Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Dumnezeu te iubeste !


Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel de mult.Ne copleseste cu iubirea si bunatatea Lui.Dar peste dar.Nu pentru ca am facut noi ceva bun pe pamant sau ca meritam, ci pentru ca El este izvor de iubire.Dumnezeu nu pierde pe nimeni.Asteapta pe fiecare in ritmul sau.Delicat,sensibil,dulce.Invita si nu forteaza niciodata.



Sufletul smerit, modest atrage harul Duhului Sfant.Smerita cugetare.Omul este doar un vas prin care Dumnezeu lucreaza si nimic nu-i apartine, nimic nu este a lui.Toate sunt daruri ale lui Dumnezeu.Cu totii suntem unelte in mainile lui Dumnezeu sau prelungiri ale mainilor Lui.Sa ne lasam purtati, dansati...



Cand scurmam in cenusa trecutului mai gasim carbuni aprinsi.Se vor stinge cu timpul, cu lacrimi, cu suspine sau de la sine.E nevoie de rabdare.Sa iubim si sa iertam pe aproapele nostru.Ieratm pentru viitor, nu pentru trecut.Daca nu reusim sa iertam, nu vom avea pace nici in rai, darmite pe pamant.Rugaciune fierbinte pentru toate durerile de pe lume care gem dupa dorul de Dumnezeu.Doar prin iubire cerul coboara pe pamant si se umple de har.Cu recunostinta pentru toate examenele vietii sufletul se purifica.In multumire, nu in razvratire...Orice ar fi, Eu te iubesc, zice Domnul.Iar si iar.De saptezeci de ori cate sapte.Sa nu ma parasesti ! Nu deznadajdui.Ridica-te si mergi mai departe.Iubirea nu este niciodata muta.In Hristos iubirea nu are sfarsit.



Pace si bucurie sfanta in cetatea sufletului.


Ieromonah Hrisostom Filipescu, Putine lacrimi, multa bucurie

[cristiboss56]

Precum dragostea a fost pricina pogorârii Sale pe pământ și S-a dat în mâinile păcătoşilor, asemenea dragostea Îl face de vine în lume în chipul acestei Taine şi Se dă în aceleaşi mâini, și Se face drepţilor întărire, iar păcătoşilor curăţire şi iertare. Iar dragostea ta şi dorinţa se va aprinde mai mult, gândindu-te pe de altă parte şi socotind nemărginita milostivire ce o are Stăpânul către păcătoşi, pentru că aceasta l-a făcut de s-a pogorât din Cer pe pământ şi s-a îmbrăcat cu trupul nostru, şi s-a omorât pe Cruce pentru noi. Şi nu numai acestea, dar ca să nu ne lipsim de Dânsul, ci să rămână cu noi totdeauna, după mântuitoarea Sa moarte ne-a lăsat în locul Său această Taină în care se cuprinde acest Mântuitor al nostru şi Stăpân. Şi ne-a lăsat-o ca să afle în tot ceasul, cei care au trebuinţă de tămăduire, ușa deschisă şi să alerge la doctorie ca să se tămăduiască. Că precum dragostea a fost pricina pogorârii Sale pe pământ și S-a dat în mâinile păcătoşilor, asemenea dragostea Îl face de vine în lume în chipul acestei Taine şi Se dă în aceleaşi mâini, și Se face drepţilor întărire, iar păcătoşilor curăţire şi iertare. Această Pâine este hrana celor sănătoşi şi tămăduire bolnavilor, hrană celor vii şi înviere a morţilor. Aceasta smereşte războiul cel fără rânduială al trupului, şi întăreşte credinţa sufletului. Curăţeşte păcatele, sporeşte faptele bune, îi dă răbdare, îl încălzeşte, îl hrăneşte, îl înnoieşte, îl păzeşte şi-l întăreşte. Îl face blând, la osteneală răbdător, în cele duhovniceşti mai cucernic, şi pe scurt, această sfinţită şi prea cinstită Pâine este un sălaş împărătesc, și cinstitul Lui Sânge pentru obşteasca tămăduire a tuturor bolnavilor şi deznădăjduiţilor. Pentru ce, omule, te lipseşti de atâta mare dăruire din a ta lenevire? Aleargă cu smerenie şi cu evlavie către această sfinţită Masă, că dacă eşti bolnav, aici primeşti dorita sănătate. Dacă eşti sărac, te îmbogăţeşti. De eşti flămând, te îndestulezi de tot binele. De eşti gol, te îmbraci. Şi ostenit de eşti, te odihneşti, şi pe scurt de orice lucru bun ai trebuinţă, aici îl găseşti, în această Mană cerească şi prea dulce.
(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 373-374)

[cristiboss56]

Astăzi, în viaţa de zi cu zi, există mulţi oameni care pătimesc sufleteşte. În întreaga lume ei sunt foarte mulţi. Cu deosebire la noi; sunt o mulţime şi în Biserică. Unde să meargă omul bolnav sufleteşte, dacă nu în acest loc? Este ultimul lui adăpost. Aici poate el să creadă că va afla milă. Biserica este destul de încăpătoare, aşa că poate să-şi afle colţişorul său. În orice altă parte este respins; nimeni nu are nevoie de el. Însă aici nădăjduieşte că Dumnezeu are nevoie de toţi; că are nevoie şi de el. Vine şi caută aici milostivire, o aşteaptă. Astfel de oameni pot să afle în Biserică un oarecare echilibru şi să se nevoiască cu mult folos. Însă, totodată, ei devin o foarte mare povară şi creează o atmosferă de boală, care atârnă pe umerii preotului. Cu simţăminte bolnave, cu suflete bolnave, aceşti oameni îl împovărează pe preot; nu însă în calitatea lui de duhovnic. În zilele noastre, preotul trebuie să fie şi psihiatru. Foarte mulţi psihiatri vin acum la biserică şi le cer ajutor preoţilor, spunând:
‒ Noi putem să prescriem medicamente, să îl scoatem pe om din stările lui de criză. Însă cum am putea să-l ţinem mereu în spital? Ce se va întâmpla cu el mai departe? Să vină la biserică! Dumneavoastră trebuie să-l menţineţi aici.
Şi, într-adevăr, se dovedeşte că asemenea oameni rămân în Biserică şi află un mod de viaţă. Însă, faţă de ei se cere din partea preotului o foarte mare atenţie, delicateţe, silinţă. Pe de altă parte, printre aceştia se află unii care nu voiesc să-şi recunoască boala, dorind să fie socotiţi sănătoşi. Acestea sunt cele mai grele cazuri. Preotul trebuie să-i explice unui astfel de om că boala sufletească nu este o ruşine. Însă nu este o situație care poate fi trecută cu vederea. Este o cruce. Un şchiop, să spunem, vine la biserică. Oare se poate preface cineva într-atât, încât să-l socotească sănătos? Oare îi va spune: „Aleargă şi ţopăie precum oamenii sănătoşi!”? Toţi îi recunosc neputinţa şi nu i se dă o ascultare pe care acesta nu ar putea să o împlinească.
Tot astfel se întâmplă şi cu bolnavii sufleteşte, bolnavii psihic ‒ şi ei sunt o cruce. Aceşti oameni nu ar putea să facă lucruri pe care oamenii sănătoşi le fac. Totuşi ei pot să se smerească şi trebuie să se smerească. Ei nu pot înţelege multe lucruri, dar trebuie să le asculte. Și dacă reuşeşti să-l convingi pe un astfel de bolnav că trebuie să se smerească, atunci totul este în ordine. El se va linişti cu siguranţă şi va putea să ducă o viaţă normală în Biserică. Nici Împărăţia lui Dumnezeu, nici viaţa veşnică nu sunt închise pentru unul ca acesta. Însă dacă un astfel de om nu doreşte să se smerească, dacă în vremea crizelor lui psihice otrăveşte prin nesănătatea sa atmosfera bisericii şi pe preot, atunci cu el lucrurile nu sunt în regulă. Astfel de oameni trebuie, în mod obligatoriu, să se tămăduiască.
(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 97-99)

[cristiboss56]

In ultimii 20 de ani, am avut destul de puţină literatură destinată fetelor. Condamnăm pe bună dreptate serialele de televiziune latino-americane, dar nu le oferim fetelor modele de romantism de calitate. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre literatura bulevardieră – foarte populară astăzi printre adolescente –, tradusă în grabă din engleză sau pregătită rapid de autorii autohtoni. Mai mult decât atât, ea denaturează gustul literar, atât de puţin dezvoltat la copiii de azi. Consumând astfel de prostii literare, fetele se aleg cu nişte cunoştinţe absolut nefolositoare pentru vârsta lor, învaţă „arta seducţiei”, însuşesc viziuni şi obiective care, de obicei, nu duc la bine.
În aceste cărţi, romantismul este asociat foarte des cu sexul. Folosindu-se de faptul că adolescentele, ca şi acum o sută de ani, visează la dragoste, autorii fac o mişcare subtilă: în locul dragostei platonice, înălţătoare, le orientează pe tinerele cititoare spre altceva, spre ceea ce, cu o sinceritate maximă, se evidenţiază în revistele pentru adolescenţi, cu titluri de tipul „Oare la 13 ani eşti încă virgină?”. În cărţi, acest lucru poate fi puţin camuflat, dar sensul rămâne neschimbat.
Cea mai mare parte a literaturii bulevardiere pentru adolescente suscită senzualitatea, induce gândul despre permisivitatea şi chiar necesitatea relaţiilor intime în adolescenţă şi aduce, în calitate de etalon, chipul eroinei impetuoase, pline de încredere în sine, nerăbdătoare, care nu se jenează să se „încurce” cu băieţii (această atitudine se numeşte „a-şi atinge scopul”), care deseori se comportă ca o prostituată desăvârşită, punând mai presus de orice plăcerea proprie, încălcând normele morale „învechite”, pe care le consideră nişte prejudecăţi prosteşti, de neînţeles. Cu toate acestea, totul este descris astfel încât să le trezească fetelor compătimirea şi admiraţia faţă de eroină: e prezentată ca fiind deşteaptă, curajoasă, independentă, norocoasă. La sfârşitul cărţii o aşteaptă de obicei reuşita.
Şi adolescentele seduse încep să imite eroinele preferate, fără să se gândească la faptul că nimeresc într-o capcană. Jocul pe un teren străin este periculos. Renunţând la trăsăturile feminine fireşti – modestia, blândeţea, grija, capacitatea de a răbda şi de a compătimi –, domnişoarele renunţă, fără să bănuiască, la natura lor, trec în altă categorie. Nu, nu în categoria bărbaţilor – acest lucru oricum este imposibil. Oricât şi-ar picta antilopa dungi pe spate, ea nu se va preface în tigru, dar poate să ajungă de râsul lumii în lumea animalelor.
La fel e şi cu adolescentele „avansate”. Iniţial, ele consideră că au găsit libertatea şi independenţa, că toată lumea stă la picioarele lor, toţi sunt gata să le curteze, toţi înnebunesc după ele. Dar la scurt timp se vădeşte că băieţii se uită la ele ca la nişte lucruri, obiecte de consum. (...)
Iată de ce i-aş sfătui pe părinţii care se gândesc serios la viitorul fiicei lor să acorde o atenţie deosebită tocmai educaţiei romantice a fetelor. Nu vă fie teamă că aceasta intră în contradicţie cu viaţa, care, desigur, este mai dură decât în romanele Charlottei Brontë. Romantismul căleşte sufletul într-un mod surprinzător, mai mult chiar, el corespunde naturii feminine. Nu limitaţi literatura – desigur, modelele ei clasice, de calitate. Povestiţi-le fetelor despre rudele şi prietenele dumneavoastră, pe care le consideraţi modele demne de imitat.
Amintiţi-vă de istoria noastră şi de cea străină – sunt nu puţine exemple de bunătate, curăţenie, dăruire, caritate feminină.
Puneţi mai des fetiţa în situaţia în care trebuie să aibă grijă de cineva. Şi, desigur, remarcaţi aceasta ca un mare merit. Recunoaşterea meritelor constituie un stimul enorm pentru copil, dar, din păcate, mulţi părinţi o desconsideră în prezent.


(Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi, traducere din limba rusă de Pr. Nicolae Creţu, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 228-230)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Romantismul căleşte sufletul într-un mod surprinzător, mai mult chiar, el corespunde naturii feminine. Nu limitaţi literatura – desigur, modelele ei clasice, de calitate. Povestiţi-le fetelor despre rudele şi prietenele dumneavoastră, pe care le consideraţi modele demne de imitat.
Amintiţi-vă de istoria noastră şi de cea străină – sunt nu puţine exemple de bunătate, curăţenie, dăruire, caritate feminină.
Puneţi mai des fetiţa în situaţia în care trebuie să aibă grijă de cineva.

Interesante afirmaţii şi, aş zice, în acord cu realitatea feminină, ba chiar şi cu natura masculină - îndrăznesc să spun.
Să nu vă supăraţi pe mine, prea tare, dacă spun că Hristos şi toţi sfinţii Lui sunt un pic romantici...:) Şi că Domnul, repet de câte ori am ocazia, e un mare poet - cel mai mare.
Dar în ce sens vorbim despre romantism şi romantic? Să fie vorba despre dulcegării sentimentale, despre înclinaţia (morbidă) spre visare, despre gustul pentru "absolut" pe care îl întâlnim cel mai adesea la unele dintre profele de "română"?
Sau poate despre evoluţia eroului până la cer urmat de prăbuşirea bruscă?....

Eu aş vedea acest romantism ca pe o înclinaţie a inimii şi a întregii vieţi sufleteşti către frumuseţe, mai întâi. Către delicateţe, gingăşie, bun-gust, acurateţe. Către onestitate şi dăruire de sine. Către o dragoste care nu se împiedică de nenumăratele piedici meschine, mărunte, precum nu se împiedică nici de perspectiva sacrificiului, a dăruirii totale. Dincolo de fricoşenia ordinarului din om... Către rodnicie prin alipirea de blândeţea luminoasă a Adevărului. Către muzica îngerească a Vieţii, fără de care nici nu îmi închipui Poezia.
Trebuie că este multă bărbăţie în feminitatea de acest fel... După cum e feminitate în virilitatea autentică, matură, lucidă. Tandreţea face casă bună cu toate virtuţile. E un parfum doveditor al lor. Şi un întăritor care le poartă peste graniţele capriciilor efemere...

*
Fetiţele, am avut ocazia să remarc, au tendinţa înăscută să poarte de grijă unei făpturi. În timp ce băieţii năzuiesc să exploreze mai mult şi să cucerească.
Iar a purta de grijă implică mereu tocmai a explora şi cuceri (natura umană, limitele etc. - în tine mai întâi! în tine!), după cum a explora şi cuceri se poate face cu tandreţe. Dealtfel, acestea sunt şi ingrediente ale "intimităţii", despre care tind mereu să vorbesc dincolo de accepţiunea căzută, vulgară, schimonosită a termenului.
*
Toate eroinele lumii sunt frumoase. Toate femeile care iubesc sunt frumoase. Toţi oamenii care iubesc sunt frumoşi. Strălucirea virtuţilor lor, în împletire mereu, ca o coroniţă veselă din flori de câmp, este cea care le conferă frumuseţea. Şi ce altceva sunt aceste însuşiri care bucură inima celui care are parte de frumuseţea unei femei, decât roade ale darurilor Duhului în om, între oameni?

[cristiboss56]

Dragostea se manifestă tocmai prin aceea că văzând şi ştiind neputinţele şi defectele omului drag, să le rabzi cu nădejdea de a le îndrepta prin propria ta sensibilitate şi înţelegere. Este important să învăţăm să păstrăm familia, pentru că cel rău atacă cel mai mult familiile care au ca temelie harul dumnezeiesc şi iubirea. Mai întâi de toate, el încearcă să-l despartă pe om de Dumnezeu, să-l facă să încalce porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, iar odată cu ea şi pe cea de-a doua: „Să iubeşti pe aproapele tău”. Una dintre nevoinţele cele mai mari într-o căsnicie este aceea de a păstra familia în pofida tuturor relelor. Chiar şi înţelepciunea populară spune: „Prin răbdare ajungi să iubeşti”. Se are în vedere următorul lucru: înainte de a învăţa să iubim, vom învăţa să suportăm neputinţele aproapelui şi prin aceasta să împlinim legea lui Hristos.Trebuie să învăţăm ce înseamnă răbdarea, smerenia, cum să păstrăm pacea. Acestea formează temelia unei familii. Pentru aceasta e nevoie de multă smerenie, răbdare şi iertare. Familia trebuie acceptată ca un mare dar, pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Îndoielile să fie excluse, pentru că Sfânta Scriptură spune: „Ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”.
Pr. Evgheni Şestun

[cristiboss56]

Oricare ar fi relaţiile dintre oamenii care se iubesc, ei îşi caută unii altora numai binele. Când eşti soţ adevărat, eşti în stare să-ţi dai picătură cu picătură sângele şi viaţa ta pentru a o salva pe a soţiei, eşti în stare să înduri orice, măcar pentru o nădejde. Când eşti fiu adevărat, eşti în stare de o ascultare desăvârşită, de o recunoştinţă nemărginită şi de o iubire totdeauna îndatoritoare şi respectuoasă. Când eşti frate adevărat, eşti în stare să ierţi şi să uiţi orice jignire, să depui orice osteneală, să arăţi orice bunătate, să biruieşti orice piedică, să te alipeşti de orice suflet, să asculţi orice cuvânt, să dai orice jertfă. Când eşti păstor adevărat, eşti în stare să-ţi dai viaţa pentru oile tale (Ioan 10, 11). Vei căuta uşile lor, păşunea lor, rănile lor, păcatele lor şi mântuirea lor. Şi nimic din ce ar putea face rău sau bine oilor tale nu ţi-ar fi indiferent. Deci înţelegem şi aşteptăm ca să facă unii pentru alţii lucruri neobişnuite altor stări, dar obişnuite dragostei, când aceasta este adevărată.
Preotul Constantin Sârbu