Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Cu cel ce nu te ascultă cu poftă nu te întinde la convorbiri lungi, ca să nu-l dezguşti şi să nu-l faci a te urî, cum e scris: „Cel ce înmulţeşte cuvinte va fi urât” (Sirah 20, 7).
Nu vorbi aspru şi cu glas tare, pentru că amândouă sunt foarte urâte şi produc suspiciunea că eşti gol şi prezumţios. Nu vorbi de tine, de afacerile tale ori de relaţiile tale, decât la mare trebuinţă; iar atunci, cât mai scurt şi mai concis posibil. Dacă ţi se pare că alţii vorbesc de dânşii prea mult, nu te sili a-i imita, chiar presupunând că ale lor cuvinte ar fi smerite.
Vorbeşte cât mai puţin de aproapele tău şi de cele ce-l privesc pe dânsul, acolo şi când este nevoie pentru binele lui (când vorbeşti adu-ţi aminte să păzeşti porunca Sfântului Talasie: „Alege din cele cinci feluri de vorbire numai trei. De al patrulea nu te folosi des, iar de al cincilea fugi” – Filocalie, p. 460).
Cele trei feluri de vorbire, după Nicolae Katascliepinos, sunt „da”, „nu” şi „desigur”. Al patrulea este „îndoiala”, iar al cincilea „obscurul”.
Vorbeşte despre lucrurile ce ştii că sunt adevărate ori neadevărate, evidente (clare), iar despre cele dubioase şi necunoscute nu vorbi.
Ori, cum spune Vlemide în Logica lui, sunt cinci feluri de cuvinte: „numire”, când numim pe cineva; „întrebare”, cu care întrebăm; „rugare”, cu care ne rugăm; „hotărâtor”, când hotărâm şi vorbim în mod sigur şi „poruncire”, când poruncim în chip autoritar. Foloseşte în vorbirea ta numai primele trei, iar modul hotărâtor şi poruncitor să nu-l foloseşti.
Despre Dumnezeu vorbeşte cu toată înclinarea ta! Mai ales de dragostea şi bunătatea Lui! Dar cu frică, având în vedere că şi atunci poţi cădea în greşeală. De aceea, să preferi a asculta când alţii vorbesc despre acestea, păzind cuvintele lor în cele mai dinăuntru ale inimii.
Iar despre celelalte când vorbesc, glasul lor numai să atingă auzul tău, dar mintea să stea ridicată la Dumnezeu. Chiar când e nevoie să asculţi pe cel ce vorbeşte ca să-l înţelegi şi să-i răspunzi, ridică-ţi mintea la Cer, unde locuieşte Dumnezeul tău: cugetă la înălţimea Lui şi gândeşte-te că vede totdeauna nimicnicia ta.
Cercetează bine toate lucrurile care-ţi vin în inimă a le vorbi, înainte ca ele să treacă pe limbă şi vei afla multe cărora e mai bine să nu le dai drumul din gură. Dar în legătură cu aceasta să ştii că și din cele ce ţi se par bune de spus sunt multe care e mai bine a le îngropa în tăcere. De aceasta îţi vei da seama după ce va trece acea convorbire.
Sfântul Nicodim Aghioritul

[cristiboss56]

Dacă voieşti să birui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cinstirile, nici hainele scumpe, nici locurile de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri când eşti ocărât şi necinstit şi să te mustri pe tine însuţi că eşti mai păcătos decât toţi păcătoşii.
Dacă vrei să înfrângi trufia, despre nimic din ceea ce faci să nu zici că se face prin ostenelile tale sau prin puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol, fie că te îndeletniceşti cu cântarea psalmilor, fie că faci multe metanii până la pământ, să zici: „Numai cu ajutorul Lui şi cu ocrotirea lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea şi nu cu strădania mea”. (Sfântul Efrem Sirul)

[cristiboss56]

̶ Părinte, este păcat ca doi tineri să stea împreună, dar ei, totuşi, să trăiască curaţi înaintea lui Dumnezeu?
̶ Sigur că este păcat. Doi tineri, adică necăsătoriţi. Doi tineri însemnând un băiat şi o fată ̶ pentru că de la o vreme trebuie să fim atenţi cu termenii. Ce să mai trăiască curaţi, dacă stau împreună... se poate, am văzut eu câteva cazuri, dar este un pic complicat.
Dacă doi tineri ̶ băiat şi fată ̶ vor să trăiască împreună, în aceeaşi casă, în aceeaşi cameră, şi vor să se păstreze curaţi înaintea lui Dumnezeu, n-avem nimic împotrivă, dar noi spunem altceva: este foarte riscant. De ce? Pentru că Dumnezeu a lăsat în om mai multe substanţe chimice, adică hormoni de la mai multe glande, cum ar fi glanda hipofiză. Noi ne rugăm Tatălui nostru: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”, în sensul „nu ne lăsa pe noi în ispite mai puternice decât puterea noastră de rezistenţă”.
Atunci, dacă facem aşa (locuim împreună), este o vitejie pe care ne-o asumăm, iar dacă biruim suntem nişte eroi; dacă picăm suntem nişte proşti. Trebuie să fim atenţi: şi nu ne duce pe noi în ispită, că ne ducem noi înşine!
Dacă trăirea celor doi tineri este aşa de puternică, încât aceste aspecte nu-i lezează, nu ne deranjează. Dacă ştim – şi aici este problema – că ei sunt necununaţi, în nici un caz nu ni se poate „servi pe tavă” ideea că ei trăiesc în curăţie şi sunt bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Deci, pentru sminteala ce o pot aduce altora sau pentru evitarea smintelii lor, acest lucru nu trebuie făcut aşa.
Părintele Nicolae Tănase

[cristiboss56]

Atunci când copiii sunt sănătoşi, normali, cum să ne comportăm în mod corect pentru ca ei să crească în continuare cât se poate de sănătoşi psihic?
Primul şi cel mai important lucru este pacea din familie, iar pacea din familie se dobândeşte printr-un singur mijloc: cineva din familie trebuie să se smerească.
În al doilea rând, arătaţi-i copilului credinţa voastră în Dumnezeu. Mergeţi cu el la biserică, citiţi împreună cu el cărţi bune.
În al treilea rând, părinţii şi copiii trebuie să trăiască în sinceritate, aşa încât copiii să nu se înveţe să înşele, să mintă, să linguşească. Asta se obţine doar prin exemplul personal. Să nu spuneţi că nu cumpăraţi blugi pentru că n-aveţi bani, ca după aceea să cheltuiţi pe altceva. Trebuie să spuneţi cinstit că bani sunt, dar nu puteţi să-i daţi pe blugi fiindcă este nevoie de ei pentru un alt lucru, mai necesar. Este foarte important ca în familie să nu ne purtăm cu viclenie, să nu înşelăm. (Preotul Gheorghe Romanenko)
* Părintele Gheorghe Romanenko este parohul bisericii din satul Borisovo, regiunea Moscovei. Pe lângă asta, Părintele Gheorghe este un medic cunoscut, specialist în psihiatria pediatrică.

[cristiboss56]

Adeseori suntem nedumeriţi, nepricepând motivele pentru care copii şi adolescenţi din familii creştine, care sunt învăţaţi din copilărie să se roage, care se împărtăşesc des, sunt aproape total lipsiţi de „imunitate duhovnicească”, „muşcă” imediat din momelile păcatului, sunt slabi în faţa influenţelor dăunătoare. Noi ne străduim să-i ferim de tovărăşiile rele, de televizor, de discuţiile şi imaginile murdare, de muzica vulgară şi de pseudocultură, însă, în mod paradoxal, tocmai acestea îi atrag şi au asupra lor o înrâurire deosebit de ucigătoare: ei creează impresia unor plante de seră, ce pier la cel mai mic ger, şi într-o anumită măsură aşa şi este.
Care este însă vaccinul, cum să-i imunizăm? Mai întâi de toate, trebuie să înţelegem un fapt amar: copiii noştri vorbesc deja pe altă limbă, ei au primit deja ideologia noii ere la un nivel subconştient, însă adesea foarte adânc. Cum aşa? Foarte simplu: din aer – da, da, din aer, din mediul înconjurător –, din permanenta reclamă agresivă de pe stradă, de la televizor, din mijloacele de transport în comun, care e construită pe principiul hipnozei; din permanenta vulgaritate care se vede peste tot, de la ganguri până la apartamentul de alături, din revistele porno ce se găsesc la chioşcurile de ziare. Da, fiindcă acesta este aerul pe care îl respirăm.
Noi îi învăţăm pe copii să se roage, îi ducem la biserică, îi creştem în Legea lui Dumnezeu. Totul este corect, dar... Lumea Legii lui Dumnezeu este o lume a nevoinţei, o lume a efortului duhovnicesc, o lume a răstignirii împreună cu Hristos. Ea nu se oferă oricum, nu poate fi primită pur şi simplu, alături de celelalte valori sau interese ale sufletului. Ea este o comoară pentru care trebuie neapărat să „vinzi” tot ceea ce ai.
Aşa se întâmpla şi cu cei care se întorceau la Hristosîn perioada sovietică. Oamenii însetaţi de Dreptate se lepădau de nedreptate; cei ce căutau Dragostea tăiau curvia şi pofta; cei ce doreau Libertatea adevărată – libertatea în Hristos – puteau să meargă vitejeşte la nevoinţă şi să rabde prigoane, dar pe atunci lumea era încă alta. Existau deja concepţii de genul „amorului liber”, dar ele revoltau opinia publică, şi sodomia provoca o repulsie generală. Drepturile şi libertăţile cetăţeanului erau încălcate, dar existau oameni care se luptau pentru ele cu bărbăţie şi în mod dezinteresat, adeseori riscându-şi libertatea şi viaţa, fără să primească vreun onorariu. (Preot Alexie Uminski)

[cristiboss56]

Când mintea ne este eliberată de toate cele create şi, încetând de a mai fi sclava acestora, se înalţă spre Dumnezeu, atunci simţim că adevărata sărăcie înseamnă a fi sărac „cu duhul”. Ea poate fi dobândită doar dacă ne-am eliberat de patimi: „Nepătimirea desăvârşită este sărăcia spirituală [cu duhul], la care, ajungând mintea, se desparte de cele de aici”. (Sfântul Talasie)
În timpurile străvechi, filosofii stoici vorbeau despre nepătimire ca despre mortificarea componentei pasionale a sufletului, care, după cum am arătat deja, constă în partea irascibilă şi partea poftitoare. În opinia stoicilor, nepătimirea se poate dobândi doar după ce au fost mortificate aceste două părţi.
Însă când Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre nepătimire, ei nu înţeleg prin aceasta mortificarea părţii pasionale a sufletului, ci transformarea lui. Aşa cum, prin căderea omului, puterile sale sufleteşti au intrat într-o stare nefirească, tot astfel, prin eliberarea de patimi, ele vor reintra în starea lor firească.
După Sfinţii Părinţi, atunci când sufletul a atins nepătimirea, el nu va mai ceda impulsurilor pătimaşe: „Nepătimirea este nemişcarea sufletului spre păcat; dar la ea nu se poate ajunge fără mila lui Hristos”. Sfântul Maxim ne mărturiseşte: „Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate”. Aceasta presupune să rămânem „fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor”.
„Precum focul învăluia rugul, dar nu-l ardea”, observă Sfântul Ioan Carpatiul, „aşa şi la cei ce au primit darul nepătimirii, chiar de ar purta un trup foarte greu şi foarte aprins, căldura trupului nu tulbură şi nu întinează întru nimic trupul sau mintea. Căci glasul Domnului a desfăcut flacăra de fire”.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

[florin.oltean75]

Când mintea ne este eliberată de toate cele create şi, încetând de a mai fi sclava acestora, se înalţă spre Dumnezeu, atunci simţim că adevărata sărăcie înseamnă a fi sărac „cu duhul”. Ea poate fi dobândită doar dacă ne-am eliberat de patimi: „Nepătimirea desăvârşită este sărăcia spirituală [cu duhul], la care, ajungând mintea, se desparte de cele de aici”. (Sfântul Talasie)
În timpurile străvechi, filosofii stoici vorbeau despre nepătimire ca despre mortificarea componentei pasionale a sufletului, care, după cum am arătat deja, constă în partea irascibilă şi partea poftitoare. În opinia stoicilor, nepătimirea se poate dobândi doar după ce au fost mortificate aceste două părţi.
Însă când Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre nepătimire, ei nu înţeleg prin aceasta mortificarea părţii pasionale a sufletului, ci transformarea lui. Aşa cum, prin căderea omului, puterile sale sufleteşti au intrat într-o stare nefirească, tot astfel, prin eliberarea de patimi, ele vor reintra în starea lor firească.
După Sfinţii Părinţi, atunci când sufletul a atins nepătimirea, el nu va mai ceda impulsurilor pătimaşe: „Nepătimirea este nemişcarea sufletului spre păcat; dar la ea nu se poate ajunge fără mila lui Hristos”. Sfântul Maxim ne mărturiseşte: „Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate”.

Aceasta presupune să rămânem „fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor”.

„Precum focul învăluia rugul, dar nu-l ardea”, observă Sfântul Ioan Carpatiul, „aşa şi la cei ce au primit darul nepătimirii, chiar de ar purta un trup foarte greu şi foarte aprins, căldura trupului nu tulbură şi nu întinează întru nimic trupul sau mintea. Căci glasul Domnului a desfăcut flacăra de fire”.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

Aceasta presupune să rămânem „fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor”

Atinge unul din cele mai profunde aspecte ale invataturii patristice.

Este esenta virtutilor fara de care nepatimirea este practic imposibila.O nepatimire pasionala, exaltata, extatica.

De exemplu, cum ramanem fara de patima fata de intelesul (chipul) "florii" sau al "soarelui"?

Este ceea ce nu se explica clar si direct in invatatura crestina.

[cristiboss56]

[Sfantul Grigorie Sinaitul face o deosebire intre uimire si extaz. Uimirea este ridicarea totala a puterilor sufletului la cele cunoscute si unite, adica neimpartite ale slavei marete a lui Dumnezeu. Pana este o distingere intre una si alta din cele cunoscute, acestea se prezinta ca marginite si nu starnesc uimirea. E altceva aci decat "distinguer pour unir" a lui Maritain, sau "distinguer pour connaitre". Dar in uimire sufletul pastreaza inca simtirea, sau constiinta bucuriei sale de ceea ce vede. Extazul ridica sufletul si din simtirea de sine. Nu mai stie ca bucuria e a sa, desi traieste o stare de nemarginita bucurie. Iubirea in ambele ei forme are in plus miscarea dorului spre tot mai multa unire, desi e ca o betie a Duhului. Sau tocmai betia aceasta e ca un entuziasm echivalent cu o miscare spre si mai multa unire. Deci o simtire exista si in aceasta dragoste extatica. - Parintele Dumitru Staniloae ] Dragostea extatica in Duh este de doua feluri : cea din inima si cea extatica. Cea dintai este a celor ce se lumineaza inca ; cea de-a doua este a celor desavarsiti in dragoste. Dar amandoua scot mintea lucrata de ele din simtire, daca dragostea dumnezeiasca este betia mintii firesti in cele mai inalte ale Duhului, prin care e scoasa si simtirea din toate legaturile. [Aici se precizeaza care sunt cele doua grade ale dragostei extatice : cea din inima si cea propriu-zis extatica. Cea dintai este a celor ce se lumineaza inca, adica a celor ce sporesc in cunoastere ; a doua e a celor ajunsi dincolo de stadiul acesta, la desavarsire. Se aduc aci precizari categoriilor areopagitice. Tot aci se precizeaza ce inseamna ridicarea mintii mai presus de simtire. E vorba de simtirea ce se naste din legatura de placere sau de durere cu orice altceva. - Parintele Dumitru Staniloae]

Inceputul si pricina gandurilor este impartirea prin neascultare a amintirii simple si unitare a omului. Prin aceasta a pierdut si amintirea de Dumnezeu. Caci facandu-se din simpla, compusa si din unitara, felurita, si-a pierdut unitatea impreuna cu puterile ei.

[Amintirea simpla de la inceput a fost pomenirea neincetata a lui Dumnezeu. Aceasta pomenire pierzand-o noi, amintirea cea simpla s-a divizat. Asa s-a nascut si asa se succede felurimea gandurilor la cele marginite, odata cu uitarea unora cand ne amintim de altele. Omul nu-si mai poate retine mintea la un singur lucru, pentru ca fiecare e marginit si nu poate intretine in om un interes netrecator. Cand mintea se in dreapta insa spre Dumnezeu (amintirea vine de la admentem - a tine mintea la ceva sau ceva in minte; aminte sa ne fie, inseamna a tine ceva in minte) nu mai e divizata de gandurile variate ce se succed, pentru ca Dumnezeu e nemarginit, e o hrana nemarginita pentru contemplatie. De aceea numai in legatura cu Dumnezeu putem pastra amintirea neincetata, sau amintirea propriu-zisa. Sfantul Grigorie Sinaitul se dovedeste un mare analist al starilor sufletului, aducand explicari convingatoare unor invataturi care se afirmau de multe ori fara ultimele lor explicari. - Parintele Dumitru Staniloae]
Tamaduirea amintirii este intoarcerea de la amintirea rea, nascatoare de ganduri stricatoare, la starea ei simpla de la inceput. Caci neascultarea, unealta pacatului, nu a stricat numai amintirea simpla a sufletului fata de bine, ci si toate puterile lui, intunecand dorintele firesti ce tindeau spre virtute. [ In textul din Filocalia greaca ni se pare ca sunt unele greseli. In el se spune : "Tamaduirea amintirii originare si: "neascultarea a creat nu numai amintirea simpla a sufletului, fata de bine". - Parintele Dumitru Staniloae] Dar amintirea o tamaduieste, ridicand-o dela starea contrara firii, la cea mai presus de fire, in mod principal, pomenirea staruitoare a lui Dumnezeu, intarita prin rugaciune si strabatuta de Duhul.
Pricinile patimilor sunt faptele pacatoase ; pricinile gandurilor, patimile ; ale nalucirilor, gandurile; ale chipurilor, amintirea; ale amintirilor, uitarea [Avem aci un paradox ; pricina amintirilor ispititoare este uitarea indatoririlor spre bine. - Parintele Dumitru Staniloae], ale uitarii, nestiinta; ale nestiintei, nepasarea; nepasarea e nascuta de dorinta poftitoare ; iar maica dorintelor e nestatornicia; pricina nestatorniciei este lucrarea faptei ; iar fapta este din dorinta nesocotita a pacatului si din aplecarea simturilor catre cele supuse lor.
Gandurile sunt in partea rationala; patimile furioase in iutime; amintirea dorintei dobitocesti este in partea poftitoare. In partea intelegatoare se formeaza nalucirile ; iar in cea cugetatoare rasar si lucreaza chipurile [Sfantul Grigorie Sinaitul distinge aci pe langa partea rationala a sufletului, pe cea intelegatoare, care pare sa aiba si puterea imaginatiei, si pe cea cugetatoare, care are o putere apropiata de puterea imaginatiei, dar are in ea si puterea oarecarei trezvii critice. - Parintele Dumitru Staniloae].
Tabararea gandurilor rele e ca un suvoi de rau. Prin ele vine momeala, iar dupa aceasta se naste incuviintarea pacatului, ca o inundare de valuri ce acopere inima. [Inima are aci sensul constiintei de sine. incuviintarea pacatului acopera constiinta de sine ca o inundare de valuri. - Parintele Dumitru Staniloae]

[florin.oltean75]

Cristi m-ar fi bucurat nespus sa-mi fie infirmata opinia.

Am citit filocaliile si am apreciat profunzimea lor.

Insa, nu am gasit nicio explicatie precisa a "rămânerii fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor” - un aspect esential - chintesenta nepatimirii - a extazului nepatimas.

M-ar fi bucurat opinia unui teolog crestin in aceasta privinta, cu o abordare didactica si exemplificari concrete ale principiului .


O concretizare a acestui principiu pentru ceea ce experimentam zi de zi - pentru ca volens nolens vedem "lucruri" noi cei patimasi.


De aceea am intrebat: Cum putem privi nepatimas la o floare?

Pentru ca, odata clarificat "principiul nepatimirii" ne ajuta sa ramanem nepatimasi si la aratarile/chipurile mult mai subtile care se infatiseaza mintii atunci cand inaintam in cunoastere, in adancimea inimii.



Postarea de mai sus nu-l explica, ci evidentiaza o diviziune a extazului (nedesavarsit / desavarsit).

[cristiboss56]

În prealabil postat de florin.oltean75

M-ar fi bucurat opinia unui teolog crestin in aceasta privinta

Am inteles Florin , cand am sa gasesc ceva in acest sens am sa revin la acest subiect .
Doamne ajuta !