Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Să-ţi faci un program bun. După rugăciunea de dimineaţă, să citeşti din Noul Testament. Să iei câte un cuvânt pe care să-I ai în minte şi să te străduieşti să-l împlineşti toată ziua. Să-ţi zici: „Asupra acestui cuvânt mă voi opri astăzi, pe acesta mă voi strădui să-l păzesc”. Anafura să o consumi după rugăciunea de dimineaţă. Seara să citeşti puţin dintr-o carte patristică, deoarece aceasta îţi pregăteşte sufletul pentru rugăciune. În fiecare seară, să ne întrebăm: „Ce am făcut astăzi! Ce am spus şi ce nu trebuia să fi spus! De câte ori m-am enervat? Ce am putut face şi nu am făcut?”. Seara, să ne cercetăm pe noi înşine. Astfel este revigorat şi înnoit harul! Astfel se luptă cineva!
Părintele Eusebiu Giannakakis,

[cristiboss56]

În limba greacă, makarios înseamnă „fericit”. Ca să ajungi la fericirea aceasta şi la a purta numele de Macarie, chiar dacă porţi alt nume, trebuie ca, mai întâi, să fii credincios. În limba greacă, acest cuvânt, „credincios”, se traduce prin „teopist” ‒ eşti doritor de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Împlinind poruncile lui Dumnezeu, eşti rob al lui Dumnezeu (în limba greacă se numeşte teodul). Dacă eşti rob al lui Dumnezeu, pe măsura împlinirii poruncilor, ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune ‒ aş vrea să țineți minte cuvântul acesta ‒ că încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu.
Pe Dumnezeu Îl cunoaştem când ne minunăm de El. Numai cu iubire poţi sta în faţa lui Dumnezeu. Gândiţi-vă, de pildă, că, într-un text din slujbele noastre cu privire Ia Maica Domnului ‒ şi Maica Domnului totuşi fiind om, nu Dumnezeu ‒ se spune: „Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate...”. Deci s-au spăimântat toate, s-au uimit toate de dumnezeiasca mărire a ei. Prin urmare, dacă Maica Domnului ne dă prilejul să ne minunăm, un temei cu atât mai puternic e să ne minunăm de Dumnezeu şi să ne minunăm de iubirea Lui, arătată către noi.
Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Impătrit greşim: împotriva lui Dumnezeu, împotriva noastră înşine, împotriva aproapelui şi împotriva firii întregi. Păcatul sau decăderea firii ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea. Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată, însă, ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii (sufletești) o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră. (Părintele Arsenie Boca ‒ mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 126)

[cristiboss56]

Intrebare: Aţi afirmat că băiatul care-şi planifică căsătoria cu o fată, dar renunţă, este posibil că va rămâne neînsurat, pentru că a făcut nedreptăţi. V-aş ruga să dezvoltaţi ideea de răsplătire a nedreptăţii făcute.

Răspuns: Ce se numeşte nedreptate? Nedreptatea se numeşte, în cazul despre care vorbim, atunci când tu ţii o fată încurcată 1-2-3 ani, şi după aceea spui „la revedere”, fără să ai un motiv precis; atunci fata rămâne încurcată în sufletul ei. Rămâne undeva suspendată şi cu gândirea şi cu sentimentele şi cu preocupările. Nu vorbesc de situaţia în care tu ai motive clar şi precis exprimate să închei prietenia. De altfel, dacă ai motive, totul se rezolvă normal, pentru că şi fata înţelege că a făcut ceva ce nu trebuia şi totul se limpezeşte. Nedreptatea constă în faptul că ea te-a iubit şi nu poate acum să iubească pe altul. De ce nu mai poate acum să iubească pe altul? Pentru că pe tine te-a iubit aşa cum îi este ei caracteristic. Deplin. Şi atunci avem de-a face cu o asemenea stare de golire a ei şi nu se poate ca un asemenea băiat să nu plătească. De obicei, rămâne neînsurat sau se însoară foarte greu, şi atunci cu o fată care are alte calităţi pe care le căuta, dar exact pe acelea nu le are, pe care le găsise la prima lui prietenă ‒ prietenă pe care a părăsit-o ‒, şi atunci îşi trage păcatele prin propria procedură.
Părintele Nicolae Tănase

[cristiboss56]

Orice clipă poate să fie un timp și orice suspinare poate să fie o rugăciune. Pentru Dumnezeu! Există o lume călugărească care se deosebește de cea laică, deși, în mare, călugăr înseamnă creștin bun. Căci Dumnezeu n-a făcut special rugăciuni pentru călugări. Însă călugăria nu poate fi prinsă în nici un citat, în nici o cuprindere filosofică. E dincolo de înțelegere, pentru că este o luptă continuă cu Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu cu voință liberă, cu rațiune și cu afecte. Deci, dacă mergi la mânăstire și-ți tai voia, ești în luptă cu Creatorul, care te-a lăsat cu voință liberă. Și atunci trebuie să birui cu orice chip, și lui Dumnezeu îi place acest lucru. Cum și Iacob s-a luptat cu Dumnezeu și L-a biruit ‒ în sensul acesta: trebuie să te pierzi ca să te găsești! Trebuie cu orice preț să te instalezi într-o personalitate îngerească. Vorbesc despre călugări, dar nu e oprit nici unui mirean de a se „subția” cât mai mult.
(Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a II-a, volumul III, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 95)

[cristiboss56]

Iubirea aduce întotdeauna bucurie. De exemplu: bucuria intervenirii spre binele omului de lângă tine, adică îl ajuţi pe om şi te bucuri că l-ai ajutat şi înmulţeşti bucuria şi pentru el.
Omul care primeşte o binefacere are bucurie din faptul că cineva se interesează de el, cineva îi împlineşte ceea ce îi lipseşte, cineva contribuie la binele lui. Făcându-le pe toate acestea, devenim lucrători de bucurie, înmulțitori de bucurie. Şi Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola a Il-a către Corinteni (1, 24): „Noi suntem lucrători de bucurie”. Prin urmare, orice creştin trebuie să fie un lucrător de bucurie.
Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Creştinul care se roagă numai de formă e asemenea unei femei care coase de zor, cu acul fără aţă. Coase, coase înainte, dar fără niciun folos. Pierde vremea în zadar. Aşa păţesc şi oamenii lui Dumnezeu care se roagă numai de formă, de obicei numai cu buzele, iar nu şi cu mintea. Acul rugăciunilor aleargă înainte pe treptele zilelor vieţii lor, dar zadarnic, fiindcă lipseşte aţa atenţiei, a cugetării sănătoase, a adunării sau a urmăririi rugăciunilor cu mintea. Lipseşte Duhul Rugăciunii. Lipseşte cusătura, adică viaţa rugăciunii, lipseşte apropierea şi unirea cu Dumnezeu. Astfel, adeseori observăm cu adâncă durere că rugăciunile celor mai mulţi dintre noi, creştinii, sunt ca un ac ce coase fără aţă, care aleargă înainte în zadar, ca o cusătură de formă, nefolositoare, făcută în gol.
Protosinghel Nicodim Măndiță