Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Cuvântătorii de Dumnezeu profet›i au prevestit, chiar cu primejdia viet›ii lor, întoarcerea neamurilor la adevăratul Dumnezeu, neamuri care vor constitui €žun popor nou€ în Ierusalimul cel înnoit, Cetatea lui Dumnezeu.€žFi-va în zilele cele de pe urmă că muntele Domnului va fi la vedere s™i casa lui Dumnezeu pe înălt›imile munt›ilor s™i se va înălt›a mai presus de coline s™i vor veni la el toate neamurile€. Atunci se vor aduna toate popoarele în jurul împăratului Dumnezeu. Sionul va fi numit €žmam〝 s™i vor cânta într-un glas cântare nouă Mântuitorului Dumnezeu.
Strigătele profetice s™i as™teptarea venirii lui Mesia vor reînnoi epoca mesianică în Ierusalimul cel nou.
As™teptarea aceasta este legată de viziunea restaurării neamului, în special, după robia babiloniană. Aveau nădejdea că epoca mesianică va fi mai degrabă o restaurare social-politică a nenorocitului Israel, sau o oarecare schimbare a lumii la un alt nivel de existent›ă, mai duhovnicesc. Evreii s™i cres™tinii continuă s™i acum să aibă o înt›elegere intramundană despre Mesia, as™teptându-L pe El ca pe izbăvitorul tuturor problemelor acestei lumi. Această confuzie a as™teptărilor s™i nădejdilor ebraice a avut drept rezultat s™i moartea pe cruce a Domnului.
Mesia însă, El Însus™i Împărat, Noul David, Acelas™i, împărăt›ia cea as™teptată, a venit s™i a întemeiat împărăt›ia Lui, Biserica, înnoită prin venirea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii. Limbile de foc „peste fiecare dintre apostoli” au restabilit unitatea neamului omenesc, care a fost amestecată la zidirea Turnului Babel, s™i astfel a fost înnoită în Duhul Sfânt - o unime de cuget, o armonie, o nouă realitate eshatologică. Atunci €žs-a născut Biserica, noul Israel al lui Dumnezeu, neam ales, preot›ie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu”, adică popor afierosit lui Dumnezeu.
Însă evenimentul Cincizecimii nu este delimitat temporal, ci este o experient›ă eshatologică a credinciosului care trăies™te zilnic în Biserică viat›a lui Hristos. Vorbind astfel despre Biserică ne referim ca la un fapt eshatologic, ca la o Cincizecime permanentă.
(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viat›ă. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

[cristiboss56]

Mai bine să fii bănuit de prostie, fiindcă nu ştii să te împotriveşti cu vorba, decât să fii socotit înţelept pentru neobrăzarea ta. Fii sărac, cu smerenie, şi nu bogat din obrăznicie. Mustră pe cei ce te învaţă învăţături împotriva dogmelor, prin tăria virtuţilor tale, nu prin puterea de convingere a vorbelor tale. Şi cu buzele blânde şi bine astupă gura şi fă să tacă neruşinarea celor neascultători. Mustră cu bunătatea petrecerii tale pe cei fără astâmpăr, şi ţine-ţi (astupă-ţi) urechile ca să nu mustri pe cei neruşinaţi cu simţurile.
Socoteşte-te străin în toate zilele vieţii tale, oriunde ai intra, ca să poţi scăpa de păgubirea care se face prin îndrăzneală; întotdeauna crede că nu ştii nimic, ca să nu fii defăimat, bănuind oamenii că vrei să dai socoteală de alţii. Petreci pururea binecuvântând din gură, şi nicidecum nu vei fi ocărât fiindcă din ocară, ocară se şi naşte, şi binecuvântarea din binecuvântare, în tot lucrul socoteşte-te lipsit de învăţătură şi toată viaţa înţelept te vei afla. Să nu dai nimănui vreun lucru, pe care nu-l ai, ca să nu te ruşinezi, în sufletul tău, și din asemănarea cu viața ta să nu iasă minciuna la iveală. Iar dacă trebuie să spui cuiva ceva, vorbește-i ca și cum ai avea să înveţi ceva de la el, fără obrăznicie, fără stăpânire. Și ia-o înainte, şi arătându-i că eşti mai prejos decât el, ca să arăţi celor ce te ascultă rânduiala smereniei și să-i biruieşti pe ei, şi ei să asculte cuvintele tale şi să pornească înspre înfăptuirea lor, şi ca cinste să ai în ochii lor.
Sfântul Isaac Sirul

[cristiboss56]

Ah, ce fericire va urma pentru omul cel duhovnicesc! Mântuitorul îl primeşte blând, cu braţele deschise şi cu cuvintele: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21). „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta, că ai suferit pentru Numele Meu şi n-ai obosit” (Apocalipsa 2, 2-3). Iată ce spune Domnul, „Intră acum în bucuria Mea!”
Domnul grăieşte îngerilor: „Îngeri, îmbrăcaţi pe cel biruitor în haină albă!... El va umbla împreună cu Mine îmbrăcat în alb; nu voi şterge numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui” (Apocalipsa 3, 4-5).
Ferice de tine, omule dragă! Tu vezi acum ceea ce ochii noştri n-au văzut şi urechile noastre n-au auzit. Tu ai acum o bucurie şi o fericire deplină şi veşnică! Fie ca pilda vieţii tale să-i poată atrage şi pe alţii în cărările Domnului, spre viaţa şi fericirea cea veşnică.
Părintele Iosif Trifa

[cristiboss56]

Această învățătură a fost dată de Cuv. Serafim de Sarorv lui N. A. Motovilov, unul din marii săi admiratori, pe care l-a vindecat de o suferință foarte grea. Motovilov a scris pe urmă cele auzite de la părintele Serafim, dar însemnările lui au stat în mănăstirea Deveeevsk mai mult de 70 de ani.
În anul 1902, S.A. Nilus le-a primit de la bătrâna Elena Necolaevna, văduva lui Motovilov, și cu încuviințarea egumenei Maria, le-a publicat în anul 1903 în „Buletinul Moscovei”, sub titlul: „Duhul Sfânt care a umbrit în chip văzut pe Părintele Serafim de la Sarov în convorbirea lui despre scopul vieții creștine”.
Iată textul însemnării lui S. A. Nilus:

„Odată, scria Motovilov în însemnările sale, eram în Mănăstirea Sarovului, nu mult după vindecarea mea, într-o marți, pe la sfârșitul lui noiembrie, anul 1831, și stăteam de ascultam slujba Vecerniei în biserica de iarnă a „Izvorului Tămăduirii”, la locul meu obișnuit, drep în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Aici a venit la mine o soră din Mănăstirea Deveevsk, din obștea cea de la moară. Aceeastă soră mi-a spus: „Nu cumva sunteți domnul acela olog pe care l-a vindecat nu demult Părintele Serafim?”. Eu i-am răspuns: Da, eu sunt. „Bine, a reluat ea, veniți la Părintele; el mi-a spus să vă chem la dânsul. Acum este în chilia lui din mănăstire și a zis că vă așteaptă”.
În chilie a vorbit multe cu mine despre diferite lucruri privitoare la mântuirea sufletului și la viața lumească și apoi mi-a poruncit ca a doua zi să merg la părintele Gurie, arhondarul Mănăstirii Sarovului, la chilia lui din apropierea Izvorului Blagoslovului.
A doua zi, am așteptat până seara târziu, nemâncând nimic, când Părintele Serafim a deschis ușa chiliei sale și, uitându-se la mine, a zis: „Bucuria mea, eu nu te-am chemat, dar te rog să nu mă osândești că nu ți-am deschis toată ziua. Astăzi e miercuri, zi în care eu nu am vobie să vorbesc, dar iată, mâine fii binevenit; voi sta cu tine din tot sufletul. Acum mergi și gustă ceva că ai slăbit”. Zicând aceste cuvinte, Părintele s-a închis din nou în chilie.
Nici un cuvânt nu poate să exprime acea bucurie pe care am simțit-o atunci în inima mea; pluteam de fericire. Da, eram în culmea unei fericiri, care nu-și poate găsi asemănare în lumea pământească, și fără să țin seama că n-am mâncat și n-am băut nimic toată ziua, am devenit deodată așa de sătul ca și cum aș fi mâncat și aș fi băut ceva pe îndestulare.
Mărturisesc adevărul, cu toate că pentru unii care nu sunt obișnuiți cu astfel de îndulcire, de sfințenie și bucurie de care se umple sufletul omului în momentul pogorârii Duhului lui Dumnezeu, cuvintele mele vor părea exagerate, iar istorisirea din cale afară de însuflețită. Încredințez, însă, pe conștiința mea de creștin ortodox, că nu fac nici o exagerare, că toate cele spuse de mine, nu numai că sunt adevărul curat, dar sunt încă o expunere cu totul slabă despre ceea ce am simțit eu atunci cu adevărat în inima mea. Dar cine-mi va da cuvțnt vrednic să găsesc măcar câtuși de puțin, măcar în parte, despre cele ce am simțit în sufletul meu în ziua următoare?
Când am început conversația cu Părintele Serafim, era într-o joi. Cerul era cenușiu, pământul acoperit cu zăpadă și încă mai fulguia. Stăteam într-o poiană aproape de mica lui „sihăstrie”, pe malul râului Sorovca, ce curcea la poalele colinei.
M-a făcut să stau pe un trunchi de copac doborât și el însuși stătu pe vine în fața mea.
– Domnul mi-a descoperit, a zis marele bătrân, că din copilărie dorești să știi care este scopul vieții creștine și pentru aceasta ai întrebat pe mulți duhovnici și oameni învățați.
Trebuie să vă spun că acest gând mi-a frământat necontenit sufletul de la vârsta de 12 ani și că am pus problema mai multor fețe bisericești fără a primi un răspuns mulțumitor.
– Dar nimeni, continuă Părintele Serafim, nu ți-a dat un răspuns potrivit și hotărât. Ai fost sfătuit să mergi la Biserică, să te rogi, să trăiești după poruncile lui Dumnezeu, să faci bine. Acesta este scopul vieții creștine, spuneau ei.
Mulți ți-au dezaprobat curiozitatea, găsind-o deplasată și lipsită de evlavie, dar o făceau pe nedrept. În ce mă privește, eu, smeritul Serafim, îți voi arăta în ce constă în modul real acest scop.
Rugăciunea, postul, privegherea și alte nevoințe creștinești, oricât ar fi de bune prin ele însele, totuși, scopul vieții creștine nu poate să stea numai în îndeplinirea acestora, cu toate că ele pot servi ca mijloace absolut trebuitoare la atingerea acestui scop. Adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt. Rugăciunea, postul, privegherile, milosteniile și toate celelalte fapte bune, făcute în numele lui Hristos, nu sunt decât mijloace pentru a primi Duh Sfânt.

[cristiboss56]

Fineţea intervenţiei şi a lucrării Harului este neînţeleasă de om. El simte numai lucrarea lui, aşa cum i-o va arăta el când se va descoperi. Însă prezenţa şi lucrarea celui viclean nu este aceeaşi, deşi acesta nu încetează să se ascundă, să simuleze, să se prefacă şi să înşele cu vicleşug pe cei ce nu au destulă experienţă. Prezenţa duhului viclean pricinuieşte sufletului frica şi tulburare; vederea lui este înfricoşătoare şi de nesuportat, de aceea este foarte rară. Lucrarea duhului viclean se face de multe ori crezută, pentru că se ascunde în spatele simţurilor şi a minţii şi se prezintă ca o lucrare a Harului, aşa cum spune şi Sfântul Pavel, că „se preface în înger al luminii”. În această poziţie atât de fină şi de dificilă totodată, între Har şi înşelare, nevoitorul stă cu voinţa neînduplecată şi tare, „uitând cele ce sunt în urmă şi tinzând la cele dinainte” şi folosind ca singure şi preaputernice arme lacrimile şi umilinţa, singurele care îi înfricoşează pe vrăjmaşi.
Pururea-pomenitul Stareţ ne spunea că, pe când locuia la Sfântul Vasile, se nevoia cu stăruinţă în linişte şi în rugăciune. Odată, în timp ce se îndulcea de rugăciune, i-a apărut iarăşi o lumină. Atunci a întrerupt contemplarea minţii din adâncul inimii şi s-a întors spre lumina cea suprafirească ce se răspândise peste tot. Deodată, vede că apare înaintea lui o ceată mare de monahi aşezaţi în poziţie de luptă, iar în faţa lor, la o mică distanţă, erau adunaţi mulţime de negri mânioşi îmbrăcaţi în haine ostăşeşti şi având o înfăţişare înfricoşătoare.
„Atunci am văzut că se apropie de mine un ofiţer înalt şi slăvit, care îmi spune:
– Vrei să intri în prima linie şi să te lupţi?
Eu, care doream asta, m-am bucurat mult şi l-am rugat, dacă se poate, să mă bage acolo, căci simţeam în sufletul meu multă ură împotriva acelor potrivnici, care mi-am dat seama că erau diavoli. Atunci acel ofiţer m-a luat din linia de luptă în care mă aflam şi, după ce am trecut trei sau patru linii, care semănau a cete de ostaşi, m-a adus în prima linie, unde mai erau încă unul sau doi. M-a privit, mi-a zâmbit şi mi-a zis:
– Pe cel care vrea să se lupte bărbăteşte cu aceşti întunecaţi nu-l voi împiedica, ci-l voi ajuta.
Când mi-am revenit din această vedenie, n-am întârziat să înţeleg sensul ei şi mi-am zis: «Smerite Iosife, pregăteşte-te să împlineşti făgăduinţele tale!». Şi într-adevăr, ispitele n-au întârziat să se mărească”.
(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoințe, experiențe, învățături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2009, pp. 50-51)

[cristiboss56]

Cel care se linişteşte cu adevărat pentru Hristos are întotdea*una lacrimi, îşi plânge păcatele sale şi se îngrijeşte de toată virtutea. Apoi, cu credinţă fierbinte se dăruieşte nevoinţelor până la moarte. Şi coborând mintea în inimă, se sileşte ca, prin inspiraţie, să spună rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi să-şi adune mintea după îndrumările Sfinţilor Părinţi niptici.
Şi, aşa cum respiraţia dă viaţă trupului, tot astfel şi mintea, unindu-se cu rugăciunea, înviază sufletul său cel mort. Şi aceasta făcând ca un lucrător adevărat şi mila lui Dumnezeu cu multă durere căutând, începe să simtă câte puţin luminarea mângâierii dumnezeieşti.
Iar aceasta este prima treaptă a celui care se însingurează, a celui care află urmele, a celui care caută să-L vadă pe Dumnezeu. Acesta, ca un începător, străbate calea cea fericită, dar are şi înştiin*ţarea lăuntrică că merge pe drumul cel drept. La început a fost, aşa cum am spus, acea rază prin care Dumnezeu cheamă, singura care ne-a ajutat la curăţire. Dar acea energie dumnezeiască, fiind cu totul nevăzută, încă nu se distinge în simţirea minţii, ci doar se face simţită uneori în nevoinţele trupeşti, pricinuind liniştire, noime duhovniceşti, întristare şi lacrimi, precum şi pomenirea şi simţirea păcatelor săvârşite. Încă şi dorinţă de nevoinţă şi de izvodire de contemplaţii naturale bine-plăcute lui Dumnezeu, precum şi cele care desfătează în chipul cel mai bun sufletul nostru, nu însă şi vederea simţită a luminii celei prealimpezi, aşa cum ni se arată aceasta, de trei ori fericită, şi care vine ca o adiere lină.
Şi ca o baie, puţin câte puţin, îl curăţeşte pe nevoitor. Îi înmoaie inima spre umilinţă, spre întristarea cea după Dumnezeu, spre ascultare şi spre râvnă mai fierbinte, întărind în el darurile fireşti cele bune.
Arhimandritul Efrem Filotheitul

[cristiboss56]

În concepţia creştină, iubirea izvorăşte din însăşi fiinţa spirituală a omului. Persoana însăşi, în esenţialitatea ei, este iubire, adică tendinţă spre comuniune. Dumnezeu este iubire (cf. I Ioan IV, 8); omul, chip al lui Dumnezeu în lume, este iubire. De aceea, prin însăşi fiinţa sa, el este predestinat spre comuniune, nu poate trăi singur, nu se poate desăvârşi singur.

Iubirea e extaz, adică ieşire din sine, pentru ca pirzându-te în altul, să te regăseşti mai desăvârşit. Dacă unitatea e năzuinţa iubirii, dualitatea e condiţia ei necesară. Ea realizează o unitate suprapersonală, în care persoanele prin comuniune, nu dispar, ci se desăvârşesc. Aceasta e puterea paradoxală a iubirii: de a uni şi totodată de a menţine individualitatea şi a o desăvârşi. Ea este o „unitate în dualitate". Iubirea are în ea nostalgia veşniciei. Ea nu poate concepe despărţirea. Ea dă impresia că persoanele s-au căutat şi şi-au aparţinut din veşnicie, că ele sunt predestinate să-şi aparţină veşnic.Iubirea este forţă creatoare. Ea cheamă la viaţă potenţialităţile ascunse în om şi le actualizează.Ea dinamizează toate energiile şi îmbogăţeşte fiinţa şi viaţa omului, potenţând-o, împlinind-o, desăvârşind-o. Caracterul acesta dinamic, creator al iubirii îşi găseşte expresie în iubirea dintre soţi, afară de reciproca dăruire şi perfecţionare.

Iubirea este creatoare: ea cheamă la viaţă, ea creează viaţa, ea îmbogăţeşte viaţa. Iubirea, care realizează comuniunea dintre soţ şi soţie, impune cu necesitate veşnicia sau indisolubilitatea acestei comuniuni şi caracterul creator al ei. Există un raport pozitiv între iubirea familială şi Dumnezeu, întrucât iubirea şi familia creştină reprezintă trepte spre Dumnezeu, ca reflexe ale unor realităţi transcendente. Şi Dumnezeu este izvor şi putere transfiguratoare a vieţii din familia creştină.

Sufletul familiei creştine este iubirea. Şi în ea se reflectă măreţia lui Dumnezeu. Iubirea însăşi are ceva de „mare taină", ea este o cuminecare din esenţele vieţii, unde se simte suflul creator al Divinităţii.În această comuniune fiinţială, în această dăruire de la suflet la suflet, se simte prezenţa paşilor lui Dumnezeu în sufletul creştinului. Pentru că a fi creştin înseamnă a gândi cu iubire, a vorbi cu iubire, a lucra cu iubire. Familia este o comunitate a iubirii atunci când membrii ei râvnesc să dezrădăcineze toate viciile din viaţa lor şi să-şi împodobească sufletul cu toate virtuţile ce strălucesc în persoana lui Hristos. Ea este numai atunci o comunitate a iubirii, când împlineşte cuvintele Apostolului, ce zice: „dragostea îndelung rabdă, este bună, dragostea nu pizmuieşte, nu se îngâmfă, nu se semeţeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu le întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni XIII, 4-8).

Familia creştină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim resursele de răbdare, de iubire şi de jertfelnicie ca la părinţi.

Familia creştină rămâne ceea ce a fost întotdeauna. Sanctuarul în care arde necontenit flacăra de azur a Ortodoxiei. A Ortodoxiei care este adevăr, a Ortodoxiei care este iubire."

(Mitropolitul Nicolae Mladin)