Istorii cu talc

[tabitha]

Erau odată într-o pădure trei copaci. Fiecare dintre ei avea pentru sine un vis, o viziune despre viitor.

Primul îs™i dorea să fie învrednicit cândva să devină un cufăr de pret›, sculptat s™i cioplit frumos, care să poarte înlăuntrul lui o comoară de mult pret›. Aceasta era viziunea s™i visul lui.

Al doilea copac voia să fie învrednicit să ajungă, în mâinile unui bun constructor de corăbii, o mare corabie puternică s™i frumoasă, maiestuoasă, care să ducă împărat›i s™i înalt›i dregători, care să ducă în călătorie persoane înalte.

Al treilea copac a zis că singurul lucru pe care l-ar vrea ar fi să devină cel mai înalt copac din pădure s™i cel mai puternic, as™a fel încât oamenii care vor vedea înălt›imea lui pe vârful dealului să se gândească la cer s™i la Dumnezeu.

Anii au trecut. S˜i lucrurile au luat o altă întorsătură. Au venit tăietorii de lemne.

S˜i au tăiat primul copac. S˜i în timp ce el plănuise s™i dorise să devină un cufăr de pret› sculptat frumos pentru comori, tăietorul de lemne a făcut din el un biet vas pentru tainul animalelor, iesle pentru paiele dobitoacelor.

Al doilea copac, care voia să devină o corabie impunătoare care să ducă împărat›i, a devenit o corăbioară de pescuit pe care nis™te pescari săraci s™i-au agonisit-o pentru pescuit.

Al treilea copac care voia să devină cel mai înalt din pădure, l-a tăiat un dulgher s™i l-a pus în hambarul său.

Alt›i ani au trecut. S˜i copacii dezamăgit›i de cursul pe care l-au luat evenimentele, au uitat încă s™i de visele lor.

Totus™i într-o zi, un bărbat s™i o femeie au venit în staul unde era ieslea aceea de lemn S™i acolo femeia născu un băiet›as™ pe care l-au pus în ieslea făcută din primul copac. Era Iosif s™i Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. S˜i au pus în ieslea aceea de lemn nu doar diamante s™i aurării, ci pe Însus™i Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru noi. As™a a fost învrednicită această iesle să primească înlăuntrul ei Comoara Comorilor, pe Însus™i Dumnezeu.

În micut›a corăbioară -€“ care a fost făcută din al doilea copac -€“ după mult›i ani au intrat nis™te pescari. Unul dintre ei ostenit S-a întins să doarmă. Au ies™it în larg. S˜i s-a stârnit mare furtună. S˜i biata corăbioară nu era destul de puternică să t›ină s™i să înfrunte valul. Atunci ceilalt›i pescari L-au trezit pe Cel ce dormea. S˜i atunci Acela S-a trezit. S˜i a certat marea furtunoasă: "€žTaci, linis™tes™te-te"€. S˜i pe mare s-a făcut îndată pace. Era Hristos cu ucenicii Săi pe lacul Ghenizaret. As™a s™i cel de-al doilea copac, care îs™i dorise atât să devină o corabie mare, care să ducă dregători înalt›i s™i împărat›i, a fost învrednicit să ducă pe Împăratul Împărat›ilor, pe Însus™i Hristos cu dregătorii Lui -€“ Apostolii!

S˜i al treilea copac, care era în hambarul dulgherului într-o zi l-au luat s™i au făcut din el o cruce înaltă. S˜i pe această cruce au răstignit pe Hristos. În as™a fel acest copac a devenit mult mai înalt decât ceea ce îs™i dorise el. A ajuns la cer s™i la Dumnezeu! A devenit cum spunem noi într-un tropar "€ždeopotrivă cu cerul"€.

În final, fiecare copac din povestea noastră, a dobândit nu numai ceea ce a voit s™i a râvnit, ci fără de asemănare mai mult. Totus™i nu în modul în care s™i-au închipuit ei s™i au plănuit.

Această poveste ne spune:

Nu s™tim care este voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Trebuie totus™i să nu uităm niciodată că ceea ce ne pregătes™te Dumnezeu este întotdeauna de mii de ori preferabil s™i mai de folos pentru noi.

Noi trebuie să visăm. Pentru bine. Trebuie totus™i s™i să nu uităm că adeseori lucrurile nu au evolut›ia pe care am dori-o noi s™i că Dumnezeu rânduies™te s™i împlines™te toate mai bine decât ne-am putea noi închipui.

Să avem credint›ă s™i încredere în Dumnezeu.

sursa: http://www.pigizois.net/pneumatikoi_logoi/3dentra.htm via doxologia.ro

[cristiboss56]

Batrana si taximetristul

[cristiboss56]

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:
- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp şi mi cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.
- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă. Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:
- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă?
- Da, răspunse omul.
- Dar două zile, o porţi?
- S-ar putea.
- Dar o săptămână sau o lună, o porţi?
- Nu, părinte, bineînţeles că nu.
- De ce? - îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.
- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.
- Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se "murdăreşte" de păcate şi răutate şi cum l-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie
şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!
"Intră în Biserică şi te căleşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

[cristiboss56]

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar- de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.
"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi."

[cristiboss56]

Cea mai mare bucurie

[cristiboss56]

Se spune că o dată, doi oameni călătoreau printr-o ţară cu trenul, printr-o ţară foarte săracă. Trenul lor a ajuns la un moment dat într-o gară a unui sat din cele mai sărace din regiune. Un grup de copii înfometaţi s-au adunat lângă geam şi visau cu ochii deschişi, poftind prin ferestrele trenului la mâncarea pe care cei doi străini o întinseseră pe bancheta vagonului pentru a mânca. Cei doi turişti, pentru a nu fi deranjaţi, s-au ridicat şi au tras draperiile. Mulţi dintre noi suntem vinovaţi că am tras draperiile pentru a nu fi deranjaţi de nevoile celor de lângă noi. Suntem orbiţi de lucrurile lumii, de bogăţiile ei şi de firea noastră cea veche.

[cristiboss56]

Plimbându-se cu mama sa pe marginea unui râu, Corina a întrebat:
- Mamă, pentru ce le zice „nu-mă-uita" acestor mici şi drăgălaşe flori albastre ca seninul cerului şi care au un cerculeţ galben în mijloc? Ele cresc şi se află foarte multe pe malul râului.
Mama i-a răspuns:
Numele lor este vechi şi iată ce se spune despre el. A fost odată un om, care, plecând într-o călătorie lungă, a fost însoţit de soţia sa până la ţărmul unui râu. În momentul despărţirii, văzând aceste floricele albastre, ea a cules câteva şi i le-a dat soţului, care le-a păstrat ca pe o amintire. La rândul său, i-a zis soţiei: „Asemenea şi tu, draga mea, de câte ori vei vedea o floare ca aceasta, să te gândeşti la mine pentru a nu mă uita". De atunci li s-a dat numele ce le-a rămas până astăzi.
Atunci Corina i-a răspuns:
- Dar eu, mamă, care nu m-am despărţit nici de părinţi, nici de fraţi, nici de surori, de cine să-mi aduc aminte, la vederea acestor flori?
- De cine? De semenii noştri aflaţi în suferinţă, pe care trebuie să-i privim ca pe fraţii noştri şi să-i ajutăm în nevoile lor, pe cât ne va sta în putinţă.