Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Diavolul ne trimite gânduri de deznădejde ca să ne lipsească de nădejdea în Domnul, adică de această ancoră şi temelie a vieţii noastre, de această călăuză care ne arată drumul drept ce duce la Cer, ca şi de mântuirea sufletelor, pe care omul ar pierde-o. „Căci prin nădejde ne-am mântuit” (Romani 8, 24).
Nădejdea, precum o sfoară tare ce atârnă de Cer, ne ţine sufletele şi îi trage, încet-încet, în sus pe aceia care se ţin strâns de ea, ridicându-i deasupra valurilor necazurilor şi suferinţelor vieţii. Dacă puterile cuiva scad, iar el slăbeşte în nădejde, lăsând să-i scape această ancoră sfântă, va cădea şi se va îneca în adâncul răutăţii şi al păcatului.
Ştiind bine aceasta, vicleanul, cum simte că faptele noastre cele rele ne apasă conştiinţa, vine şi el şi ne îngreunează şi mai mult cugetul, trimiţându-ne gândul deznădejdii, care este mai greu şi decât plumbul. Dacă-l primim şi nu-l alungăm pe dată, greutatea pe care o simţim de la păcatele noastre ne va trage în jos, vom scăpa din mâini frânghia ce ne ţine legaţi de Cer şi ne vom afunda în abisul relelor.
Sfântul Ioan Gură de Aur

[cristiboss56]

Dumnezeu nu încearcă niciodată să constrângă în vreun fel voința omului, dar nici noi nu putem să-L obligăm să facă orice. În rugăciunea noastră, tindem să stăm înaintea luiDumnezeu în unitatea și integritatea ființei noastre, mai ales cu mintea unită cu inima. Pentru a realiza această fericită unire a celor două puteri principale ale personalității noastre, noi nu apelăm la nici un procedeu artificial (psihotehnic). La început obișnuim mintea să persevereze cu atentie în rugăciune, așa cum ne învață Părinții, adică să pronunțăm Numele lui Iisus Hridtos și celelalte cuvinte ale rugăciunii cu trezvie. A chema cu atenție numele Domnului și a te osteni în fiecare zi să trăiești în conformitate cu poruncile evanghelice are drept efect unirea minții și a inimii într-o singură activitate.
În nevoința noastră, nu trebuie niciodată să ne grăbim. Este absolut necesar să îndepărtăm ideea de a face cât mai mult într-un termen cât mai scurt. Experiența de veacuri a arătat că unirea minții cu inima realizată într-o manieră psihotehnică n-a durat niciodată multă vreme. Și ceea ce este și mai grav, ea nu unește niciodată duhul nostru cu Duhul Dumnezeului Celui Viu. Ori noi ne punem problema mântuirii în sensul ei cel mai adânc. Iar pentru aceasta toată firea noastră trebuie reînnoită, din trupească trebuie să devină duhovnicească. Atunci când Domnul ne află în stare de a-I primi harul, El nu întârzie niciodată să răspundă umilei noastre chemări. Uneori, venirea Sa ne copleșește într-o așa măsură încât inima și mintea noastră sunt în întregime dăruite doar Lui; această lume văzută cedează astfel locul unei realități de alt ordin, superior. Mintea încetează de a mai gândi discursiv, devine toată cuprinsă de atenție. Inima intră într-o stare greu de descris: ea este pătrunsă de pocăință, însă de o pocăință de viață dătătoare. În același timp și răsuflarea se oprește. Dumnezeu umple totul și, astfel, omul întreg - duh-minte, inimă-sentiment și chiar trupul, nu trăiește decât pentru Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuiește pre noi și lumea ta!
Numele dumnezeiesc, revelat oamenilor, a servit drept legătură între noi și Dumnezeu. Prin Numele lui Dumnezeu, sau mai bine zis, prin Numele dumnezeiești, se plinesc în Biserică toate tainele. Orice activitate trebuie plinită „în numele Domnului”. Prin chemarea Numelui Domnului, prezența sa devine vie, perceptibilă în mod continuu. Atât timp cât lucrarea noastră se realizează după voia Domnului, inima noastră este în pace, însă ori de câte ori deviem de la Adevăr, ea încearcă o anume rușine. Astfel că, prin rugăciune, noi realizăm un atent control lăuntric asupra fiecărei mișcări a duhului nostru; nici un gând, nici un cuvânt nu-i scapă. Această consecință a rugăciunii neîncetate permite să reducem la minim păcatele noastre. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul Dumnezeului Celui viu, miluiește-ne pre noi!
(Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)

[cristiboss56]

Să nu vorbești mult. Să nu accepți controversele, cearta, vorbăria și tot ceea ce iese dintr-o limbă fără atenție. Alungă gândurile rele și nălucirile murdare din minte, de îndată ce apar. Căci, atunci când lâncezesc în minte și în inimă, ele creează o stare gravă. În timp ce, atunci când suntem atenți la prima apariție a nălucirii întinate și la gândurile întinate ce o însoțesc, rămânem în pace și ne bucurăm de gratificarea morală a curăției.
Prin urmare, copiii mei, să fim atenți la noi înșine de fiecare dată când apar felurite gânduri rele. Oricare ar fi acestea, atunci când află mintea neatentă, ele intră și creează – conform patimii – starea nesănătoasă. Lucrul care salvează este trezvia! Trezvia (nepsis), adică a fi atent, vigilent, treaz și spre binele nostru, casa sufletului nostru va fi bine păzită și ne vom mântui sufletele, fiindcă pentru aceasta luptăm întreaga noastră viață.
Arhimandrit Efrem Filotheitul

[cristiboss56]

Într-adevăr, toţi am trecut măcar o dată prin starea care ne face să rostim sau ne-am gândit măcar o dată la fraza: „De-aş fi iarăşi tânăr!”, însă dacă ne întrebăm mai exact la care vârstă ne gândim, toţi am avea în vedere perioada între 20 şi 30 de ani, şi nu perioada adolescenţei proprii. Asta denotă vinovăţia şi durerea pe care am trăit-o în adolescenţă, dar ne şi obligă să înţelegem de ce acestea s-au petrecut aşa.
Motivul care ne îndeamnă să ne întrebăm dacă adolescenţa este o boală stă în faptul că deseori devine neînţeleasă şi dureroasă. Conţine atâtea contradicţii interne, încât ne este greu să o asimilăm unei stări sufleteşti sănătoase. „Adolescența este o fază de dezvoltare... care aduce în minte fraza lui Dickens: «A fost perioada cea mai bună, a fost perioada cea mai rea, a fost vârsta înţelepciunii, a fost vârsta nebuniei...». Deci este, în acelaşi timp, imposibil să trăieşti alături de ei, dar şi îmbucurător să-i ai în jurul tău.”
Adolescenţa nu tulbură doar comportamentul adolescentului, ci şi pe cel ale părinţilor lui. „Intrarea copiilor în această perioadă a vieţii poate pune întreaga familie într-o stare de tulburare înfricoşătoare. Influenţa reciprocă şi interacţiunea cu un adolescent nesigur şi revoluţionar implică înclinaţia părinţilor de a-şi problematiza deseori scopul şi direcţia vieţii lor... Pentru unii adulţi, adolescenţa copiilor lor devine piatră de poticnire a relaţiei dintre ei, dintre părinţi. De multe ori se vor certa din cauză că nu ştiu să administreze bine relaţia cu copiii lor. Se poate să ajungă chiar la descoperirea că nu sunt pregătiţi deloc în faţa problemelor ridicate de adolescenţi.”
Pr. Vasilios Thermos

[cristiboss56]

– Gheronda, de ce moțăiesc, atunci când mă rog?
– Nu trăiești cu intensitate. Lași destinderea să intre în sufletul tău și acum mergi împingând. Dacă simți neliniște pentru o problemă care te macină, mai poți să dormi? Vezi, cineva, din recunoștință față de binefăcătorul său, poate să privegheze toată noaptea, ca să facă rugăciune pentru el. Apoi însă trebuie să cugete: „Bine, pentru un om care mi-a făcut bine, am privegheat. Dar pentru Dumnezeu, Care S-a răstignit pentru mine, să nu priveghez, să nu-I mulțumesc?”.

[cristiboss56]

Ce este rugăciunea minții?
„Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 77)
Fiecare rugăciune a Bisericii noastre constituie o lucrare duhovnicească a minții omenești. Prin diferite cuvinte, cugete și sfinte istorisiri Îl slăvim, Îi mulțumim, Îl rugăm și Îl implorăm pe Domnul. Dar rugăciune a minții se numește în special această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Se mai numește și rugăciune monologică sau de un singur gând, fiindcă se constituie din neîncetata repetare a acelorași cuvinte și a aceluiași gând.
Ne adresăm Domnului. Celui care a creat lumea și în continuare o ține și îi dă viață. Celui care ne-a plăsmuit din bunătate după chipul și asemănarea Lui și Căruia se cuvinte toată slava, cinstea și închinăciunea. Apoi mărturisim că Însuși Domnul este Dumnezeu-Omul, persoana istorică a lui Iisus Hristos, Care a primit și a luat trup omenesc din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria în vremea lui Cezar Augustus, ca să mântuiască pe om din neascultarea, aducătoare de moarte, de voia lui Dumnezeu și ca să ne dăruiască din nou viață adevărată și veșnică. Prin „Fiul lui Dumnezeu” propovăduim că Domnul nostru Iisus Hristos este a doua Persoană a Sfintei Treimi. El este Cel prin care am cunoscut pe Tatăl și Care ne-a trimis la Cincizecime harul Duhului Sfânt, Care rămâne de atunci și în continuare asupra Trupului Lui, Biserica.
De la Acest Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit cerem cu smerenie să ne miluiască pe noi păcătoșii. Omul smerit simte adânc înlăuntrul său starea lui tragică pe care i-a creat-o păcatul, despărțirea și înstrăinarea de Plăsmuitorul său. Simte încă și că această stare de moarte duhovnicească nu poate să o îndrepte el singur, oricât de mult ar lupta, oricâte fapte bune ar face, oricâte virtuți ar dobândi. Simte nevoia de ajutor. Simte nevoia să strige, precum ucenicii în furtună: „Doamne, mântuiește-ne că pierim” (Mt. 8, 25). Simte că nu poate prin îndreptățire să caute mântuirea, că nu o merită. De aceea aleargă la milostivul Stăpân singurul Iubitor de oameni adevărat, îndelung răbdător și mult milostiv care împarte în dar izbăvirea și mântuirea oricui o cere. Și într-adevăr acela nu eșuează în scopul lui.
Prin rugăciune oferim smerit slăbiciunea noastră doctorului sufletelor și al trupurilor, ca să ne vindece. El ne așteaptă plin de dragostea și bunătate, personal, pe fiecare dintre noi, ca să ne dăruiască mai întâi negrăita bucurie a întâlnirii personale cu El și în continuare experiența unică a înțeleptei tămăduiri a bolilor noastre. În fața Dumnezeului necuprins, negrăit și nesfârșit, dar care în același timp este și apropiat, cunoscut și oferit, simțim că primim adevărata noastră valoare, că prețuim adică mai mult decât lumea toată.
Trăind în rugăciune înaintăm și creștem în cunoașterea măreției lui Dumnezeu. Simțim că Dumnezeu împărățește în viața noastră. Că stăpânește în cugetul nostru și în întreaga noastră ființă. Că devine El centrul vieții noastre. Că dă sens lucrărilor și gândurilor noastre și că le preface într-o continuă doxologie a bunătății Lui. Că inundă existența noastră, până în adâncurile ei, cu o puternică iubire pe care nu poate să o descrie cuvântul omenesc, față de Însuși Dumnezeu, față de icoanele Lui, față de semenii noștri și întreaga creație.
Arhimandritul Tihon

[cristiboss56]

Demonul curviei pare astăzi să fie atotputernic și să se fi impus pretutindeni. Denumirea de demon Părinții Bisericii o dau oricărei patimi ca să arate adevărul că în spatele pervertirii puterilor și posibilităților omenești bune se află ca instigator lucrarea demonică. Totuși mai mare este „Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume”, este adică mai puternic Dumnezeu decât duhul lumii. Cel care va vrea, fie și numai puțin, să stea împotriva duhului lumii, împotriva păcatului va simți că-l întărește harul lui Dumnezeu și că îi dă atâta putere, încât să treacă și prin cele mai grele curse ale vrăjmașului, fără să-și dea seama. Și celor care au fost atrași fie din ignoranță, fie din neputință omenească la vreo patimă iubitoare de plăcere, de ajuns le este ca fiul cel risipitor să se hotărască smerit dar și cu bărbăție să lase roșcovele plăcerilor și să se întoarcă la Tatăl ceresc. Atunci, de cum vor face ei primul pas, vor simți că îi înconjură dragostea deplină și brațele îndelung răbdătoare ale lui Dumnezeu, ca să-i umple de fericire și de viață adevărată. Pilde să le fie acestora fiul risipitor din Evanghelie, cuvioasa Maria Egipteanca și mulțime de alți sfinți care nu numai că s-au pocăit, ci s-au și sfințit.
Curățirea sufletului de diferite gânduri necurate prin care nu încetează cel rău să ne lupte neîncetat este premisa pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Cum este cu putință să vrea cineva să se apropie de Dumnezeu și în același timp să-și deprecieze și să-și pervertească firea, care este însăși creația lui Dumnezeu? Cum poate să cinsteasca pe Dumnezeu și în același timp să disprețuiască sensul pe care l-a dat făpturii Lui.
Poruncile lui Dumnezeu ne arată adevăratele dimensiuni ale firii noastre omenești, este drumul natural pe care trebuie să-l urmeze omul ca să se bucure și ca să fie fericit în viața lui.
Căsătoria este o cale către Dumnezeu. Există și o altă cale, posibilitatea unei vieți feciorelnice, a dedicării totale iubirii lui Dumnezeu, cu rugăciune, cu nevoință, cu lucrarea dumnezeieștilor porunci și tăierea patimilor. Dar, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „aș vrea ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi (adica feciorelnici). Dar fiecare are de la Dumnezeu harul Lui, unul așa, altul într-alt fel”, lăsând această minunată cale a vieții la libertatea omului și la harul lui Dumnezeu.
„Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 18-20)
Arhimandritul Tihon