Seminţe filocalice

[Ioan_Cezar]

...acoperământul lui Dumnezeu şi purtarea Lui de grijă înconjoară pe toţi oamenii.
Dar nu e văzută decât de cei ce s-au curăţit pe ei înşişi de tot păcatul şi au neîncetat cugetarea lor în Dumnezeu şi numai în El.
Cu deosebire li se arată acestora purtarea de grijă a lui Dumnezeu atunci când ei ajung într-o mare ispită pentru Dumnezeu. Atunci o simt pe aceasta ca şi când ar vedea-o cu ochii trupeşti; şi fiecare, pe măsura şi pricina ispitei ce i-a venit.
Ea se arată atunci ca să dea bărbăţie celor ce se luptă, cum s-a întâmplat cu Iacov, cu Isus al lui Navi, cu cei trei tineri, cu Petru şi cu ceilalţi sfinţi, cărora li S-a arătat Dumnezeu în oarecare chip omenesc, făcîndu-i îndrăzneţi şi sprijinindu-i în credinţă.

(Filocalia 10, Cuvântul 5, pag. 46 - Sfântul Isaac Sirul)

[dobrin7m]

Credinta si frica de Dumnezeu si pazirea poruncilor Lui ne rasplatesc pe masura curatirii noastre. Caci in masura in care ne curatim, ne ridicam de la frica de Dumnezeu la dragostea de El, si inaintand ne mutam, asa zicand, de la frica la iubirea lui Dumnezeu. Si atunci auzim cuvantul Lui: Cel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste.
Si asa adaugam nevointe peste nevointe pentru a ne arata iubirea prin fapte. Iar intamplandu-se aceasta El insusi ne iubeste, precum a fagaduit.
Iar iubindu-ne, ne iubeste si Tatal sau la fel, venind inainte Duhul, care impodobeste casa noastra, ca prin intalnirea ipostasurilor in noi sa ne facem locas al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

Filocalia Vol. 6 - Sf. Simeon Noul Teolog

[Ioan_Cezar]

"Cel ce doreşte să stea de vorbă cu Hristos iubeşte singurătatea; iar cel căruia îi place să fie lăsat cu cei mulţi e prieten al lumii.
De iubeşti pocăinţa, iubeşte şi liniştea! Căci în afară de linişte, nu se desăvârşeşte pocăinţa.
Iar de ţi se împotriveşte cineva prin cuvânt în privinţa aceasta, nu te sfădi cu el.
De iubeşti liniştea, maica pocăinţei, iubeşte cu plăcere şi mica păgubire a sufletului şi defăimările şi nedreptăţile ce-ţi vin de pe urma ei. Căci fără această pregătire, nu vei putea vieţui în linişte, cu libertate şi netulburat.
Iubirea liniştii este unită cu o aşteptare neîncetată a morţii."

(Filocalia 10, Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXXIV)

[cristirg]

http://filocalia.ro/

"Oamenii se socotesc rationali însa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au învatat cuvintele si cartile vechilor întelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savârsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali." (Sfantul Antonie cel Mare)

[Ioan_Cezar]

"Când, dintre doi ucenici, unul împlineşte voia, în aparenţă nesocotită, a dascălului, iar altul nu, conducîndu-se după propria lui judecată, primul se foloseşte iar al doilea se păgubeşte."
Citează Sfântul Teofan Zăvorâtul, din Scara (cuv. 4, punctul 108) în "Viaţa lăuntrică".
Şi continuă:
"De aceea, regula generală a tuturor sfinţilor este că cine trăieşte după capul său, acela trăieşte fără folos. Chiar de-ar face bine ceea ce face, nici în această situaţie conştiinţa nu-i poate fi împăcată. Va avea o permanentă nehotărâre şi tulburare şi, ce-i mai important, starea lăuntrică a voii proprii rămâne aceeaşi.
Fă aşadar totul cu sfătuire! Fără sfat eşti ca o curte fără gard." ("Viaţa lăuntrică", pag. 67)

*
Poate că în timpurile noastre, când suntem încurajaţi din pruncie să fim autonomi şi plini de iniţiativă, până dincolo, deseori, de limita fină care ne separă de rebeliunea propriu-zisă, această cerinţă a ascultării este cel mai greu de îndeplinit. Îmi pare că noi ne temem foarte să lăsăm frâul vieţii noastre în mâna altuia, fie şi în privinţa vieţii de credinţă. Avem, ca să zic aşa, o patimă a controlului personal asupra a tot şi a toate. Deşi, mai devreme sau mai târziu ne simţim invariabil furaţi, jefuiţi, trădaţi...Hotărârea noastră ca lucrurile să meargă aici, pe pământ, aşa cum ni se pare fiecăruia că e bine, pare totală. Ne temem foarte mult să nu devenim "copil obedient", ipostază valorizată negativ în cultura noastră lumească. Şi cum oare să trăiască omul în lumea de azi fiind în acelaşi timp şi ascultător de duhovnic, până la totală anulare a voii proprii, şi totodată autonom şi personal în nenumăratele relaţii cu lumea, în lume?... Ni se cere, aparent, o flexibilitate peste măsura omului.
Dar ascultarea le rezolvă pe toate, se pare. Dinlăuntrul ascultării se vede totul altfel decât de pe margine...
Fericit cel ce se poate goli pe sine de voia proprie, în toate privinţele, prin ascultare de duhovnic şi de fraţii îmbunătăţiţi! Acest om cunoaşte pacea şi odihna şi gustă din toate bunătăţile Cerului încă de pe pământ. Nici un neajuns nu îl doboară, nici un necaz nu îl copleşeşte, întrucât dragostea pe care o probează şi căleşte prin ascultare acoperă totul, resemnifică şi învie. Şi, nu în ultimul rând, acest om se simte (şi este!) cu adevărat liber.

*
Oare noi cei de azi mai cunoaştem cu adevărat forţa şi sensul unei binecuvântări primite în ascultare?

[cristiboss56]

Apoftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul

Începătorului, copilului mic și celui foarte sensibil Dumnezeu nu le îngăduie să se vadă bine pe ei înșiși, fiindcă vor cădea în deznădejde.

*

Creștinii în vechime aveau mai multă evlavie față de anafură decât au astăzi monahii față de Sfânta Împărtășanie.

*

Când nu simțim mângâiere la rugăciune și bucurie, precum copilul care aleargă în brațele maicii lui, atunci fie am rănit pe cineva cu comportamentul și asprimea noastră, fie avem mândrie.

*

Mult îl ajută pe monah pustia, fiindcă îl ferește de ispite. Viața în pustie este simplă și monahul poate să se predea în întregime celor duhovnicești.

*

Omul care are smerenie, chiar de se va abate uneori, îl acoperă harul lui Dumnezeu, în timp ce unul mândru este ca o cârmă stricată care întotdeauna o cotește strâmb sau ca un fierăstrău ascuțit numai într-o singură parte.

*

Când cineva s-a îndulcit la rugăciune, nu mai vrea să iasă din chilia lui. Atunci rugăciunea nu obosește, ci odihnește. Când însă noi nu vrem să ieșim din coliba noastră, dar, din dragoste, ieșim și jertfim liniștea noastră de dragul vreunui frate, atunci Dumnezeu vede dragostea noastră și ne umple de har.

*

Să ne purtăm cu simplitate față de ceilalți și să primim observațiile simplu. Când cineva umblă cu simplitate și cu gânduri bune se bucură atunci când îl ceartă cineva.

*

Să ai tot timpul o carte deschisă pe masă, ca să nu afle diavolul prilej să-ți strecoare gânduri.

*

În viața călugărească tot binele constă în faptul că se curăță gândurile, fiindcă aici cineva vede și ascultă numai lucruri bune.

*

Puțină meditație și multă rugăciune. În rugăciune și la slujbe trebuie să participăm cu toată inima noastră.

*

Odată mi s-a arătat satana și mi-a zis : „Eu sunt Hristos, închină-te mie”. I-am răspuns : „Eu întotdeauna mă închin lui Hristos. Și dacă erai Hristos, nu mi-ai fi cerut să mă închin ție”.

*

Monahii trebuie să aibă evlavie în mod special la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, fiindcă, așa cum Preacurata a intrat în Sfânta Sfintelor, la fel și monahii intră, odată cu tunderea lor, în viața cea sfântă a petrecerii monahicești.
*** Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011

[Ioan_Cezar]

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne oferă cu obişnuita claritate cuvintele Părinţilor (şi ale propriei experienţe de viaţă îmbunătăţită în isihie) prin scrisorile sale. Iată o nouă mostră de cugetare filocalică ("Viaţa lăuntrică", pag. 69):

"Ucenicul nu are nimic al său.
Asemenea apostolilor, care I-au spus dumnezeiescului lor Învăţător: pe toate le lăsăm, la fel spune şi simte şi el:
Nu sunt al meu, pentru că nici gândurile, nici dorinţele, nici cuvintele, nici faptele nu trebuie să fie ale mele. Chiar de aş avea ceva bun, pentru mine nu este bun, de vreme ce fac acel lucru din voia şi după mintea mea proprie.
Printr-o astfel de dispoziţie şi lucrare, el loveşte în permanenţă drept în cap
pe şarpele cuibărit în inima noastră: mândria,
a cărei principală însuşire este să facă totul după voia sa şi în beneficiul ei.
Şi deoarece de mândrie atârnă toate patimile, înseamnă că pe măsura stârpirii mândriei se sting şi celelalte patimi, sufletul se luminează, se apropie de curăţenie şi nepătimire.
Prin faptul că nu se dă frâu liber ieşirii din inimă a vreunui lucru făcut sau început din proprie iniţiativă, se înăbuşă orice lucrare a mândriei; prin descoperirea oricărui gând nelegiuit, mândria este slăbită; căci prin expulzarea urmaşilor ei este privată de hrană; prin faptul că nimic nu se face din voie proprie, este lovită în inimă.
Renunţarea la voia proprie este mântuitoare chiar pentru cel care, neavînd un părinte duhovnicesc, se încredinţează altuia, chiar unui neînţelept, cu singurul ţel de a trăi desprins de judecata şi de voia sa.
Rezultatul este rapid şi la înălţime."

P.S. Care sunt "urmaşii mândriei"? Nu, oare, în primul rând gândurile nelegiuite? Apoi simţămintele, voia ş.a.m.d. Şi de ce sunt aceşti urmaşi "hrană"? Şi cui sunt aliment (dincolo de mândrie)...