Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Memoria este o putere, o înzestrare a sufletului de la naştere, deci, pentru ce sufletul ar fi lipsit de ea dincolo de mormânt? Aducerea aminte de viaţa pământească poate aduce sufletului odihnă sau îl poate arunca pradă judecăţii conştiinţei sale. Dacă admitem absenţa memoriei dincolo de mormânt, cum ar putea sufletul să înveţe a se cunoaşte şi a se judeca? Iată două lucrări fără de care nu ne-am putea reprezenta viaţa viitoare cu răsplată sau cu pedeapsă pentru viaţa pământească.
De aceea, însoţitorii vieţii noastre de pe pământ nu se vor putea şterge din memorie. Parabola bogatului şi a lui Lazăr, precum şi raţiunea noastră ne arată că repausaţii îşi amintesc de cei vii, căci bogatul în iad îşi aminteşte, cu toate suferinţele sale, de cei cinci fraţi ai săi rămaşi pe pământ. Prin urmare, repausaţii îşi aduc aminte de noi, care rămânem încă pentru un timp oarecare în această lume.
Părintele Mitrofan

[cristiboss56]

Dintotdeauna moartea a provocat mâhnire și multă durere. Oricât ne-am strădui s-o evităm, rămâne o realitate cu care ne întâlnim adesea, până când noi înşine ne vom afla în ghearele ei. Când cineva drag trece „dincolo”, conducându-l către locașul de vremelnică așteptare a Dreptului Judecător, adeseori ne întrebăm: de ce moarte? Cum ar fi arătat existența fără ea? Ce facem cu dorul de cei lăsaţi acolo, departe de casă? Cum să ne împăcăm cu acest simțământ, atât de greu de purtat în taina sufletului? De ce Dumnezeu, Iubirea Însăşi, ne împovărează cu o așa sarcină? În dor, îndeosebi noi, românii, trăim sentimentul unei legături intense cu cei apropiați plecați departe de noi ori în lumea cealaltă. Din inimă nu reuşim să ni-i scoatem. Dorul, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, reprezintă simțirea acută a absenței celor dragi din orizontul nostru, un gol pe care alţii nu vor izbuti să-l umple nicicând. Tot marele teolog spunea că dorul aduce și păstrează în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la el sau se îndreaptă ceva din ființa celui ce dorește către cel dorit.
Am convingerea că ați trăit cu toții acest inefabil sentiment. Deși moartea ne-a despărțit de cei dragi, la soroacele rânduite de Biserică spre pomenirea de obște a celor adormiți simțim că ne aflăm în comuniune cu ei, că dorul se ostoiește, despărțirea devine suportabilă, durerea se alină, lacrimile capătă sens, tristețea se înăbușă de o dulce „revedere”.
Astfel de stări încercăm și în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, numită în popor Moșii de vară. Dar de ce tocmai acum popasul de rugăciune și aducere-aminte? Îi pomenim pe repausați cu nădejdea că Duhul Sfânt le va mângâia starea, așteptarea Dreptului Judecător, cu necurmata speranță că și ei se vor împărtăși de iubirea și lucrarea Duhului Sfânt, căci El strânge neamurile în unitatea credinței, adunând diversitatea la unitate, inaugurând veșnicia. Cincizecimea deschide vistieria vieţii noi, eterne, dovedind că Duhul Sfânt are rolul de a conferi darurile mântuirii şi de a ne ajuta la însuşirea lor în mod real şi activ. Prin Duhul Sfânt Hristos ne rămâne mereu alături. Aşadar, pomenindu-i, credem cu tărie că Domnul Se va afla și lângă dânşii până la sfârșitul veacului. În lipsa comuniunii cu ei, bucuria Rusaliilor nu ar fi deplină, căci Duhul Sfânt este Cel Care-L unește pe Hristos cu oamenii şi pe oameni cu Hristos. Tot Duhul Sfânt ne aduce negrăita bucurie a reîntâlnirii, pe calea rugăciunii, cu cei plecați în veșnicie.
Doar astfel înțelegem acribia străbunilor în a păstra nezdruncinată pomenirea răposaţilor, cu precădere la îndătinatele soroace statornicite de Biserică. Se cunosc bine frumoasele tradiții ce însoțesc dumnezeieștile liturghii și dezlegările parastaselor la Moșii de vară. Evlavioșii noștri strămoși au împământenit ca în această zi să se ofere de pomană bucate ori fructe de sezon aşezate în străchini de lut, împodobite cu flori, mentă ori busuioc.
Am gândit îndelung la emoționanta rânduială. Îmi amintesc, din copilărie, cum mama ori bunica umpleau ulcioare cu lapte ori castronele cu sarmale, apoi le împărțeau megieșilor, după întoarcerea de la biserică, unde, la sfârșitul dumnezeieștii liturghii, se ieșea în cimitir, pentru ca preotul să tămâieze și să stropească cu vin mormintele primenite, pline de flori. Bunica se dovedea mai tipicară. Nu gusta nici ea, dar nici nouă nu ne dădea, din bucatele pregătite, până ce nu împărțea de pomană. Bucuria noastră creştea când sfioasele bătrâne de prin jur veneau să ne aducă din ofrandele lor, puse în castroane din care aburii neastâmpărați ne pofteau la festinul mult așteptat. Lumânările arzând, alături de florile legate împrejurul vaselor cu mâncare, sporeau taina. Acum abia înțeleg că bucuria venea din împlinirea dorului celor ce ofereau darurile, căci rugăciunea săvârșită pentru cei adormiți reîmprospăta în suflete chipul prezenței persoanelor pomenite, arătând că iubirea adevărată n-o curmă nici moartea, că dragostea față de cei plecați nu se sfârșeşte vreodată. De aceea, după o ancestrală rânduială, se ataşa vaselor de lut câte un colăcel rotund, frumos rumenit de dogoarea cărămizilor încinse.
De ce oare înțelepții noștri bătrâni au ales să includă în ritualul Moșilor de vară străchinile confecționate din pământ? Nu cumva are legătură cu vechea zicală a vârstnicilor care aveau conștiința că, după ce vor păşi „dincolo”, se vor face „oale și ulcele”? Credeau, așadar, că moartea nu înseamnă o dispariție în van, nici o trecere în neființă, cum greșit se exprimă unii astăzi. Păstrau neclintita convingere că sufletul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat, iar trupul, în pământul din care a fost luat, după cum glăsuiesc rugăciunile din slujba pogribaniei. Ce profund adevăr!
Se observă lesne o similitudine între etapele vieții umane și cele ale plămădirii unui vas de către olar. Nașterea poate fi asociată cu pregătirea și dospirea argilei. Creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a puiului de om corespund cu modelarea obiectelor din lut. Etapele uscării și arderii acestora se aseamănă cu educarea și maturizarea insului. Virtuțile, frumusețea și așezarea duhovnicească a fiinţei ne trimit cu gândul la procesul de ornare a vaselor trecute prin fierbințeala cuptoarelor. Sfârșitul, desigur, se petrece cam în acelaşi chip cu spargerea ori deteriorarea vasului.
Revenind la dorul de cei dragi plecați în veșnicie, ostoit prin rugăciunea de pomenire a lor, se pare că unii se mistuie cu acest sentiment. Am auzit o bătrână ce-şi pierduse fiul în război zicând: „Mă voi duce în mormânt cu dorul de el”. Emoționant! Din veșnicie va face parte și dorul!

[cristiboss56]

Cuvântătorii de Dumnezeu profet›i au prevestit, chiar cu primejdia viet›ii lor, întoarcerea neamurilor la adevăratul Dumnezeu, neamuri care vor constitui €žun popor nou€ în Ierusalimul cel înnoit, Cetatea lui Dumnezeu.€žFi-va în zilele cele de pe urmă că muntele Domnului va fi la vedere s™i casa lui Dumnezeu pe înălt›imile munt›ilor s™i se va înălt›a mai presus de coline s™i vor veni la el toate neamurile€. Atunci se vor aduna toate popoarele în jurul împăratului Dumnezeu. Sionul va fi numit €žmam〝 s™i vor cânta într-un glas cântare nouă Mântuitorului Dumnezeu.
Strigătele profetice s™i as™teptarea venirii lui Mesia vor reînnoi epoca mesianică în Ierusalimul cel nou.
As™teptarea aceasta este legată de viziunea restaurării neamului, în special, după robia babiloniană. Aveau nădejdea că epoca mesianică va fi mai degrabă o restaurare social-politică a nenorocitului Israel, sau o oarecare schimbare a lumii la un alt nivel de existent›ă, mai duhovnicesc. Evreii s™i cres™tinii continuă s™i acum să aibă o înt›elegere intramundană despre Mesia, as™teptându-L pe El ca pe izbăvitorul tuturor problemelor acestei lumi. Această confuzie a as™teptărilor s™i nădejdilor ebraice a avut drept rezultat s™i moartea pe cruce a Domnului.
Mesia însă, El Însus™i Împărat, Noul David, Acelas™i, împărăt›ia cea as™teptată, a venit s™i a întemeiat împărăt›ia Lui, Biserica, înnoită prin venirea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii. Limbile de foc „peste fiecare dintre apostoli” au restabilit unitatea neamului omenesc, care a fost amestecată la zidirea Turnului Babel, s™i astfel a fost înnoită în Duhul Sfânt - o unime de cuget, o armonie, o nouă realitate eshatologică. Atunci €žs-a născut Biserica, noul Israel al lui Dumnezeu, neam ales, preot›ie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu”, adică popor afierosit lui Dumnezeu.
Însă evenimentul Cincizecimii nu este delimitat temporal, ci este o experient›ă eshatologică a credinciosului care trăies™te zilnic în Biserică viat›a lui Hristos. Vorbind astfel despre Biserică ne referim ca la un fapt eshatologic, ca la o Cincizecime permanentă.
(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viat›ă. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

[cristiboss56]

Mai bine să fii bănuit de prostie, fiindcă nu ştii să te împotriveşti cu vorba, decât să fii socotit înţelept pentru neobrăzarea ta. Fii sărac, cu smerenie, şi nu bogat din obrăznicie. Mustră pe cei ce te învaţă învăţături împotriva dogmelor, prin tăria virtuţilor tale, nu prin puterea de convingere a vorbelor tale. Şi cu buzele blânde şi bine astupă gura şi fă să tacă neruşinarea celor neascultători. Mustră cu bunătatea petrecerii tale pe cei fără astâmpăr, şi ţine-ţi (astupă-ţi) urechile ca să nu mustri pe cei neruşinaţi cu simţurile.
Socoteşte-te străin în toate zilele vieţii tale, oriunde ai intra, ca să poţi scăpa de păgubirea care se face prin îndrăzneală; întotdeauna crede că nu ştii nimic, ca să nu fii defăimat, bănuind oamenii că vrei să dai socoteală de alţii. Petreci pururea binecuvântând din gură, şi nicidecum nu vei fi ocărât fiindcă din ocară, ocară se şi naşte, şi binecuvântarea din binecuvântare, în tot lucrul socoteşte-te lipsit de învăţătură şi toată viaţa înţelept te vei afla. Să nu dai nimănui vreun lucru, pe care nu-l ai, ca să nu te ruşinezi, în sufletul tău, și din asemănarea cu viața ta să nu iasă minciuna la iveală. Iar dacă trebuie să spui cuiva ceva, vorbește-i ca și cum ai avea să înveţi ceva de la el, fără obrăznicie, fără stăpânire. Și ia-o înainte, şi arătându-i că eşti mai prejos decât el, ca să arăţi celor ce te ascultă rânduiala smereniei și să-i biruieşti pe ei, şi ei să asculte cuvintele tale şi să pornească înspre înfăptuirea lor, şi ca cinste să ai în ochii lor.
Sfântul Isaac Sirul

[cristiboss56]

Ah, ce fericire va urma pentru omul cel duhovnicesc! Mântuitorul îl primeşte blând, cu braţele deschise şi cu cuvintele: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21). „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta, că ai suferit pentru Numele Meu şi n-ai obosit” (Apocalipsa 2, 2-3). Iată ce spune Domnul, „Intră acum în bucuria Mea!”
Domnul grăieşte îngerilor: „Îngeri, îmbrăcaţi pe cel biruitor în haină albă!... El va umbla împreună cu Mine îmbrăcat în alb; nu voi şterge numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui” (Apocalipsa 3, 4-5).
Ferice de tine, omule dragă! Tu vezi acum ceea ce ochii noştri n-au văzut şi urechile noastre n-au auzit. Tu ai acum o bucurie şi o fericire deplină şi veşnică! Fie ca pilda vieţii tale să-i poată atrage şi pe alţii în cărările Domnului, spre viaţa şi fericirea cea veşnică.
Părintele Iosif Trifa

[cristiboss56]

Această învățătură a fost dată de Cuv. Serafim de Sarorv lui N. A. Motovilov, unul din marii săi admiratori, pe care l-a vindecat de o suferință foarte grea. Motovilov a scris pe urmă cele auzite de la părintele Serafim, dar însemnările lui au stat în mănăstirea Deveeevsk mai mult de 70 de ani.
În anul 1902, S.A. Nilus le-a primit de la bătrâna Elena Necolaevna, văduva lui Motovilov, și cu încuviințarea egumenei Maria, le-a publicat în anul 1903 în „Buletinul Moscovei”, sub titlul: „Duhul Sfânt care a umbrit în chip văzut pe Părintele Serafim de la Sarov în convorbirea lui despre scopul vieții creștine”.
Iată textul însemnării lui S. A. Nilus:

„Odată, scria Motovilov în însemnările sale, eram în Mănăstirea Sarovului, nu mult după vindecarea mea, într-o marți, pe la sfârșitul lui noiembrie, anul 1831, și stăteam de ascultam slujba Vecerniei în biserica de iarnă a „Izvorului Tămăduirii”, la locul meu obișnuit, drep în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Aici a venit la mine o soră din Mănăstirea Deveevsk, din obștea cea de la moară. Aceeastă soră mi-a spus: „Nu cumva sunteți domnul acela olog pe care l-a vindecat nu demult Părintele Serafim?”. Eu i-am răspuns: Da, eu sunt. „Bine, a reluat ea, veniți la Părintele; el mi-a spus să vă chem la dânsul. Acum este în chilia lui din mănăstire și a zis că vă așteaptă”.
În chilie a vorbit multe cu mine despre diferite lucruri privitoare la mântuirea sufletului și la viața lumească și apoi mi-a poruncit ca a doua zi să merg la părintele Gurie, arhondarul Mănăstirii Sarovului, la chilia lui din apropierea Izvorului Blagoslovului.
A doua zi, am așteptat până seara târziu, nemâncând nimic, când Părintele Serafim a deschis ușa chiliei sale și, uitându-se la mine, a zis: „Bucuria mea, eu nu te-am chemat, dar te rog să nu mă osândești că nu ți-am deschis toată ziua. Astăzi e miercuri, zi în care eu nu am vobie să vorbesc, dar iată, mâine fii binevenit; voi sta cu tine din tot sufletul. Acum mergi și gustă ceva că ai slăbit”. Zicând aceste cuvinte, Părintele s-a închis din nou în chilie.
Nici un cuvânt nu poate să exprime acea bucurie pe care am simțit-o atunci în inima mea; pluteam de fericire. Da, eram în culmea unei fericiri, care nu-și poate găsi asemănare în lumea pământească, și fără să țin seama că n-am mâncat și n-am băut nimic toată ziua, am devenit deodată așa de sătul ca și cum aș fi mâncat și aș fi băut ceva pe îndestulare.
Mărturisesc adevărul, cu toate că pentru unii care nu sunt obișnuiți cu astfel de îndulcire, de sfințenie și bucurie de care se umple sufletul omului în momentul pogorârii Duhului lui Dumnezeu, cuvintele mele vor părea exagerate, iar istorisirea din cale afară de însuflețită. Încredințez, însă, pe conștiința mea de creștin ortodox, că nu fac nici o exagerare, că toate cele spuse de mine, nu numai că sunt adevărul curat, dar sunt încă o expunere cu totul slabă despre ceea ce am simțit eu atunci cu adevărat în inima mea. Dar cine-mi va da cuvțnt vrednic să găsesc măcar câtuși de puțin, măcar în parte, despre cele ce am simțit în sufletul meu în ziua următoare?
Când am început conversația cu Părintele Serafim, era într-o joi. Cerul era cenușiu, pământul acoperit cu zăpadă și încă mai fulguia. Stăteam într-o poiană aproape de mica lui „sihăstrie”, pe malul râului Sorovca, ce curcea la poalele colinei.
M-a făcut să stau pe un trunchi de copac doborât și el însuși stătu pe vine în fața mea.
– Domnul mi-a descoperit, a zis marele bătrân, că din copilărie dorești să știi care este scopul vieții creștine și pentru aceasta ai întrebat pe mulți duhovnici și oameni învățați.
Trebuie să vă spun că acest gând mi-a frământat necontenit sufletul de la vârsta de 12 ani și că am pus problema mai multor fețe bisericești fără a primi un răspuns mulțumitor.
– Dar nimeni, continuă Părintele Serafim, nu ți-a dat un răspuns potrivit și hotărât. Ai fost sfătuit să mergi la Biserică, să te rogi, să trăiești după poruncile lui Dumnezeu, să faci bine. Acesta este scopul vieții creștine, spuneau ei.
Mulți ți-au dezaprobat curiozitatea, găsind-o deplasată și lipsită de evlavie, dar o făceau pe nedrept. În ce mă privește, eu, smeritul Serafim, îți voi arăta în ce constă în modul real acest scop.
Rugăciunea, postul, privegherea și alte nevoințe creștinești, oricât ar fi de bune prin ele însele, totuși, scopul vieții creștine nu poate să stea numai în îndeplinirea acestora, cu toate că ele pot servi ca mijloace absolut trebuitoare la atingerea acestui scop. Adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt. Rugăciunea, postul, privegherile, milosteniile și toate celelalte fapte bune, făcute în numele lui Hristos, nu sunt decât mijloace pentru a primi Duh Sfânt.

[cristiboss56]

Fineţea intervenţiei şi a lucrării Harului este neînţeleasă de om. El simte numai lucrarea lui, aşa cum i-o va arăta el când se va descoperi. Însă prezenţa şi lucrarea celui viclean nu este aceeaşi, deşi acesta nu încetează să se ascundă, să simuleze, să se prefacă şi să înşele cu vicleşug pe cei ce nu au destulă experienţă. Prezenţa duhului viclean pricinuieşte sufletului frica şi tulburare; vederea lui este înfricoşătoare şi de nesuportat, de aceea este foarte rară. Lucrarea duhului viclean se face de multe ori crezută, pentru că se ascunde în spatele simţurilor şi a minţii şi se prezintă ca o lucrare a Harului, aşa cum spune şi Sfântul Pavel, că „se preface în înger al luminii”. În această poziţie atât de fină şi de dificilă totodată, între Har şi înşelare, nevoitorul stă cu voinţa neînduplecată şi tare, „uitând cele ce sunt în urmă şi tinzând la cele dinainte” şi folosind ca singure şi preaputernice arme lacrimile şi umilinţa, singurele care îi înfricoşează pe vrăjmaşi.
Pururea-pomenitul Stareţ ne spunea că, pe când locuia la Sfântul Vasile, se nevoia cu stăruinţă în linişte şi în rugăciune. Odată, în timp ce se îndulcea de rugăciune, i-a apărut iarăşi o lumină. Atunci a întrerupt contemplarea minţii din adâncul inimii şi s-a întors spre lumina cea suprafirească ce se răspândise peste tot. Deodată, vede că apare înaintea lui o ceată mare de monahi aşezaţi în poziţie de luptă, iar în faţa lor, la o mică distanţă, erau adunaţi mulţime de negri mânioşi îmbrăcaţi în haine ostăşeşti şi având o înfăţişare înfricoşătoare.
„Atunci am văzut că se apropie de mine un ofiţer înalt şi slăvit, care îmi spune:
– Vrei să intri în prima linie şi să te lupţi?
Eu, care doream asta, m-am bucurat mult şi l-am rugat, dacă se poate, să mă bage acolo, căci simţeam în sufletul meu multă ură împotriva acelor potrivnici, care mi-am dat seama că erau diavoli. Atunci acel ofiţer m-a luat din linia de luptă în care mă aflam şi, după ce am trecut trei sau patru linii, care semănau a cete de ostaşi, m-a adus în prima linie, unde mai erau încă unul sau doi. M-a privit, mi-a zâmbit şi mi-a zis:
– Pe cel care vrea să se lupte bărbăteşte cu aceşti întunecaţi nu-l voi împiedica, ci-l voi ajuta.
Când mi-am revenit din această vedenie, n-am întârziat să înţeleg sensul ei şi mi-am zis: «Smerite Iosife, pregăteşte-te să împlineşti făgăduinţele tale!». Şi într-adevăr, ispitele n-au întârziat să se mărească”.
(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoințe, experiențe, învățături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2009, pp. 50-51)