Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Odată, un copil care era în braţele tatălui său, fiind în biserică, a strigat tare spre uimirea tuturor când a ieşit preotul îmbrăcat în veşminte din Altar: „Tată, uite un Doamne-Doamne viu!” (adică nu ca cei de pe fresca pereţilor bisericii). Inima curată, nevinovată, a acelui copil a arătat simplu, dar tare, că Dumnezeu care ne iubeşte ca pe lumina ochilor, ne cercetează peste tot, ne caută peste tot.
Dragii mei, câţi îngeri ne roagă, şi chiar îngerul nostru păzitor ne roagă: „Închină-te, măi frate, şi tu!”
Arhimandrit Arsenie Papacioc

[cristiboss56]

Asupra noastră vin tot felul de energii – pozitive, negative, de tristețe, energii tragice, energii ale plăcerii, energii nobile –, dar nu rămânem la acest nivel al sentimentelor, ci exploatăm energia pe care ele o aduc. Luăm energia și îndreptăm gândul spre Dumnezeu, potrivit nevoilor noastre și ne rugăm.
Vă voi da un exemplu. Eram în Cipru și prietenii meu urmau să vină să mă ia de la mama de-acasă ca să mergem în alt sat, pentru Liturghie. Aranjasem să vină să mă ia de la ora șase; Liturghia trebuia să înceapă la șapte și din Nicosia până în sat era o oră de drum. Eram foarte ocupat în Cipru, pentru că mulți preoți mă chemau să vorbesc în parohiile lor, la televiziune, la radio, așa că eram cu totul obosit și secătuit.
Mă culcasem târziu și mă sculasem pe la patru, ca să mă pregătesc pentru Liturghie, dar nu mă puteam ruga. Inima mi-era sfâșiată în bucăți; chiar nu voia să-mi facă ascultare. Mi-am spus: „Nu am energie, nu am putere să mă rog; mă voi duce să-mi spăl rufele”. Aveam câteva tricouri de spălat, pentru că transpir mult noaptea. „Poate asta mă va înviora puțin, iar apoi voi încerca din nou să mă rog”.
M-am dus în baie timp de o jumătate de oră și am terminat de spălat. La patru și jumătate am ieșit și am auzit un șușotit. Ușa era întredeschisă și am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat și se ruga, și la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea și copiii mei”.
Făcea aceasta cu atâta râvnă și m-am simțit atât de rușinat, încât inima mi s-a vindecat și timp de o oră și jumătate m-am rugat și eu. M-am pregătit pentru Liturghie și a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineața aceea, bătrâna mea mamă m-a rușinat.
Arhimandritul Zaharia

[cristiboss56]

Zilele de sfârşit ale Mântuitorului aşa ni se înfăţişează, ca o linie sinusoidală care începe în punctul superior al Duminicii Floriilor când e aclamat cu osanale şi numit împărat şi Fiu al lui David; punctul următor e al înfrângerii din vinerea îngrozitoarei răstigniri; îi succede un nou punct superior, maxim: al Învierii! Şi el urmat de momentul chenozei probatorii în Duminica Tomei (Iisus trebuie să-şi dovedească dumnezeirea chiar ucenicilor Săi), după care vine momentul atotintegrator al Înălţării care pune capăt liniei sinusoidale şi mişcării pendulate.
Ateii şi criticii creştinismului se folosesc de episodul Tomei şi al celorlalţi pentru a pune în faţa creştinilor ceea ce ei numesc „criza de credinţă”. Nu vedeţi, argumentează ei, până şi ucenicii s-au îndoit şi n-au crezut. Cu atât mai vârtos vă putem bănui pe voi toţi că nu sunteţi de bună credinţă, că vă prefaceţi. Şi amintesc şi paradoxala frază a tatălui copilului demonizat: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24), expresie şi ea – zic aceiaşi – a unei credinţe ambigue.
Li se poate răspunde: evangheliştii – cinstiţi şi realişti, nefăţarnici – n-au falsificat adevărul, nu au ţinut să-l camufleze: au înregistrat momentul de îndoială omenească (şi explicabilă) şi l-au menţionat fără şovăială ori grabă. Dar au consemnat şi declaraţia aceluiaşi Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! care pune lămurit capăt crizei. Criza e acum depăşită, vremelnica necredinţă risipită. Scurta şi absoluta exclamare a fostului „necredincios” anihilează tot ce a precedat-o.
Aşa şi noi toţi – care credem şi-L mărturisim pe Hristos a fi Domn şi Dumnezeu (Dominus et Deus vor spune romanii despre împăraţii lor de la Aurelian încoace, folosindu-se de sintagma apostolului) – Să-L rugăm să se întoarcă cu îndurare spre noi în această zi, numită Duminica Tomei, când ieşim de sub vraja zilelor pascale şi de sub scutul Săptămânii Luminate şi reintrăm în fruntariile minţii omeneşti şi ale vieţii pământeşti. Întru aceasta să ne dovedim creştini, păstrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinţei în Învierea Domnului pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoţească, să ne ocrotească, să ne călăuzească şi să ne întărească. Dacă, spre a nu fi socotiţi lipsiţi de modestie şi discreţie, nu putem rosti zilnic, ca Sfântul Serafim de Sarov, „Hristos a Înviat!”, să repetăm tot atât de stăruitor exclamaţia aceasta în sinea noastră, ca pe o variantă a rugăciunii inimii.
Nicolae Steinhardt

[cristiboss56]

Astăzi femeile nu mai au răbdare să-i înveţe iubirea pe bărbaţi. Rânduiala de la Dumnezeu este că bărbatul trebuie să iubească femeia şi femeia să-i răspundă bărbatului la iubire. În deznădejdea trăită astăzi de fete că sunt tot mai puţini băieţi disponibili (fie că aleg să facă familii între ei, fie că au studii de făcut), fiind cumva în criză, pentru că în istoria omenirii au fost întotdeauna mai multe fete decât băieţi, fetele au o frică necreştină de a rămâne nemăritate. Este necreştină, pentru că femeia creştină nu se teme; ea ştie că este aici ca să se sfinţească, să intre în viaţa veşnică şi să se bucure de bucuria veşnică. Ştie că viaţa însăşi e bucurie, nu ceea ce facem. Putem să fim bucuroşi curăţând cartofi şi nefericiţi zburând cu avionul, pentru că fericirea nu e în avion.
Femeile deci nu mai au răbdare să-i aştepte pe bărbaţi să iubească. La primul semn de iubire, femeia răspunde cu toată iubirea şi nu-şi dă seama că nu e iubire ceea ce oferă. Bărbatul când porneşte spre iubire, mai ales în zilele noastre, pentru că asta oferă societatea, el înţelege sex. Şi el o doreşte, acesta e un lucru pe care l-a învăţat de când era la grădiniţă, iar dacă s-a mai uitat şi la filme şi la nu ştiu ce poze, el se zvârcoleşte. Sunt copii de 12-13 ani care îmi scriu şi mă întreabă ce să facă să scape de păcatul desfrânării; eu am crezut că visez: „Da’ cu cine desfrânezi, mamă?“ „Cu femeile pe care le văd pe stradă.“ Vă daţi seama că desfrâna în capul lui… Este o lume în care copiii sunt asaltaţi cu aceste lucruri. Şi atunci tu, când îl vezi că îţi zâmbeşte, crezi că îţi zâmbeşte ţie şi el de fapt are un scenariu, nu de tele-novele cum ai tu, ci de tele-porcării. Şi tu zici „Vai ce frumos se uită la mine!“, dar nu se uită la tine, maică! El are o idee fixă şi ai să vezi că pe urmă nici nu te mai vede.
Confundarea poftei cu dragostea este prima capcană pentru viitoare familie. Şi fata neinstruită de părinţi, de şcoală, de Biserică (pentru că ne e frică să vorbim despre lucrurile acestea), crede că e iubită şi dorită. Şi atunci el îi oferă o îmbrăţişare şi ea îi oferă tot: „M-am dăruit, pentru că îl iubesc!“ „Pe cine iubeşti, cui te-ai dăruit?“ „A zis că-l cheamă Cătălin“ „I-ai cerut buletinul? Dacă nu-l cheamă Cătălin?“ Şi vine după o vreme: „Maică, am aflat că nu-l cheamă Cătălin!“. Nici n-a ştiut pe cine să dea în judecată pentru paternitate… De unde vin acestea? De la neîncreştinarea copiilor. Părinţii nu şi-au crescut copiii în duh creştin, în duhul de a fi cu Hristos şi de a crede că Hristos ne dă toate, pentru că ne-a zis: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” Dacă bărbatul totuşi iubeşte, şi i se oferă acest plus, acest total, dintr-o dată, iubirea lui se stinge. Pentru că el nu are timp să descopere persoana, va fi absorbit de dorinţa trupească, de plăcerea trupească, şi nu va avea timp să vadă frumuseţea femeii, delicateţea ei, nu va avea timp s-o cunoască. Or această atracţie a trupurilor, dacă nu e hrănită de rugăciune şi nu e hrănită de Duhul Sfânt prin harul Cununiei, trece! E prima care trece. Mai întâi trece atracţia trupească, apoi trec sentimentele, şi apoi mai rămân câteva valori în comun, dacă sunt. Dar dacă descoperim că aveam valori diferite… Îmi spunea cineva: „Maică, mă plictisesc când ascultă manele!” „Măi, da’ unde erai când te-ai măritat cu el?”. Zice: „N-asculta atunci!” „Da ce făcea?” „Mă pupa!” „Ei acum, că i-a trecut pupatul, s-a întors la manele, ce să facă, dacă cu asta îşi hrănea sufleţelul?”. Avem deci nevoie de o probă a timpului înainte de căsătorie, o probă în curăţie, în cuminţenie, în care să vedem ce ne place, ce vom face când această furtună a dorinţelor se va aşeza în cuminţenia căsniciei. Deci fata trebuie să îl ţină pe băiat la distanţă şi în felul acesta băiatul o vede. De aproape nu se vede, se simte. Se simt numai fiorii. Cu cât te dai mai departe cu atât de vezi mai bine. Şi atunci îl descoperim pe celălalt.
Maica Siluana

[cristiboss56]

De unde ştim dacă cele mai multe din neputinţele ce le arătau Sfinţii nu erau prefăcute, pentru ca să-şi ascundă sfinţenia lor? Căci dacă Sfinţii şi-ar fi vândut sfinţenia, nu ar mai fi avut sfinţenie şi în mod firesc nu ar mai fi fost sfinţi.
De aceea, să-i avem la mare evlavie. Chiar şi faţă de sfinţii necunoscuţi să arătăm multă recunoştinţă, deoarece ei ne ajută în tăcere cu mijlocirile lor şi cu pilda tăcută a marii lor smerenii. Aceştia s-au rugat lui Dumnezeu cu insistenţă – aşa îmi spune gândul – să rămână necunoscuţi, ca să nu fie cinstiţi de oameni, ci să continue a-i ajuta în acelaşi chip, „în ascuns”.
Sfinţii s-au nevoit fiecare în felul său, iar acum ne ajută fiecare în felul său, vorbind fiecărui suflet în limba pe care o vorbeşte şi o poate înţelege, ca să se folosească.
Toţi Sfinţii s-au nevoit pentru dragostea lui Hristos. Sfinţii Mucenici şi-au vărsat sângele lor, Cuvioşii Părinţi şi-au vărsat sudoarea şi lacrimile, au făcut experienţe duhovniceşti cu ei înşişi ca nişte buni botanişti, s-au jerfit pe ei înşişi din dragoste pentru chipul lui Dumnezeu şi ne-au lăsat reţetele lor duhovniceşti, ca prin ele să prevenim răul sau să ne tămăduim de bolile duhovniceşti, să dobândim sănătate şi, dacă vom fi cuprinşi de mărime de suflet şi vom vrea să-i imităm în nevoinţe, chiar să ne şi sfinţim.
Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Iubirea adevărată este o iubire care ţine seamă de Dumnezeu. Iubirea adevărată este o iubire care se revarsă dezinteresat. Adică, dacă tu eşti angajat în iubire interesat, atunci nu-i o iubire adevărată. Dacă îl iubeşti pe el pentru că te iubeşti pe tine, nu-i corect. Iubirea adevărată este aceea care nu face deosebire între bun şi rău, între vrednic şi nevrednic, între prieten şi duşman; este o realitate care nu poate fi desfiinţată.
Iubirea şi respectul sunt două coordonate ale prieteniei, iar prietenia este ceva din realitatea raiului aici, pe pământ. Cine are iubire şi respect, acela nu încetează niciodată nici din iubire, nici din respect. Şi la mine au venit unii care mi-au spus: „Părinte, am avut o prietenă şi n-o mai am… am pierdut o prietenie”. De ce ai pierdut-o? Pentru că n-ai avut-o. O prietenie adevărată nu se pierde, o prietenie adevărată e o realitate care nu se desfiinţează. O prietenie adevărată este o chestiune fără sfârşit şi cu revărsare, fără să calculeze când dă, pentru că iubirea oferă, calitatea iubirii este să ofere. Nu te poţi opri niciodată, dacă iubeşti, din a oferi. Iar iubirea primeşte şi se gândeşte la ceea ce primeşte, ca şi mai mult să ofere. Asta-i iubirea cea adevărată.
Arhim. Teofil Părăian

[cristiboss56]

Unii dintre Sfinţii Părinţi, în scrierile lor ascetice, osebesc între două chipuri ale vieţii duhovniceşti, cea lucrătoare şi cea contemplativă, numind pe prima dintre ele calea păzirii poruncilor. Stareţul Siluan gândea puţin altfel: şi el împărţea viaţa în lucrătoare şi contemplativă, dar şi pe una şi pe alta deopotrivă le socotea ca pază a proruncilor. Temeiul de început al nevoinţei liniştirii minţii îl vedea în cuvintele celei dintâi porunci: Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din toată gândirea, din tot sufletul. El scrie:
<<Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu va zice: Nu am păzit poruncile. Măcar că mă rog zi şi noapte, şi toată bună-săvârşirea încerc a făptui, ci porunca pentru dragostea lui Dumnezeu nu am plinit. Doar în rare clipe ajung la porunca lui Dumnezeu, dară sufletul ar dori în toată vremea să petreacă în ea. Când în minte se adaugă gânduri stăine, atunci mintea cugetă şi pe Dumnezeu, şi acel lucru; cu alte cuvinte, porunca: Să iubeşti din toată mintea şi din toată inima – nu este deplin împlinită; dar când mintea deplin este în Dumnezeu, şi nu sunt şi alte gânduri, atunci se împlineşte cea dintâi poruncă>>.
În experienţa nevoinţei rugăciunii curate mintea, despuindu-se de tot chipul şi conceptul, se învredniceşte, după adâncă pocăinţă şi mult plâns, de adevărata vedere a lui Dumnezeu.
Liniştirea minţii [Isihasmul] totdeauna a întâlnit mulţi potrivnici, mai cu seamă în Apus; aceştia, neavând experienţa cuvenită, în înţelegerea lor abstractă a acestui chip al rugăciunii credeau că este vorba de căutarea unui procedeu mecanic care să ducă la contemplarea Dumnezeiască. Dar, fireşte, nu este aşa.
Dumnezeu, absolut liber fiind, nu poate fi supus nici unei lucrări mecanice, şi în nici un caz vreunei constrângeri. Liniştirea minţii este însoţită de o mare lepădare de sine şi este o mare nevoinţă dintre cele mai grele. Libera dorinţă a omului de a-şi asuma această mare suferinţă pentru o mai bună pază a poruncilor lui Dumnezeu atrage dumnezeiescul har, dacă nevoinţa se săvârşeşte în duhul smereniei.
Omul mândru, orice mijlocire ar folosi, nu ajunge la adevărata părtăşie cu Dumnezeu. Mintea, prin singură dorinţa omului, nu se împreunează cu inima adâncă, dar şi dacă pătrunde cumva în inimă, se va vedea acolo numai pe sine, propria-i zidită frumuseţe – măreaţă, căci zidită după chipul lui Dumnezeu; dar pe Dumnezeul adevărat nu-l va vedea.
Iată de ce Fericitul Siluan, luptându-se pentru a se smeri, aleargă la acea armă de foc pe care i-o dăduse Domnul:
<<Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui>>.
Acest om, neşlefuit din punct de vedere intelectual, <<simpluţ>> şi <<incult>>, adevărat s-a învrednicit de curata contemplare Dumnezeiască a minţii, drept care cu adevărat şi pe bună dreptate spunea: <<Dacă te rogi curat, eşti de-Dumnezeu-cuvântător>>. Şi iarăşi: <<Credincioşii sunt mulţi pe pământ, dar din aceia care să cunoască pe Dumnezeu, foarte puţini>>.
Prin cunoaştere el înţelegea nu speculaţii gnostice theologice, ci experienţa viei părtăşii, experienţa împărtăşirii Dumnezeieştii Lumini.
Cunoaşterea este – împreună-fiinţare.


“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie