porunca lui Dumnezeu, care este viața veșnică, o vei învăța cu smerenie.
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

[cristiboss56]

Nu poate înţelege şi nici practica iertarea cel stăpânit de îndreptăţirea de sine. Acela va fi permanent blocat în argumentele care-i justifică atitudinea sa faţă de ceilalți. Cine este obsedat de dreptate nu poate ierta, pentru că nici nu poate iubi. Acela percepe viaţa la schimb, mercantil: aşteaptă mereu să primească atât cât dă. Omul smerit, despre care am mai vorbit în dialogurile noastre, omul care-şi vede întâi de toate propriile neputințe şi este preocupat să nu greşească semenilor, acela va fi dispus să ierte la nesfârşit.


Pr. prof. dr. Constantin Coman

[cristiboss56]

Eu cred că deznădejdea este cea mai mare putere și forță în stare să ne răscolească sufletul, în stare să ne scoată la iveală până și cele mai ascunse subțirimi ale sufletului nostru.
Și acesta este un bun început, pentru că începutul și pricina căderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este, iar atunci diavolul l-a ispitit și i-a propus o nouă condiție pe care ar putea să și-o însușească.Deznădejdea ne readuce aminte cine suntem noi, ne readuce aminte că noi suntem, întâi de toate, muritori. Omul are, firesc, în sine, chemarea de a stăpâni, pentru că Dumnezeu l-a făcut stăpânitor peste lumea întreagă, nu numai peste cea pe care călcăm noi, ci și peste cea cerească.
Așadar, atunci când omul chemat firesc spre stăpânire, spre o bună stăpânire, împreună-stăpânire cu Dumnezeu, își descoperă, contrar așteptărilor sale din tinerețe, înfrângerea sa totală în fața vieții, atunci el deznădăjduiește.


Ieromonah Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

Rugăciunea ne învață cum este Dumnezeu. De pildă, Împărate Ceresc ni-L descoperă pe Dumnezeu prezent aici: Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești. Ești aici, și în mine, și pentru mine și cu mine. Iartă-mă, curățește-mă, sălășluiește întru mine!
Când Îl chem așa, sigur mi se liniștesc gândurile. Însă să le rostim din toată inima, știind că astea nu sunt cuvinte deșarte! Fiindcă cel care nu crede și le rostește, acela grăiește în deșert. Și acela ia numele Domnului în deșert, ispitește pe Dumnezeul său și, în loc de milă, se osândește pe sine, săracul. Prin cuvinte sfinte se osândește.
Nu vă mirați că mulți dintre creștini sunt iritați, se tulbură. Unul ca acesta s-a rugat și iese mai tulburat decât mai înainte. Probabil că a făcut-o în tulburare, a ispitit, n-a rostit cuvintele din toată inima, cu nădejde, cu dragoste și și-a adunat osândă.
Asta zic, trezvia vine din gândul că Dumnezeu este aici și pretutindenea, că ne ascultă, că ne aude. El ne-a poruncit să ne rugăm. Nu de la noi facem gândul ăsta.
Ieromonah Savatie Baștovoi