Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

In ultimii 20 de ani, am avut destul de puţină literatură destinată fetelor. Condamnăm pe bună dreptate serialele de televiziune latino-americane, dar nu le oferim fetelor modele de romantism de calitate. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre literatura bulevardieră – foarte populară astăzi printre adolescente –, tradusă în grabă din engleză sau pregătită rapid de autorii autohtoni. Mai mult decât atât, ea denaturează gustul literar, atât de puţin dezvoltat la copiii de azi. Consumând astfel de prostii literare, fetele se aleg cu nişte cunoştinţe absolut nefolositoare pentru vârsta lor, învaţă „arta seducţiei”, însuşesc viziuni şi obiective care, de obicei, nu duc la bine.
În aceste cărţi, romantismul este asociat foarte des cu sexul. Folosindu-se de faptul că adolescentele, ca şi acum o sută de ani, visează la dragoste, autorii fac o mişcare subtilă: în locul dragostei platonice, înălţătoare, le orientează pe tinerele cititoare spre altceva, spre ceea ce, cu o sinceritate maximă, se evidenţiază în revistele pentru adolescenţi, cu titluri de tipul „Oare la 13 ani eşti încă virgină?”. În cărţi, acest lucru poate fi puţin camuflat, dar sensul rămâne neschimbat.
Cea mai mare parte a literaturii bulevardiere pentru adolescente suscită senzualitatea, induce gândul despre permisivitatea şi chiar necesitatea relaţiilor intime în adolescenţă şi aduce, în calitate de etalon, chipul eroinei impetuoase, pline de încredere în sine, nerăbdătoare, care nu se jenează să se „încurce” cu băieţii (această atitudine se numeşte „a-şi atinge scopul”), care deseori se comportă ca o prostituată desăvârşită, punând mai presus de orice plăcerea proprie, încălcând normele morale „învechite”, pe care le consideră nişte prejudecăţi prosteşti, de neînţeles. Cu toate acestea, totul este descris astfel încât să le trezească fetelor compătimirea şi admiraţia faţă de eroină: e prezentată ca fiind deşteaptă, curajoasă, independentă, norocoasă. La sfârşitul cărţii o aşteaptă de obicei reuşita.
Şi adolescentele seduse încep să imite eroinele preferate, fără să se gândească la faptul că nimeresc într-o capcană. Jocul pe un teren străin este periculos. Renunţând la trăsăturile feminine fireşti – modestia, blândeţea, grija, capacitatea de a răbda şi de a compătimi –, domnişoarele renunţă, fără să bănuiască, la natura lor, trec în altă categorie. Nu, nu în categoria bărbaţilor – acest lucru oricum este imposibil. Oricât şi-ar picta antilopa dungi pe spate, ea nu se va preface în tigru, dar poate să ajungă de râsul lumii în lumea animalelor.
La fel e şi cu adolescentele „avansate”. Iniţial, ele consideră că au găsit libertatea şi independenţa, că toată lumea stă la picioarele lor, toţi sunt gata să le curteze, toţi înnebunesc după ele. Dar la scurt timp se vădeşte că băieţii se uită la ele ca la nişte lucruri, obiecte de consum. (...)
Iată de ce i-aş sfătui pe părinţii care se gândesc serios la viitorul fiicei lor să acorde o atenţie deosebită tocmai educaţiei romantice a fetelor. Nu vă fie teamă că aceasta intră în contradicţie cu viaţa, care, desigur, este mai dură decât în romanele Charlottei Brontë. Romantismul căleşte sufletul într-un mod surprinzător, mai mult chiar, el corespunde naturii feminine. Nu limitaţi literatura – desigur, modelele ei clasice, de calitate. Povestiţi-le fetelor despre rudele şi prietenele dumneavoastră, pe care le consideraţi modele demne de imitat.
Amintiţi-vă de istoria noastră şi de cea străină – sunt nu puţine exemple de bunătate, curăţenie, dăruire, caritate feminină.
Puneţi mai des fetiţa în situaţia în care trebuie să aibă grijă de cineva. Şi, desigur, remarcaţi aceasta ca un mare merit. Recunoaşterea meritelor constituie un stimul enorm pentru copil, dar, din păcate, mulţi părinţi o desconsideră în prezent.


(Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi, traducere din limba rusă de Pr. Nicolae Creţu, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 228-230)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Romantismul căleşte sufletul într-un mod surprinzător, mai mult chiar, el corespunde naturii feminine. Nu limitaţi literatura – desigur, modelele ei clasice, de calitate. Povestiţi-le fetelor despre rudele şi prietenele dumneavoastră, pe care le consideraţi modele demne de imitat.
Amintiţi-vă de istoria noastră şi de cea străină – sunt nu puţine exemple de bunătate, curăţenie, dăruire, caritate feminină.
Puneţi mai des fetiţa în situaţia în care trebuie să aibă grijă de cineva.

Interesante afirmaţii şi, aş zice, în acord cu realitatea feminină, ba chiar şi cu natura masculină - îndrăznesc să spun.
Să nu vă supăraţi pe mine, prea tare, dacă spun că Hristos şi toţi sfinţii Lui sunt un pic romantici...:) Şi că Domnul, repet de câte ori am ocazia, e un mare poet - cel mai mare.
Dar în ce sens vorbim despre romantism şi romantic? Să fie vorba despre dulcegării sentimentale, despre înclinaţia (morbidă) spre visare, despre gustul pentru "absolut" pe care îl întâlnim cel mai adesea la unele dintre profele de "română"?
Sau poate despre evoluţia eroului până la cer urmat de prăbuşirea bruscă?....

Eu aş vedea acest romantism ca pe o înclinaţie a inimii şi a întregii vieţi sufleteşti către frumuseţe, mai întâi. Către delicateţe, gingăşie, bun-gust, acurateţe. Către onestitate şi dăruire de sine. Către o dragoste care nu se împiedică de nenumăratele piedici meschine, mărunte, precum nu se împiedică nici de perspectiva sacrificiului, a dăruirii totale. Dincolo de fricoşenia ordinarului din om... Către rodnicie prin alipirea de blândeţea luminoasă a Adevărului. Către muzica îngerească a Vieţii, fără de care nici nu îmi închipui Poezia.
Trebuie că este multă bărbăţie în feminitatea de acest fel... După cum e feminitate în virilitatea autentică, matură, lucidă. Tandreţea face casă bună cu toate virtuţile. E un parfum doveditor al lor. Şi un întăritor care le poartă peste graniţele capriciilor efemere...

*
Fetiţele, am avut ocazia să remarc, au tendinţa înăscută să poarte de grijă unei făpturi. În timp ce băieţii năzuiesc să exploreze mai mult şi să cucerească.
Iar a purta de grijă implică mereu tocmai a explora şi cuceri (natura umană, limitele etc. - în tine mai întâi! în tine!), după cum a explora şi cuceri se poate face cu tandreţe. Dealtfel, acestea sunt şi ingrediente ale "intimităţii", despre care tind mereu să vorbesc dincolo de accepţiunea căzută, vulgară, schimonosită a termenului.
*
Toate eroinele lumii sunt frumoase. Toate femeile care iubesc sunt frumoase. Toţi oamenii care iubesc sunt frumoşi. Strălucirea virtuţilor lor, în împletire mereu, ca o coroniţă veselă din flori de câmp, este cea care le conferă frumuseţea. Şi ce altceva sunt aceste însuşiri care bucură inima celui care are parte de frumuseţea unei femei, decât roade ale darurilor Duhului în om, între oameni?

[cristiboss56]

Dragostea se manifestă tocmai prin aceea că văzând şi ştiind neputinţele şi defectele omului drag, să le rabzi cu nădejdea de a le îndrepta prin propria ta sensibilitate şi înţelegere. Este important să învăţăm să păstrăm familia, pentru că cel rău atacă cel mai mult familiile care au ca temelie harul dumnezeiesc şi iubirea. Mai întâi de toate, el încearcă să-l despartă pe om de Dumnezeu, să-l facă să încalce porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, iar odată cu ea şi pe cea de-a doua: „Să iubeşti pe aproapele tău”. Una dintre nevoinţele cele mai mari într-o căsnicie este aceea de a păstra familia în pofida tuturor relelor. Chiar şi înţelepciunea populară spune: „Prin răbdare ajungi să iubeşti”. Se are în vedere următorul lucru: înainte de a învăţa să iubim, vom învăţa să suportăm neputinţele aproapelui şi prin aceasta să împlinim legea lui Hristos.Trebuie să învăţăm ce înseamnă răbdarea, smerenia, cum să păstrăm pacea. Acestea formează temelia unei familii. Pentru aceasta e nevoie de multă smerenie, răbdare şi iertare. Familia trebuie acceptată ca un mare dar, pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Îndoielile să fie excluse, pentru că Sfânta Scriptură spune: „Ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”.
Pr. Evgheni Şestun

[cristiboss56]

Oricare ar fi relaţiile dintre oamenii care se iubesc, ei îşi caută unii altora numai binele. Când eşti soţ adevărat, eşti în stare să-ţi dai picătură cu picătură sângele şi viaţa ta pentru a o salva pe a soţiei, eşti în stare să înduri orice, măcar pentru o nădejde. Când eşti fiu adevărat, eşti în stare de o ascultare desăvârşită, de o recunoştinţă nemărginită şi de o iubire totdeauna îndatoritoare şi respectuoasă. Când eşti frate adevărat, eşti în stare să ierţi şi să uiţi orice jignire, să depui orice osteneală, să arăţi orice bunătate, să biruieşti orice piedică, să te alipeşti de orice suflet, să asculţi orice cuvânt, să dai orice jertfă. Când eşti păstor adevărat, eşti în stare să-ţi dai viaţa pentru oile tale (Ioan 10, 11). Vei căuta uşile lor, păşunea lor, rănile lor, păcatele lor şi mântuirea lor. Şi nimic din ce ar putea face rău sau bine oilor tale nu ţi-ar fi indiferent. Deci înţelegem şi aşteptăm ca să facă unii pentru alţii lucruri neobişnuite altor stări, dar obişnuite dragostei, când aceasta este adevărată.
Preotul Constantin Sârbu

[cristiboss56]

De multe ori, chiar persoanele mature din jurul lor le spun: „mai bine nu vă grăbiţi, aveţi toată viaţa înainte; bucuraţi-vă acum, că după aceea apar greutăţile“. Deşi de multe ori sunt mesaje bine intenţionate, au totuşi efectul de a descuraja. Tinerii ajung să cântărească mai mult, fără a pune de multe ori în balanţă aspectele cele mai importante, precum sentimentele unul faţă de celălalt şi voia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu trecerea anilor este importantă în întemeierea unei familii, ci gradul de maturitate al celor doi. Din acest punct de vedere, unii, chiar foarte tineri, ar putea fi pregătiţi pentru căsătorie, iar amânarea acestui pas ar însemna doar pierderea unei părţi din viaţa de familie pe care Dumnezeu le-a pregătit-o. Sfântul Ioan Gură de Aur spune foarte tranşant, adresându-se părinţilor care gândesc astfel: „Va spune cineva: «Dar e tânăr!». Sigur, ştiu şi eu asta. Dar, dacă Isaac s-a căsătorit când avea 40 de ani şi era fecior şi-şi trăise viaţa în curăţie deplină, cu atât mai mult ar trebui să gândească la fel şi tinerii noştri care au primit un har mai mare de la Duhul. Dar, ce pot să fac? Voi nu suportaţi să se îngrijească cineva de cuminţenia lor şi, deşi îi vedeţi cum se necinstesc ei înşişi, vă faceţi că nu vedeţi şi nu vă pasă. Îi lăsaţi să se spurce şi să se umple de toată mizeria şi scârba, neştiind că cel mai mare câştig în căsătorie este pentru tineri acela de a-şi păstra trupul curat. Dacă nu se întâmplă aşa, atunci căsătoria nu slujeşte la nimic.“ O căsătorie reuşită se realizează numai prin relaţia cu Dumnezeu
Iată câteva etape prin care se poate transforma, în mod firesc, dragostea dintre doi tineri într-o relaţie de căsătorie:
În primul rând este important să realizaţi că dorinţa de a găsi persoana potrivită pentru a te căsători este o nevoie normală. Din ce în ce mai mult tinerii adoptă diferite măşti, pretinzând a fi persoane independente, preocupate de studii sau de cariera profesională, pentru care căsătoria nu reprezintă o prioritate. Deşi în sufletul lor îşi doresc întemeierea unei familii, ei aleg să îşi nege, în faţa celorlalţi şi uneori chiar în faţa lor înşişi, o nevoie firească. Este percepută din ce în ce mai mult drept un semn de slăbiciune recunoaşterea acestei nevoi fireşti, iar faptul de a nu fi găsit încă partenerul potrivit este interpretat drept un neajuns, un defect personal (nu eşti suficient de atrăgător/atrăgătoare, interesant/interesantă). Se pierde astfel cu uşurinţă din vedere lucrul cel mai important, căsătoria este o taină, iar o căsătorie reuşită se realizează numai prin relaţia celor doi soţi cu Dumnezeu.
Căsătoria este o poartă spre viaţa adultă
Este la fel de important ca tinerii să realizeze consecinţele, în special cele negative, ale întârzierii căsătoriei. Astfel, cu cât cineva se va decide mai târziu să se căsătorească, găsirea unui partener potrivit va fi mai dificilă. De asemenea, va fi din ce în ce mai mare presiunea de a se implica în relaţii de probă, care se pot înscrie într-un dureros ciclu încercare-eroare. La aceasta se mai adaugă riscul de a avea mai greu copii sau riscul de a se adapta mai greu la nevoile copilului şi la rolul de părinte, din cauza decalajului mare de vârstă.
Căsătoria este o poartă spre viaţa adultă, o oportunitate de a depăşi stadiul de egocentrism caracterizat prin axarea doar asupra propriilor nevoi. A rămâne mult timp în stadiul de celibatar poate oferi pe moment o stare de bine, dar poate face din ce în ce mai dificilă adaptarea ulterioară la nevoile partenerului. Acest confort temporar pe care îl oferă celibatul nu duce pe termen lung decât la menţinerea într-o adolescenţă prelungită şi reprezintă un refuz al maturizării.
Anumite diferenţe între cei doi sunt nu doar normale, ci şi benefice în cuplu
Este de asemenea important ca, dincolo de sentimentele puternice de iubire, partenerii dintr-un cuplu tânăr - viitorii soţi - să parcurgă un proces de cunoaştere reciprocă. Dacă partenerul este o persoană calmă, care îşi respectă cuvântul dat, evită bârfele, reuşeşte să se controleze în situaţii dificile, este răbdător, altruist etc., relaţia va avea o bază solidă. O idee iraţională, dar cu toate acestea larg răspândită, este aceea că, odată intrată în relaţie, persoana se va schimba. Este o iluzie care în mod firesc va duce la deziluzie, întrucât deşi anumite aspecte se armonizează în cuplu, trăsăturile profunde ale caracterului rămân de obicei neschimbate.
Cu toate acestea, anumite diferenţe de temperament, caracter, opinii, preferinţe sunt nu doar normale, ci şi benefice în cuplu. Este bine să luptăm cu eventuala tendinţă de a încerca să îl schimbăm pe celălalt şi să ne bucurăm de aceste diferenţe ca de nişte daruri, să le apreciem, să înţelegem că fac parte din individualitatea partenerului. Dincolo de recunoaşterea acestor diferenţe, o mare importanţă o are cultivarea aspectelor, intereselor şi preocupărilor comune.
Dana Alecu

psiholog

[cristiboss56]

După judecata noastră, nu există om fără păcat și păcatul poartă în el alienarea din adevăr. Dumnezeu, la Judecată, nu comunică cu straturile superficiale ale naturii umane deteriorate prin cădere, ci cu stratul ultim, cu constitutivul uman. Cineva mă întreba cum va fi judecat unul care a murit, săracul, nebun. Dumnezeu comunică cu el la alt nivel decât cel conceput de noi. Revenind, trebuie să subliniem că omul trăiește într-o lume constituită, încât nimeni nu se poate sustrage responsabilității. Fiecare cu fiecare ne întâlnim și sunt metodele pedagogiei divine prin care Dumnezeu trimite fiecăruia solii Lui ca să-l trezească. Nu există om, chiar dacă, așa, pare ca o fire superficială, căruia să nu-i fi «ciocănit» harul la ușă. Și dacă îmi spune cineva că de la natură acest om s-a născut închis în acest univers, voi spune că minte!
Părintele Constantin Galeriu

[cristiboss56]

Dragostea adevărată e atunci când iubim nu „pentru că”, ci „cu toate că” !
(Mitropolitul Antonie de Suroj )

Dragostea este tocmai extrema suferință, durere pentru că omul e nedesăvârșit, și totodată minunarea că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Și iată: dacă privești măcar o dată la om în felul acesta, poți să-l îndrăgești în pofida a tot ce le sare în ochi altora.
Știm cu toții ce se întâmplă uneori cu picturile marilor maeștri, sau cu icoanele, sau cu orice operă de artă, cu orice formă de frumusețe: orice frumusețe poate fi mutilată ‒ indiferența, împrejurările, răutatea pot mutila chiar și cel mai frumos obiect.
Însă atunci când în fața noastră se află opera unui maestru mare, atunci într-un tablou mutilat, pângărit în parte, putem vedea fie stricăciunea, fie frumusețea ce s-a păstrat. Dacă privim la acel tablou, sau la orice operă de artă, cu ochii iubirii ce se minunează, vedem frumosul, iar pentru restul ne putem întrista, putem plânge, și ne putem hotărî, uneori, să ne închinăm toată viața refacerii a tot ce e vătămat în acel chip, în acel tablou, în acea operă de artă. Asta ține de dragoste: a privi la om și a vedea în el o frumusețe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viața a făcut din el, a săvârșit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferință, durere pentru că omul e nedesăvârșit, și totodată minunarea că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Și iată: dacă privești măcar o dată la om în felul acesta, poți să-l îndrăgești în pofida a tot ce le sare în ochi altora.