Teologia eretica a lui N. Matsoukas si Teilhard de Chardin

[bogdan81]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Spui că viaţa veşnică a fost prezentată ca o sărăcire faţă de viaţa de aici. Să stăruim niţel...:)
Cine a prezentat-o aşa?
Şi în ce sens, Bogdan frate, e vorba de o sărăcire?
Iar sărăcirea asta nu aduce ea nici o îmbogăţire în alt orizont?
Aici la noi să fie totul? Pururea?

Sărăcire, aşadar, iar nu îmbogăţire. Ca şi cum sămânţa e din taina pământului, iar coroana plină de roade se desfăşoară în cer. Oare nu cumva e taman invers, frate? ("Ale Tale dintru ale Tale!..." zice preotul)
*
Ai vrea ca viaţa veşnică să fie o transfigurare în lumina Dumnezeirii a tot ce e bun aici...
Dar ce este bun aici, Bogdan?

Ca proprietate în sine a acestei lumi, ce este bun ca să fie valorizat dincolo?
Ce poate prelua lumea de dincolo, după modelul vieţii noastre de aici?
(Ia lecţii, oare, Veşnicia de la efemer? Se modelează Cerul după lut?
Ce a ieşit bun de aici, din lumea aceasta, din cercul ei "strâmt"? Şi dacă e ceva bun ori pilduitor aici pentru dincolo, de unde, oare, este?
Cumva de la natură?
Sau de unde?
De la cine?)
E important pentru mine să răspunzi limpede, fără dubii, la acest punct; ca să putem continua discuţia. Precizează clar poziţia ta, aşadar. Te rog!
*
Dorinţa de nemurire a creştinilor l-a obsedat toată viaţa pe Unamuno, spui.
OK. Şi crezi, oare, că e singurul obsedat de dorinţele creştinilor?
Ce relevanţă are această obsesie a lui Unamuno? Cum l-a ajutat obsesia în sine? L-a sfinţit, oare? L-a sporit în devenirea întru Fiinţă? Ne-a dezlegat pe noi de morbul păcatului, de puterea fascinatorie a morţii?
Apoi, frate, de când e obsesia (fie ea şi girant ori premisă a geniului) argument puternic şi prilej mântuitor pentru om? Pesemne obsesia şi credinţa sunt acelaşi lucru?!... Ori poate e suficient să fii obsedat, că devenirea şi-a consumat taina...
Sau cum?

Bogdan, eu am înţeles că Biserica înfăţişează şi învaţă Calea de la deşertăciune şi moarte la sens şi la viaţă, la împlinire prin salt ontologic. Biserica (modul de a fi îmbisericit!) e "locul" binecuvântat pentru a fi şi a deveni, e însuşi mediul germinativ al vieţii şi al nesfârşitei pliniri. În şi prin Hristos.
Taina sărăcirii şi îmbogăţirii stă-n miezul oricărei lucrări ascetice a creştinului. Murim într-o viaţă ca să viem în cealaltă. Iar să le ţinem pe amândouă la piept nu e posibil, frate. Că una din ele e şarpe.

Deocamdată înţeleg stăruitor că porţi şi manifeşti o nostalgie puternică pentru viaţa de aici. Ai vrea să fie veşnică, ai vrea să nu treacă - minunata, draga, stăpâna inimii noastre, nu-i aşa?
Clipa! O Faust, chiar aşa!
Opreşte-te clipă!
O rămâi rămâi la mine te iubesc atât de mult, ale tale doruri multe numai eu ştiu să le-ascult etc.

Dar clipa trece, Bogdan, fie că vrem fie că nu. Şi fiul tău, despre care scriai sub alt nume, va trece. Realizezi grozăvia? (aşa pare, grozăvie, şi nu-i decât taină, nesfârşită Înţelepciune şi rost)

Abia de aici începe problema, cugetarea, alegerea, toate... Viaţa însăşi!
Realitatea începe cu acceptarea ei. Altfel spus, cu înfrângerea.

Ioan, draga frate, imi face o mare placere sa raspund problemelor ridicate de tine si sa am ocazia sa-mi precizez mai bine pozitia. Sa incerc cumva sa le iau pe rand. M-am gandit de multe ori: de ce ni s-a dat aceasta viata? Este ea un lucru rau, ceva de care trebuie sa ne descotorosim cat mai repede, ceva in care nu este nimic bun, doar o vale a plangerii si a suferintei? Dar daca este asa, atunci cum mai putem numi "buna si frumoasa" creatia lui Dumnezeu si realitatea acestei lumi ? Nu cumva ne indreptam mai degraba spre o conceptie budista, in care viata aceasta e vazuta ca un rau iremediabil, toata numai suferinta si durere, de care trebuie sa scapam? Aceeasi viziune au avut-o si filozofiile antice grecesti. Lumea asta era vazuta fie ca o iluzie (ca la Platon, unde singura realitate adevarata era lumea ideilor), fie viata de aici era privita ca o temnita a sufletului (corpul ca inchisoare a sufletului de care trebuie sa se elibereze, ca la Socrate), fie insasi persoana era considerata ca ceva trecator, o iluzie sau o masca, singura realitate autentica fiind ideea, sau Fiinta parmenidiana care nu cunoaste nici multiplicitate, nici diversitate, nici conceptul de persoana unica si irepetabila.
Noutatea mare adusa de crestinism aceasta este: descoperirea Persoanei ca dimensiune fundamentala a existentei, in unicitatea si irepetabilitatea ei, precum si valorizarea vietii si a creatiei, fundamentata pe insasi intruparea lui Dumnezeu si unirea Lui cu creatia Sa.
Creatia, lumea inteleasa ca si creatie a lui Dumnezeu, este fundamental buna si frumoasa, fiindca este opera Creatorului. "Si a privit Dumnezeu si a vazut ca toate erau bune foarte."
Asa spune Facerea. De aceea, diferenta majora intre crestinism si religiile pagane vechi grecesti sau orientale aceasta este: descoperirea persoanei si a bunatatii si frumusetii lumii. Nicu Steinhardt spune undeva ca diferenta majora intre crestinism si filozofiile panteiste ale Indiei este ca crestinismul proslaveste viata. Pentru crestini, viata este un dar si un lucru fundamental bun. Budha ne imboldeste cu neantul, Hristos fagaduieste omului viata vesnica pentru sufletul si trupul lui, spune acelasi Steinhardt.
Acest fapt nu exclude ca viata se cere uneori sacrificata, de dragul aproapelui sau al Domnului Insusi, dar Domnul ne spune ca vom primi insutit pentru jertfa noastra.
Legat de obsesia lui Unamuno pentru nemurire, acesta a fost marele sau chin de o viata si in el si-a pus toata inima lui insetata de vesnicie. Trag nadejde ca Domnul nu va trece cu vederea cautarea lui. E unul din autorii pe care ii simt cel mai aproape de sufletul meu.
Legat apoi de ideea daca viata vesnica presupune renuntare la tot ce e legat de aceasta viata, cu siguranta problema e gresit pusa. Fiindca a renunta la egoism si la pacat cu siguranta nu inseamna a renunta la personalitatea si individualitatea fiecaruia, care este de fapt aportul nostru (inmultirea talantilor daca vrei) in dialogul nostru etern cu Dumnezeu. Dl Dragomir, pe care il admir din ce in ce mai mult, a explicat foarte bine la ce se refera acesti termeni. Viata vesnica, care incepe inca de aici, nu are nimic comun cu renuntarea si pasivitatea budista, cu acea stare de nepasare in care nu-ti pasa de nimic si te detasezi total de aceasta viata, vazuta ca un rau iremediabil. Aceasta conceptie nu este crestina, desi a fost sustinuta in unele cercuri crestine, pe filiera neo-platonica mai ales.
Daca crestinul compatimeste si iubeste, sufera pentru semenii lui si pentru fiecare in parte, e clar ca acest fapt nu poate fi o detasare de lume cu sensul de nepasare. Crestinul are si el apoi, o mama, un tata, o familie, are un nume, are si o tara, este barbat sau femeie (nu androgin), iar aceste diferente trec dincolo de problema sexualitatii, in profunzimea fiintarii umane. Maica Domnului ramane pentru totdeauna maica sa, nu se transforma in barbat, sau in androgin, dimensiunea ei profunda de femeie si mama ramane vesnic. Orice alta interpretare de pe filiera neo-platonica in care toate aceasta bogatie si frumusete a creatiei dispare in loc de a se imbogati infinit in lumina lui Dumnezeu, indiferent de cine e sustinuta, nu e autentic crestina, dupa parerea mea, si nu are in ea nimic profund si frumos, indiferent de aparenta de seriozitate filozofica intelectualista pe care o degaja.