Pagini de istorie care nu se mai predau în școli!

[Ioan_Cezar]

"Pur informativ"?
Asta chiar mi-a plăcut!

[tabitha]

Arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669), care a călătorit în Moldova, ne oferă date importante în legătură cu războiul dintre domnitorul moldovean de origine aromână Vasile Lupu si cel muntean Matei Basarab. Despre Vasile Lupu aflăm că a fost sprijinit de cazacii lui Bogdan Hmelnitki (1595-1657), iar Matei Basarab de trupele lui Gheorghe Rákóczi I (1593-1648) si de sârbi, bulgari, greci, albanezi si turci. După ce a intrat în Muntenia unde a prădat si a jefuit o bună parte din tară, trupele lui Vasile Lupu si cele căzăcesti au fost nimicite de către ostile lui Matei Basarab si aliatii săi. Iată ce ne spune Paul de Alep despre aceste evenimente:

”În această zi am primit vestea că domnul <ţării> Vasile şi ginerele <său> cu oastea cazacilor au fost înfrânţi şi că o luaseră la fugă. Pe când ne aflam în siguranţă şi auzeam în fiecare zi că ei învinseseră în patru rânduri pe unguri şi pe munteni, pe care îi măcelăriseră grozav, iată că dintr-o dată ştirile au ajuns înfiorătoare; oamenii s-au întors în mănăstiri. Atunci au sosit pe rând oştile căzăceşti învinse şi fugărite; pe de altă parte a venit ştirea că domnul şi ginerele lui au dispărut; dar marţi înainte de Rusalii[1], au sosit pe neaşteptate şi au intrat în curte într-o stare jalnică. Ei au înştiiţat îndată pe Hmelniţki despre cele întâmplate.

S-a confirmat atunci că ştirea că învinseseră de patru ori pe unguri, armata // muntenească şi pe sârbi[2] şi că nimeni nu li s-a putut împotrivi pînă ce s-au apropiat cale de o zi de drum de Târgovişte, <oraşul de> scaun al domnului Ţării Româneşti. Matei Voievod a ieşit <din oraş> şi a pornit împotriva lor cu o oaste mare, alcătuită din munteni, unguri, sârbi, greci albanezi, bulgari şi turci[3]. Atunci seimenii lui Vasile “Grecul”[4] s-au năpustit asupra lor[5] şi când au ajuns la cortul domnului l-au prădat şi au împuşcat pe Matei Voievod în picior[6] cu un glonţ care a doborât calul pe care călărea. Însă el a rezistat până seara <când> şi-a scos cizma plină de sânge. Îndată a încălecat pe alt cal pentru a continua lupta.



Întreaga sa oştire se învoise să se închine şi să se supună lui Vasile şi cazacilor dar în clipa aceea Domnul nostru, care schimbă vremurile, a trimis tunete, fulgere, trăznete, ploaie şi grindină mare ca pietrele, asupra oastei lui Vasile şi a cazacilor, căci vântul le era potrivnic[7]. Însă moldovenii au trădat şi ei şi au fost învinşi iar cazacii nu-şi mai puteau slobozi puştile din cauza ploii mari. Atunci oastea munteană a descărcat asupra lor lovituri de tun şi de puşti şi i-a atacat. Moldovenii au fost primii care au luat-o la fugă, urmaţi de cazaci care s-au întors învinşi, pe când muntenii, urmărindu-i cu sabia la şold, i-au măcelărit cumplit. A fost // un ceas de jale. Muntenii n-au încetat să-i nimicească timp de trei zile, luând pe mulţi în prinsoare. Cât despre cei care au scăpat cu fuga şi au venit la Iaşi, aceştia şi-au aruncat toate armele pentru a se ascunde.

Domnul Vasile şi ginerele său şi câţiva oameni au scăpat apucând drumul Galaţilor, apoi acela al Moldovei, <mergând> pe căi neumblate, de teama urmăririi. Înfrângerea lor s-a întâmplat în după-amiaza <zilei> de marţi, înaintea joii Înălţării[8]. Vestea a sosit la Iaşi în trei zile, deşi din Moldova până în Ţara Românească este o distanţă de zece zile de marş.



Intrarea domnului, după cum am spus mai înainte, a avut loc într-o marţi cu opt zile înaintea Rusaliilor. Ostaşii cazaci care au supravieţuit au rămas trei zile, apoi s-au întors în ţara lor din cauza marii ridicări a preţurilor care a avut loc în zilele acelea, căci li se vindea o pâine mare, rotundă, cu un piastru. Timuş, fiul lui Hmelniţki, a rămas câtva timp acolo, apoi a plecat, pentru a se duce la tatăl său, căci se aştepta să-i trimită ajutoare. Dar nu i le-a trimis pentru că <tatăl său> era supărat pe el.

Vasile <Lupu> a rămas singur, fără nimeni lângă el. În fiecare clipă se spunea că duşmanii săi veneau cu o armată ca să îl ia pe neaşteptate într-o noapte; şi a doua rătăcire era mai rea decât cea dintâi. <Şi> el şi noi eram într-o spaimă necurmată, tot timpul, noaptea şi ziua. Cât despre doamna, fiul său, averea sa şi toate bunurile sale[9], el trimisese să i le ducă prin Polonia şi Cameniţa // şi le aşezase într-o cetate întărită de piatră care atârna de el, numită Suceava. El a strâns acolo băuturi şi alimente multe, de teama unui fapt care de altfel s-a şi întâmplat.”

Un articol de Mihai Dragnea de pe http://www.istoria-romanilor.com/bat...6#nofollow/11/

[tabitha]

Tradiţia fascinantă a Târgului de fete de pe Muntele Găina



Târgul de fete de pe Muntele Găina i-a fascinat dintotdeauna pe călătorii străini. Povestea a acestui obicei, aşa cum se desfăşura la sfârşitul secolului XIX, a fost relatată în detaliu de scriitorul Jokai Mor, în romanul „Sărmanii Bogaţi". Autorul se arăta impresionat de tradiţia din Apuseni, dar oferea şi o explicaţie pentru ea.

Jokai Mor, unul dintre marii scriitori ai Ungariei, a fost unul dintre călătorii străini care au rămas uimiţi de obiceiurile comunităţilor din Munţii Apuseni. Cea mai neobişnuită tradiţie descrisă de autorul romanului „Sărmanii bogaţi” este Târgul de fete de pe Muntele Găina, organizat anual, în jurul sărbătorii de Sânziene. O mulţime impresionantă de oameni ajungeau la târg din toate satele moţilor, din părţile Hunedoarei, din Alba şi împrejurimi.

„În seara primei sâmbete după sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan, la Sânziene, turtarii din Băiţa şi din Câmpeni, cu caii lor încărcaţi cu turte de miere, cu sticluţe pline de mied, pornesc spre vârful muntelui Găina, unde îşi ridică corturi, iar în ziua următoare se adună populaţia veselă la târgul de fete ce se ţine în acea zi pe vârful piscului”, scria Jokai Mor.

Atracţia principală a târgului erau fetele de măritat, aduse o dată cu zestrea oferită de părinţii lor.

„Mamele din regiunea munţilor îşi aduc şi zestrea fetei, pe care o prezintă deodată cu fata. La gâtul fetelor atârnă taleri de aur şi de argint înseilaţi. Celelalte podoabe, cum sunt de exemplu: năfrămile colorate, ştergăriile cu alesături de bumbac, de diferite culori, pernele, lăzile împestriţate, sunt încărcate pe spatele cailor mocăneşti şi transportate la faţa locului. Odată ajunşi aici le descarcă pe fiecare şi le aşează sub cortul pe care şi-l ridică fiecare, ca într-un adevărat târg”, arăta scriitorul Jokai Mor, în „Sărmanii Bogaţi”.

Fetele şi zestrea erau disputate de flăcăii care se opreau în faţa corturilor. Cei care voiau să se însoare trebuiau să ajungă la tocmeală cu părinţii fetelor, altfel erau nevoiţi să plece mai departe.

„Pe unele dintre fete le ţin tare la preţ, pe altele le vând cât ai bate din palme, la primul client care se prezintă. Perechea nouă urmată de cântece de fluier şi cimpoiu pleacă până la primul călugăr care le dă binecuvântarea căsătoriei”, informa autorul.

Târgul de fete era şi un prilej pentru familiile de moţi să se mândrească, în faţa procesiunii, cu frumuseţea fiicelor lor şi cu podoabele şi mărfurile aduse la târg. Autorul descrierii târgului de fete de la sfârşitul secolului trecut oferea şi explicaţia evenimentului fascinant pentru acele vremuri.

„Locuitorii munţilor, fiind toţi păstori, stau atât de departe cu locuinţele lor unul de altul, încât cel mai apropiat vecin are nevoie de jumătate de ceas până când ajunge la celălalt. Din această cauză fetele tinere nu au unde să se ducă şi tineretul de aici nu se întâlneşte decât o dată în an la târgul de fete ce se ţine pe Muntele Găina. Femeile măritate se duc pe la înmormântări, însă fetelor nu le este permis nici aceasta”, scria Jokai Mor, în „Sărmanii Bogaţi”.

Preoţii nu erau lipsiţi de la târgul de fete, la fel ca şi negustorii de podoabe şi cârciumarii. Inelele erau la mare căutare, chiar dacă erau cumpărate doar ca amintire şi simbol al acestuie eveniment. Tradiţia târguielii pentru fata de măritat s-a stins încet în următoarele decenii. Sărbătoarea continuă, în fiecare vară, pe Muntele Găina.

articol preluat de pe: www.adevarul.ro

[forever...]

În prealabil postat de tabitha

Tradiţia fascinantă a Târgului de fete de pe Muntele Găina

Interesant, nu am ştiut aceasta istorie. Nici nu m-am întrebat de ce tradiţia se numeşte, în continuare, "Târgul de fete".

[tabitha]

Construită de Mihai Viteazul şi rezidită în 1645 la ordinul lui Matei Basarab, Mănăstirea Strehaia este un edificiu fortificat care "a văzut" la vremea lui bătălii impresionante.

Construită din piatră, biserica acestei mânăstiri din oraşul mehedinţean Strehaia prezintă o ciudăţenie. Spre deosebire de toate celelalte lăcaşuri de cult ortodoxe, care-şi au altarul la răsărit, este singura mânăstire din ţară cu altarul orientat spre sud. Legenda, preluată şi de Nicolae Iorga, spune că Mihai Viteazul, care s-a născut la Strehaia ar fi făcut o primă biserică, ridicând-o noaptea şi, orientându-se greşit, a asamblat biserica cu altarul spre Sud. Matei Basarab, a păstrat şi el aceeaşi orientare. Adevărul se pare a fi însă altul: palatul domnesc (stăpânire a Craioveştilor), fiind legat cu biserica printr-un culoar, i-a determinat acesteia întreaga aşezare.

Mai multe aici : http://adevarul.ro/locale/turnu-seve...79f/index.html

[tabitha]

"Iar atunci când numele meu nu va mai fi decât o amintire, ce nădejde mai bună pot avea cei care stau pe culmi singuratice, decât nădejdea că se va afla cineva care să-i iubească şi să-şi amintească de ei până şi dincolo de mormânt.”
(Maria, Regina României)



Fără Regina Maria, istoria monarhiei române nu ar fi completă. „Dacă în istoria contemporană a României au existat trei bărbaţi care au purtat titlul de Rege al României Mari: Ferdinand I, Mihai I sub Regenţă şi Carol al II-lea, o singură femeie a avut onoarea şi cinstea de a fi Regină a României Mari şi aceasta a fost Majestatea Sa, Regina Maria.”

Anul acesta, pe 18 iulie, se împlinesc 77 de ani de la moartea celei mai iubite Regine a românilor. Pe 15 iulie 1938, Regina noastră, grav bolnavă, dorindu-şi să se întoarcă cât mai repede în ţară, „a părăsit sanatoriul de la Dresla. (…) Deşi doctorii au cerut ca să fie transportată cu avionul, Carol a obiectat cu privire la acest cost. Călătoria prin munţi cu trenul a fost atât de grea, încât ea a început aproape imediat să sângereze din nou. Dr. Stoermer, care călătorea cu ea, a fost nevoit să-i administreze permanent oxigen, iar a doua zi el a dat ordin ca trenul să se oprească în micul oraş Cernăuţi din Bucovina.

Soarele de vară ardea nemilos deasupra vagonului de oţel. De îndată ce populaţia locală a aflat că ea era acolo, oamenii au tăiat copaci imenşi pe care i-au adus la calea ferată, construind un umbrar ca să o protejeze pe Regină de căldura îngrozitoare. Cât a fost ziua de lungă, ţăranii au adus găleţi cu apă şi au udat oţelul încins. Dar temperatura din interior nu a scăzut şi după douăsprezece ore Maria a cerut ca trenul să pornească.

Nimeni nu a putut-o refuza. Trenul a pornit din nou, foarte încet. Cum şerpuia prin munţi şi dealuri de-a lungul ţării, şefii de gară îşi scoteau şepcile şi pâlcuri de oameni aşteptau la trecerile de cale ferată ca să vadă pentru o clipă vagonul albastru-argintiu cu perdele trase. «Regina moare», repetau ei. Când trenul a ajuns în cele din urmă la mica gară de la Sinaia, la orele 8,45 seara, familia Reginei-mame şi membrii mai importanţi ai casei sale au fost îngăduiţi pe peron.

Deoarece Maria a refuzat să fie dusă de la tren pe targă, ofiţerii din regimentul ei au conceput un scaun portabil cu care o puteau scoate – cu grijă, la pas – din gară. Pentru ultima ei apariţie în public, Maria a ales o rochie largă gri-perl, o rochie care mai curând plutea în jurul trupului său diform decât îl cuprindea. A încercat să zâmbească vitejeşte celor care au încercat să-i sărute mâna”.

La scurt timp, pe 18 iulie, la ora 17.38, Regina Maria moare la Castelul Pelişor. Dorinţa sa a fost să trăiască ultimile clipe în ţara căreia i-a dedicat întreaga viaţă. Vestea morţii celei mai îndrăgite Regine a adus „o tăcere impresionantă”5 ce s-a aşternut în sufletul tuturor. „În sunetul clopotelor, în durerea copleşitoare a întregului popor care a iubit-o şi care nu o va uita niciodată Marea, Sfânta Regină Maria, a făcut ultimul drum, în eternitate. (...) Zeci de mii de oameni au venit pentru a aduce ultimul omagiu celei mai bune Regine din lume.”

Pe 20 iulie corpul neînsufleţit al Reginei Maria a fost adus la Bucureşti, „unde a fost expus pe catafalcul de onoare în salonul alb de la Cotroceni”, apoi, peste câteva zile, „trupul Mariei a fost pus într-un vagon deschis pentru călătoria la Curtea de Argeş. În mod normal, era un drum de două ore de la Bucureşti, peste Câmpia Română, până la vechiul oraş de la poalele munţilor, dar trenul a trebuit să oprească de atât de multe ori, încât au fost necesare şase ore ca să acopere distanţa. Mii de ţărani, cu lumânări aprinse în mâini, însoţiţi de preoţii lor de ţară, îngenuncheau lângă calea ferată ca să-şi aducă ultimul omagiu. S-a spus că atât de multe flori fuseseră aruncate pe sicriul din vagonul deschis, încât soldaţii din garda de onoare care stăteau în poziţie de drepţi riscau să fie sufocaţi”.

Şi presa vremii, la rândul său, descria în triste cuvinte sfârşitul singurei Regine a României Mari: „Aripa necruţătoare a morţii a fâlfâit asupra noastră şi a răpit pe cea mai frumoasă, pe cea mai mândră, mai bună şi mai glorioasă dintre Suverane, pe Regina Maria, Regină între Regine. Ţara întreagă s-a îmbrăcat în zăbranic violet – aşa cum a voit dânsa – şi cu suflete cernite, toţi supuşii săi – căci toţi au iubit-o – au venit să aştearnă flori roşii, pe cea de pe urmă cale a ei. Moartea e crudă şi nu face deosebire între buni şi răi, între bogaţi şi săraci, între umili şi glorioşi. Noi însă nu putem concepe ca Regina noastră să se cufunde şi ea în întunericul morţii. Ea era mai presus de oricine, era prea vie în mintea şi sufletele noastre, îşi împletise prea mult viaţa cu soarta acestui neam. Blândă şi miloasă, iubea dreptatea şi frumosul, iubea oamenii, pe toţi fii ţării acesteia, fără deosebire. De aceea, azi, la mormântul ei proaspăt, cu inima strânsă de durere, un popor întreg îşi pleacă smerit fruntea; de aceea noi cu toţii i-am ridicat altare în sufletele noastre, unde memoria ei va fi veşnică.”

Regina Maria s-a contopit cu interesele şi aspiraţiile poporului român, reuşind să simbolizeze suferinţele, năzuinţele şi triumful unei întregi naţiuni.9 „Personalitate hotărâtă”, prin „voinţa, sinceritatea, vitalitatea şi veselia sa”, a fost Regina care a cucerit inimile tuturor românilor. Elegantă, inteligentă, sentimentală, cu simțul umorului și, mai presus de toate, dornică de libertate, a ştiut întotdeauna să se facă remarcată, apreciată şi îndrăgită. „Se îmbrăca în costum popular, cutreiera prin țară, vorbea cu țăranii”, şi era atât de iubită încât „potretul său stătea alături de icoane”.

Cu sufletul încărcat mereu de bunătate și, mai ales, încrezătoare în forţele proprii, cucerea pe oricine cu felul său de a fi. Nu cunoştea temea şi curajul său a fost de multe ori hotărâtor pentru soarta României.

A fost Regina noastră...„Frumoasă de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. (…) Fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie, curaj (…) dragoste de adevăr, de frumos, de bine, nimic nu i-a lipsit. Adăugaţi la aceasta o hotărâre neşovăelnică, o bunătate izvorâtă dintr-o reală pricepere a naturii oameneşti şi o indulcenţă pe care experienţa o da tuturor sufletelor alese. (…) Era o splendoare, orbitoare ca o rază de soare, o minune de armonie şi de colorit.”

Întreaga activitate a Reginei Maria în slujba ţării sale va rămâne incontestabilă indiferent de trecerea timpului. Prin demersurile sale, călăuzite întotdeauna de dorinţa împlinirii celor mai înalte idealuri ale statului român, imaginea Reginei Maria va rămâne veşnic vie în conştiinţa naţională. Nu au existat bucurii ale poporului său pe care să nu le fi împărtăşit, precum nu au existat nici dureri pe care să nu fi încercat să le aline.

Prin acţiunile sale, din timpul celui de al Doilea Război Balcanic, dar mai ales din Primul Război Mondial, Regina Maria a dovedit că tot ce a realizat a fost expresia dragostei sale. A fost curajul tuturor de a merge mai departe, când totul părea pierdut şi fără sens, a fost puterea care a ridicat moralul şi celor mai pesimiste suflete, a fost un adevărat simbol al speranţei şi al răbdării, fără de care poporul român nu şi-ar fi îndeplinit idealul de veacuri. Ea a fost cea care a rămas întotdeauna neclintită în credinţa sa, cea care a refuzat să se simtă înfrântă, sau să se clatine în faţa tumultoaselor evenimente.

Regina Maria a considerat înfăptuirea tuturor acţiunilor ce au dus la sporirea prestigiului ţării ca pe cea mai de seamă misiune a vieţii sale. Prin demersurile sale, înfăptuite întotdeauna cu dragoste şi nesfârşită încredere în puterea binelui, Regina noastră reprezintă întruchiparea exemplului că doar cei care nu renunţă niciodată şi merg întotdeauna înainte, tot înainte, indiferent de greutăţi şi dureri, pot sta demni în rândul biruitorilor.

Contribuţia sa din anul 1913 în vederea întrajutorării soldaţilor bolnavi de holeră, toate încercările din perioada neutralităţii de a atrage sprijinul Marilor Puteri ale vremii, scrisorilor trimise cu insistenţă verişorilor săi imperiali, în vederea acordării de ajutor în timpul războiului, dar mai ales întreaga muncă desfăşurată în timpul celor doi ani de pribegie în Moldova, dovedesc în mod clar însemnătatea Reginei Maria pentru ţara noastră.

Numai datorită ei Regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la Bucureşti cu Puterile Centrale, numai datorită ei am stat alături de învingători la Conferinţa de Pace de la Paris căci, aşa cum obişnuia, nu a ezitat nici o clipă să-şi aducă sprijinul şi a luptat pentru cauza României cum doar ea ştia mai bine.

La Paris, şi-a folosit toată priceperea pentru a obţine o poziţie mult mai avantajoasă pentru România în cadrul Conferinţei de Pace. A discutat fără sfială cu cei mai importanţi lideri ai momentului, încercând de fiecare dată să convingă şi să dovedească, în ciuda tuturor piedicilor, că ţara sa merită mult mai mult pentru întregul efort depus în timpul războiului.

A cucerit şi a fascinat conducători de seamă, jurnalişti şi oameni de rând, toţi admirând devotamentul cu care lupta pentru binele poporului său. Ea, cea care în timpul războiului a înfruntat cele mai groaznice lipsuri, a ştiut să strălucească, mai bine ca oricine altcineva, în marile capitale ale lumii. A convins prin frumuseţe, tact şi inteligenţă.

[tabitha]

Nu a refuzat nici o provocare şi nu a renunţat niciodată la visurile sale. În anul 1926 îşi va realiza marea dorinţă de a vizita America, însă împlinirea sa personală nu putea fi ruptă de întrajutorarea ţării sale.

Succesul vizitei din America a fost la fel de răsunător ca şi cel al vizitei din capitala Franţei din anul 1919. Mii de oameni s-au arătat entuziasmaţi să o cunoască şi să-i vorbească. A fost aşteptată cu nerăbdare în fiecare oraş pe care l-a vizitat şi se poate spune că a cucerit în totalitate inima Americii.

Regina Maria rămâne cea mai importantă personalitate a dinastiei române ce cu greu poate fi egalată. Prin nesfârşita stăruinţă şi jertfă de care a dat dovadă, amintirea sa va fi veşnic binecuvântată.

Datorită frumuseţii şi sufletului său nobil, a cunoscut din plin dragostea și aprecierea românilor. Pentru toţi, ea a fost „marea lor speranță, luceafărul lor de dimineață”, iar „numele ei va străluci de-a pururi alături de acei oameni de seamă a căror contribuţie a fost covârşitoare în istoria neamului şi cărora, pentru aceasta, le păstrăm o amintire neştearsă”. Într-adevăr, aşa cum spunea Patriarhul Miron Cristea, „a fost un mare noroc pentru noi, pentru demnitatea noastră şi a dinastiei noastre, că am avut-o!”