Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

- Ce este rugăciunea şi care sunt treptele rugăciunii după Sfinţii Părinţi?
- „Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu. Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie. Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţumirii. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării”, spune Evagrie Ponticul (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1946, p. 74-77). Şi iarăşi: „Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, este întărirea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor şi fiică a lor” (Filocalia, vol. IX, Cuv. 28, Despre fericita rugăciune, sfinţitoare maică a tuturor virtuţilor...). „Rugăciunea este cheia împărăţiei cerurilor”, zice Ilie Ecditul (Filocalia, vol. IV), iar Sfântul Teofan Zăvorâtul (sec. XIX) spune că „rugăciunea este suirea minţii şi a gândurilor la Dumnezeu”.
Rugăciunea are trei trepte: treapta întâi este rugăciunea orală, citită, adică rugăciunea trupului; treapta a doua este rugăciunea cugetării, adică a minţii; iar treapta a treia este rugăciunea simţirii, adică a inimii.
Părintele Cleopa

[cristiboss56]

Omul adevărat, omul bun păstrător al omeniei nu se răzbună niciodată. A răspunde la rău cu rău este dovadă de slăbiciune. A răspunde la rău cu bine este dovadă de tărie și superioritate. Un om ales își alege și mijloacele. El nu cultivă răul pentru că a fost dăruit cu rău. El smulge vieții, oricât ar fi de mică, fărâma de lumină ce scânteiază ici-colo în bezna nesățioasă ce stăruie cu ochi de tăciune pentru a ne înghiți de bună voie.
Ai în față un mișel. Poți fi sigur de aceasta, totuși nu poți fi îndreptățit să-l alungi sau să-l lovești. Poartă-te bine; umblă frumos cu el, umblă cu mâini de aur. Omul nu e întotdeuna pe deplin ticălos. În cel mai umbrit și apăsat suflet, mai stăruie uneori un sâmbure al binelui. Purtarea ta bună poate aduce la viață o făptură nouă, până atunci doborâtă. Conștiința lui, încărcată de piatra cu care te-a lovit ieri, poate fi trezită; poate fi ușurată. Mâna ta caldă, mângâierea plină de dragoste pot să sfarme urâtul din el, și să-și dea seama rușinat de ceea ce a făptuit ieri.
Așa apare lepădarea de un trecut urât și începe o viață nouă, străbătută de razele unui îndemn mereu spre bine. La omul cel mai căzut poți avea bucuria celor mai frumoase însușiri și desăvârșite abnegații. Atunci când omul nu e căzut în ireparabil și chiar atunci, leacul adevărat este acela al bunătății, al îndemnului curat. Omul se tămăduiește cu iertare, cu dragoste, cu mângâiere. Cerul își răsfrânge din nou albastrul senin dacă noi avem tăria să deschidem largi ferestrele tuturor virtuților binefăcătoare.
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Vremea, Bucureşti, 2004, pp. 38-39)

[cristiboss56]

Părinte Vasile, îmi amintesc de o replică pe care am auzit-o de la o bătrână, care atunci când îl schimba pe bebeluş şi sora lui puţin mai mare a întrebat-o: „El de ce e aşa, eu nu sunt aşa?”, i-a răspuns: „Pentru că e băiat”. Fata a fost mulţumită cu acest răspuns şi a plecat. Mama probabil s-ar fi pornit într-o explicaţie dezvoltată, despre cum sunt băieţii şi cum sunt fetele. Dar cred că este mai bine aşa cum spuneţi. Să nu continuăm mai mult decât e interesat să afle copilul. Pune o întrebare şi poate fi mulţumit cu un răspuns simplu.
Se poate întâmpla asta des, dar noi trebuie să fim mereu în pas cu mentalitatea copilului şi cu nevoile pe care le are la fiecare vârstă. Înţelegem, deci, că este un lucru care are legătură cu modul general în care comunicăm cu copiii noştri, cu cât înţelegem din ce îi preocupă. Un anumit răspuns poate mulţumi un copil de 4-5 ani, dar nu pe unul de 8 ani. Există copii care arată că sunt satisfăcuţi de un anume răspuns, nu mai întreabă nimic, dar este de datoria părintelui care vrea să aibă o legătură bună cu copilul său să înţeleagă dacă ce au vorbit îi ajunge în clipa aceea.
Dar peste o săptămână, după ce s-a mai gândit, poate reveni cu întrebări. Deci, să nu lăsăm fără răspuns zone de interes pentru copil, dar nici să nu avansăm cu multe amănunte care să-l tulbure sau să-l îngreuneze înainte de vreme. Urmărim ritmul său şi, în general, dăm impresia că suntem dispuşi şi chiar ne dorim să fim în dialog cu copiii noştri şi pe această temă, ca şi pe toate celelalte teme de interes.
Nu o evităm, căci trebuie să recunoaştem că de multe ori ne rugăm să fim întrebaţi despre orice altceva decât despre acest subiect. Dacă copilul ne surprinde greutatea în a aborda subiectul, s-ar putea să nu ne mai întrebe nimic niciodată. Există copii care se protejează, şi pe sine, şi pe părinţi, din dragoste faţă de ei, văzând că aceştia au o problemă în a răspunde pe această temă, şi nu întreabă nimic. Sau au întrebat o dată, au văzut cum s-a tulburat părintele şi nu au mai întrebat a doua oară. Acest lucru nu e bun, căci lasă în sufletul copilului şi întrebări fără răspuns, dar şi sentimentul că este vorba de un subiect care provoacă teamă, de ceva curios, de care nu trebuie nimeni să se atingă şi, deci, că discuţia nu trebuie continuată.
În adolescenţă, întrebările sunt cu mult mai deschise şi mult mai complexe, iar în vremea noastră întrebările devin mai complexe încă înainte de vârsta adolescenţei. Astăzi, un copil de 9-11 ani ştie lucruri pe care acum 30 de ani le afla un tânăr la 18 ani. Poate ştie de toate. Ar fi folositor să reacţionăm la asta.
Dacă întreabă deschis, nu putem să nu răspundem, gândindu-ne că este încă devreme, căci, dacă întreabă deschis de toate legate de viaţa sexuală, înseamnă că a auzit ceva şi că aşteaptă un răspuns responsabil despre subiect, de la părinte. Deja au auzit despre asta, au fost expuşi unor stimuli, ori la televizor, ori în discuţii cu prietenii, la şcoală, ori din vorbe viclene cu subînţeles auzite de afară. Trebuie să menţionăm că foarte mulţi copii primesc singurele informaţii de educaţie sexuală de la aluziile murdare ce se fac în grupurile de adolescenţi, unde lucrurile nu sunt expuse corect.
Deci nu trebuie să refuzăm răspunsul atunci când ni se pun întrebări în mod deschis, ci să aşezăm lucrurile, să lămurim şi să informăm copilul corect. De altfel, motivul pentru care mergem în ritmul copilului nu presupune că tema are în ea ceva rău, ci, precum în toate temele, şi în asta, urmăm paşii lui. Adică aşa cum sfătuim copilul, conform vârstei, cum să se poarte, aşa facem şi în această temă. Ceea ce trebuie să afle copilul e bine să afle din buzele noastre, de la noi, în care are încredere.
(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de Pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 68-70)

[cristiboss56]

Atunci când viața unui creștin se apropie în mod natural de trecerea în Împărăția lui Dumnezeu, spre marea întâlnire cu Hristos, agitația momentului și drama familiei fac, de multe ori, ca elementul religios să fie lăsat la o parte. De aceea, este bine ca fiecare să știm ce trebuie făcut în ultimele clipe, când cineva drag se pregătește să treacă din lumea acesta spre veșnicia lui Dumnezeu. Conform tradiției și rânduielii ortodoxe, ultimele momente ale vieții trebuie trăite în rugăciune și pregătire duhovnicească. Pe primul loc stau primirea Tainei Spovedaniei și apoi a dumnezeieștii Euharistii sau Împărtășanii. Trebuie reținut faptul că, inclusiv pe patul de moarte este nevoie de primirea dezlegării oferite de Spovedanie, pentru a putea primi ultima Sfântă Împărtășanie. Primirea celor două Taine este condiționată de dorința sinceră a creștinului de a se împărtăși, dar și de starea de conștiință a lui, pentru a-și putea mărturisi păcatele prin propriul grai.
În cazul creștinilor care nu mai sunt conștienți și care, în mod firesc, nu mai pot comunica, Biserica a rânduit ca acestora să nu li se dea Sfânta Euharistie. Canonul 83 al Sinodului VI Ecumenic prevede faptul că „nimeni sa nu dea Euharistia trupurilor moarte, căci așa mărturisește Scriptura (Matei 26; 26), însă trupurile morților nu pot să ia, nici să mănânce”. Din aceleași considerente, după regulile tipiconale, nu pot fi împărtășite nici persoanele aflate în comă sau în moarte clinică. Datoria duhovnicului este să se roage pentru cel care își trăiește ultimele clipe, fără a-i administra Taina Sfintei Euharistii.
Situația prin care trec unii creștini care nu mai pot primi pe patul de moarte Spovedania și Împărtășania nu este una care să împiedice mântuirea sufletului, dacă acei creștini au fost apropiați de Dumnezeu și au avut o viață curată, în care au primit în mod regulat harul lui Dumnezeu prin împărtășire.
Drama este acolo unde nu a fost timp de pocăință, clipa despărțirii venind în mod fulgerător. De aceea, așa cum ne învață dumnezeieștii părinți, spovedania și primirea Sfintei Împărtășanii fac parte, de fiecare dată, din pregătirea noastră pentru Împărăția lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

Din experienţă, ştim totuşi că boala copilului este pedeapsa pentru păcatele părinţilor. Pot fi păziţi copiii de astfel de boli? Sigur că bolile sunt diferite. Există unele care, cu siguranţă, au sursa în păcatele părinţilor. Acestea sunt cele care se produc din cauza faptului că părinţii fumează, beau excesiv sau nu se abţin, încălcând porunca a şaptea a decalogului: „Să nu curveşti!” (Ieşirea 20, 14), adică acele boli care provin direct din păcatele părinteşti. În aceste cazuri, trebuie să avem în vedere mai mult cauza bolii decât efectul ei.
Dacă avem în vedere faptul că omul, în general, este supus bolii, trebuie să ţinem minte că natura umană s-a alterat nu din cauza păcatelor proprii, ci în urma căderii protopărinţilor noştri; astfel, în firea noastră au intrat bolile, necazurile şi chiar moartea. De aceea, viaţa evlavioasă a părinţilor nu reprezintă o garanţie a sănătăţii copiilor. Se poate întâmpla ca unor părinţi evlavioşi să le moară copiii de mici sau să fie bolnavi, aşa cum s-a întâmplat cu prinţul martir Alexie.
După cuvântul Evangheliei, boala nu este în mod obligatoriu rezultatul păcatului săvârşit de om sau de părinţii acestuia, dar asta, desigur, nu înseamnă că aceştia nu trebuie să se gândească mai bine la urmările stilului lor de viaţă pentru sănătatea copiilor. În cazuri de patimi grele (cum ar fi băutura sau narcomania), totul este foarte clar, dar acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când păcatele sunt mai fine.
Patimile peste care omul nu a putut trece, dar pe care le recunoaşte, îi denaturează compoziţia trupească, ceea ce are repercusiuni grave asupra copiilor. Aceasta nu înseamnă că şi copiii vor cădea obligatoriu, dar vor avea o predilecţie spre asta, de aceea trebuie ţinut minte că acest pericol este aproape de ei.
Pr. Maxim Kozlov

[cristiboss56]

Sunt multe cărţi din care se poate citi adevărul existenţei lui Dumnezeu: cartea cerului înstelat, cartea vremii ‒ istoria, cartea inimii etc. Însă învăţătura cea mai luminoasă despre Fiinţa lui Dumnezeu o avem cuprinsă în cartea vieţii, în Sfânta Scriptură. Nicăieri nu aflăm răspunsuri mai lămurite şi mai satisfăcătoare la întrebarea: Cine sau ce este Dumnezeu? — ca în Biblie. De la primul ei verset se spune, clar şi lapidar, că Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului (Facere 1, 1). E prima cunoştinţă pe care ne-o descoperă Sfânta Scriptură despre Dumnezeu. Mai departe, în tot cuprinsul Vechiului Testament, Dumnezeu este numit: Domnul Atotputernicul, Preaînaltul sau Transcendentul, Atotştiutorul, Atotînțeleptul, Sfântul, Bunul, Milostivul, „Cel ce este”, Fiinţa supremă, Izvorul existenţei, Regele regilor, Cel de sus, Eternul, Viul, Binecuvântatul, Împăratul măririi, Dreptul Judecător... În Noul Testament întâlnim aproape aceleaşi numiri date lui Dumnezeu, ca şi în Vechiul Testament. Iisus Hristos propagă credinţa în Dumnezeu Creatorul, Dumnezeul cel unic, „Dumnezeul părinţilor”, Dumnezeul cel Viu, Dumnezeul proniator, Mântuitor şi Judecător al lumii. El ne mai învaţă că Dumnezeu este Domnul slugilor, Stăpânul viei, Bunul Dumnezeu care primeşte rugăciunile oamenilor şi iartă pe fiul care se pocăieşte.
Dar în Noul Testament, deşi avem primită în întregime credinţa în Dumnezeul Vechiului Testament, totuşi avem şi o revelaţie nouă despre Dumnezeu. Revelaţia aceasta este unul dintre scopurile principale ale întrupării Mântuitorului (Ioan 17, 6): „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte decât Fiul, şi căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Iisus Hristos ne descoperă că Dumnezeu e Tatăl nostru, Părintele Creator şi iubitor al lumii şi al oamenilor. Descoperirea numelui de „Tată” şi introducerea iubirii părinteşti în noţiunea de Dumnezeu este una dintre cele mai însemnate revelaţii făcută de Mântuitorul. Pe cât de mare, pe atât de simplă. Dumnezeu e Tatăl iubitor şi noi suntem fraţi întreolaltă şi fiii aceluiaşi Părinte ceresc. El e Tată, pentru că ne-a creat, ne-a arătat suprema iubire (Ioan 3, 16), ne-a făcut făgăduinţe minunate şi ne-a lăsat Împărăţia sa moştenire (Luca 12, 32). Aflăm şi în Vechiul Testament locuri în care e vorba de un Dumnezeu-Părinte, dar Iisus Hristos subliniază acest adevăr cu o energie şi într-o lumină deosebită. Pe lângă Iubire, Mântuitorul mai revelează că „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4, 24), (...) absolut şi independent de orice limită sau materie.
(Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 134-135)

[cristiboss56]

- Ce trăsături trebuie să îmbrace educația copiilor pentru ca inimile lor să se poată mișca cu ușurință spre pocăință?

- Cred că educația copiilor în ziua de azi este o problemă foarte grea. Dar în nepriceputa mea simplitate, o să vă spun ceva care poate fi de folos. Copiii se învață – mai mult decât prin cuvinte – prin exemplul părinților, prin pilda lor. Și chiar mai mult, se învață prin rugăciunea părinților. Și îmi aduc aminte întotdeauna de o întâmplare pe care am auzit-o. Era un preot în diaspora care avea 3 băieți, și toți 3 erau ca niște îngeri. Și cineva l-a întrebat: „Cum i-ai crescut? Cum i-ai învățat de sunt așa de apropiați de Dumnezeu?” Și răspunsul a fost că: „Nu i-am învățat niciodată nimic ci, atunci când dormeau, mă duceam lângă paturile lor și mă rugam acolo o jumătate de oră. Și toate lucrurile pe care voiam să li le spun, Dumnezeu le punea în inima lor”. Acum, unul din ei este preot, iar ceilalți 2 sunt cântăreți în biserica lui.